Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 100
Hulohot urcă scările Giraldei câte trei trepte o dată. Singura lumină pe scara în spirală provenea de la micile ferestruici de aerisire tăiate în piatră la fiecare rotire cu 180 de grade. „L-am prins! David Becker va muri!” Hulohot continuă să urce în cerc, cu arma pregătită. Se ţinea lipit de zidul exterior, în caz că Becker s-ar fi decis să atace de sus. Trepiedele de fier ale luminărilor de la fiecare palier ar fi fost arme bune în caz că Becker ar fi optat să le folosească. Însă urcând spirala pe arcul larg, Hulohot îl putea ve­dea la timp. Arma lui avea o rază de acţiune semnificativ mai mare decât un trepied de un metru şi jumătate lungime.

Asasinul urca repede, dar cu prudenţă. Scările erau extrem de abrupte; mulţi turişti îşi frânseseră gâtul acolo. Aici nu erau în SUA — cu avertismentele de siguranţă, cu balustradele de sprijin, cu poliţele ei de asigurare. Erau în Spania. Dacă erai destul de prost ca să cazi, atunci totul se întâmpla din pricina neghiobiei tale idioate, indiferent cine ar fi construit acele scări.

Hulohot se opri în dreptul unei deschizături şi privi afară. Se găsea pe latura de nord şi, după cum arăta peisajul, cam la jumă­tatea distanţei până sus.

După colţ se vedea deschiderea platformei de pe care se putea admira peisajul. Treptele către vârf erau pustii. David Becker nu îl provocase la luptă. Hulohot îşi dădu seama că, poate, Becker nu îl zărise intrând în turn. Asta însemna că şi elementul-surpriză se găsea de partea lui — nu că ar fi avut nevoie de aşa ceva. Hulohot deţinea toţi aşii. Chiar şi dispunerea turnului lucra în favoarea lui; scările se întâlneau cu platforma în colţul de sud-vest — de unde Hulohot avea linie clară de ochire către orice zonă a încăperii, fără ca Becker să aibă şansa de a-i cădea în spate. Iar ca situaţia să fie completă, Hulohot urma să iasă din întuneric la lumină. „O cuşcă ucigaşă”, se amuză el.

Hulohot măsură din ochi distanţa până la arcada de acces pe plat­formă. Şapte paşi. Pregăti în gând omorul. Dacă stătea pe dreapta în timp ce se apropia de deschizătură, putea vedea colţul din stânga al platformei înainte de a ajunge la el. Dacă Becker s-ar fi găsit acolo, ar fi tras. Dacă nu, s-ar fi mutat pe arcul interior şi ar fi intrat dinspre est, cu faţa spre colţul din dreapta, singurul loc unde Becker s-ar mai fi putut adăposti. Hulohot zâmbi.
„SUBIECT: DAVID BECKER — TERMINAT”
Sosise clipa. Îşi verifică arma.

Cu un salt brusc, Hulohot se repezi în sus. În faţa ochilor îi apăru platforma. Colţul din stânga era pustiu. Aşa cum se pregăti trecu pe arcul interior şi intră pe platformă, cu faţa spre dreapta. Trase într-acolo. Glonţul ricoşă de zidul de piatră şi fu cât p-aci să-l nimerească. Hulohot se răsuci înnebunit şi îi veni să urle. Nu era nimeni acolo. David Becker se făcuse nevăzut.

Cu trei rânduri de scări mai jos, suspendat la 100 de metri dea­supra Grădinii cu Portocali, David Becker atârna în afara Giraldei ca un om care făcea genuflexiuni sprijinindu-se de pervazul unei fe­restre. În vreme ce Hulohot se grăbea să urce, Becker coborâse trei etaje şi se strecurase afară printr-una dintre fante. Se lăsase în jos la ţanc. Asasinul tocmai trecea pe lângă el. Se grăbea prea tare ca să observe încheieturile albe ale mâinilor prinse de marginea fantei.

Atârnând în afara fantei, Becker mulţumi Domnului pentru fap­tul că antrenamentele zilnice pentru meciurile de squash însemnau şi douăzeci de minute de lucru la o maşină Nautilus pentru dez­voltarea bicepşilor. Din nefericire, în ciuda braţelor puternice, Becker avea acum probleme cu revenirea în spaţiul scărilor. Îl ardeau umerii. Zona lovită de glonţ părea că vrea să se rupă de restul trupului. Peste toate astea, pervazul din piatră neşlefuită oferea puţine puncte de sprijin şi îi sfredelea carnea degetelor ca sticla pisată.

Becker ştia că în scurt timp asasinul avea să coboare în fugă. Venind de sus, avea să zărească fără îndoială degetele lui Becker pe pervaz.

Închise ochii şi trase de braţe. Avea nevoie de un miracol ca să înşele moartea. Degetele începeau să nu-l mai ajute. Se uită în jos, printre picioarele care i se bălăngăneau. Până la portocalii de dedesubt, distanţa măsura cât lungimea unui teren de fotbal. Nu putea să supravieţuiască unei asemenea căderi. Durerea din corp se înrăutăţea. Deasupra lui se auzeau acum paşi zgomotoşi alergând pe scări, în jos. Becker închise din nou ochii. Acum ori nicio­dată. Strânse din dinţi şi trase.

Piatra îi sfâşie pielea încheieturilor. Se căţără cu greu. Paşii coborau cu repeziciune. Becker apucă de partea din interior a fan­tei, încercând să-şi asigure echilibrul. Dădu cu furie din picioare. Îşi simţea corpul ca de plumb, ca şi cum cineva îi legase picioarele cu o frânghie şi trăgea în jos. Se luptă cu propriul trup. Reuşi să se ridice pe coate. Acum era o ţintă perfectă, cu capul iţindu-se pe ju­mătate prin fantă, ca un condamnat prin fereastra ghilotinei. Dădu şi mai tare din picioare, împingându-se în fantă. Era pe jumătate înăuntru. Pieptul îi atârna acum deasupra treptelor. Paşii se auzeau şi mai aproape. Becker apucă marginile fantei şi se lansă înăuntru cu o singură mişcare. Ateriză dur pe trepte.
Hulohot auzi trupul lui Becker izbind piatra chiar sub el. Se repezi înainte cu arma pregătită. În raza lui vizuală apăru o fantă. „Asta e!” Trecu pe lângă peretele exterior şi ţinti în josul scărilor. Picioarele lui Becker tocmai dispăreau pe interiorul curbei. De frustrare, Hulohot trase un foc. Glonţul ricoşă aiurea în josul scării.

Gonind după pradă, asasinul se menţinu lipit de peretele exteri­or, pentru cea mai largă rază vizuală cu putinţă. Aşa cum se răsucea scara în faţa lui, Becker părea a fi mereu cu 180 de grade înainte, la marginea câmpului vizual. Ţinta lui o luase pe lângă peretele interior, tăind astfel curbele şi sărind patru sau cinci trepte o dată.

Hulohot rămase în apropierea lui. Avea nevoie de un singur foc. Chiar dacă Becker ar fi ajuns jos, n-avea unde să fugă mai departe. Hulohot îl putea împuşca în spate în vreme ce ar fi traversat curtea. Cursa disperată îşi continuă coborârea.

Hulohot trecu pe partea interioară a spiralei. Simţi cum câştigă teren. Putea zări umbra lui Becker de fiecare dată când depăşea o fantă. În jos. Tot mai jos. În spirală. Becker părea întotdeauna a fi chiar după colţ. Hulohot se uita cu un ochi la umbra acestuia şi cu un ochi la trepte.

Brusc, i se păru că umbra lui Becker se împiedicase. Umbra se arcui haotic în stânga şi apoi păru că se răsuceşte în aer şi revine în zbor pe mijlocul treptelor. Hulohot iuţi pasul. „L-am prins!”

Ceva luci ca oţelul pe treptele din faţa lui. Obiectul vâjâi prin aer, venind de după colţ. Se avântă înainte ca o lance la nivelul glezne­lor. Hulohot încercă să cotească spre stânga, dar era prea târziu. Obiectul ajunsese între gleznele lui. Piciorul din spate lovi tare, cu tibia de metalul obiectului. Hulohot ridică braţele în căutarea unui punct de sprijin, dar nu găsi decât aer. Se trezi dintr-o dată catapultat în plin aer, răsucit pe o parte. Zburând în jos, Hulohot trecu pe lângă David Becker, care stătea întins pe burtă, cu braţele întinse. Trepie­dul pentru luminări din mâinile lui se prinsese acum între picioarele lui Hulohot, în vreme ce acesta se rostogolea în jos.

Asasinul se izbi de peretele exterior înainte de a cădea pe trepte. După ce atinse piatra, începu să se rostogolească. Arma îi scăpă cu zgomot din mâini. Hulohot continuă să se dea de-a berbeleacul, ca o morişcă. Efectuă cinci rotaţii complete de 360 de grade înainte de a se opri. Încă vreo doisprezece paşi şi s-ar fi prăbuşit în curte.