Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 127
Peste grupul de pe podium se lăsă tăcerea. Erau parcă martorii unei eclipse sau ai unei erupţii vulcanice, adică ai unui lanţ incre­dibil de evenimente asupra cărora nu aveau nici un control. Tim­pul păru brusc să stea în loc.

— Pierdem scutul! strigă un tehnician. Conexiuni! Peste tot!

Pe ecranul din stânga se vedeau David şi agenţii Coliander şi Smith cum privesc gol în camera video. Pe diagrama RV, ultimul scut era cât un fir de păr. În jurul lui se vedea o masă neagră, mii de linii care aşteptau să se conecteze la baza de date. La dreapta se vedea imaginea lui Tankado. Ultimele lui clipe de viaţă se derulau neîncetat, într-o buclă fără sfârşit. Imaginea disperării — degetele întinse în afară, inelul sclipind în lumina soarelui.

Susan urmări acele imagini. Se uită cu atenţie la ochii lui Tanka­do — păreau plini de regrete. „N-a vrut niciodată să se ajungă atât de departe”, îşi zise ea. „A vrut să ne salveze.” Cu toate astea, Tankado continua să îşi ţină degetele în afară, împingând inelul în faţa oame­nilor din jur. Îşi întindea pur şi simplu degetele în ochii lor.

În Sevilla, mintea lui Becker lucra cu febrilitate.

— Care ziceau că sunt izotopii ăia? U238 şi U...? murmură el pentru sine.

Oftă din rărunchi — nu mai conta. Era doar profesor de lingvis­tică, nu fizician.

— Liniile se pregătesc să intre!

— Iisuse! tună Jabba, plin de frustrare. Cum dracu’ diferă cei doi izotopi? Nimeni nu ştie prin ce naiba sunt diferiţi?! Nu primi nici un răspuns. Mulţimea de tehnicieni privea neajutorată diagra­ma RV. Jabba se întoarse spre monitor şi ridică braţele. Unde mama dracului e un fizician când ai nevoie de el!
Susan se uită la imaginile video de pe peretele de ecrane şi îşi dădu seama că totul se sfârşise. Îl privi pe Tankado cum moare în mod repetat. Omul încerca să vorbească, înecându-se în cuvinte, ţinând în faţă mâna deformată... Încercând să comunice ceva. „În­cerca să salveze banca de date”, îşi spuse Susan. „Dar noi nu vom şti niciodată cum.”

— Avem musafiri la uşă!

Jabba se holbă la ecran.

— Începe!

Sudoarea îi şiroia pe chip.

Pe ecranul central se vedea cum ultimul scut era pe cale de dis­pariţie. Masa neagră de linii care îl înconjurau era opacă şi pulsa. Midge îşi întoarse privirea. Fontaine stătea înţepenit, privind ţintă înainte. Brinkerhoff arăta ca şi cum abia se abţinea să nu vomite.

— Zece secunde!

Susan continua să se uite la imaginea lui Tankado. Disperarea. Regretele. Mâna lui întinsă, cu inelul sclipind, degetele deformate împinse în ochii străinilor din jur. „Le spune ceva. Oare ce?”

Pe ecranul de deasupra, David părea cufundat în gânduri.

— Diferenţa, murmură el. Diferenţa dintre U238 şi U235. Tre­buie să fie ceva simplu.

Un tehnician începu numărătoarea inversă:

— Cinci! Patru! Trei!

Cuvântul magic ajunse până în Spania într-o fracţiune de secun­dă. „Trei... trei.”

Ca şi cum David Becker ar fi fost lovit iarăşi cu o armă para­lizantă. Universul din jurul lui se opri brusc. „Trei... trei... trei. 238 minus 235! Diferenţa este trei!” Cu mişcări lente, se întinse după microfon...

În aceeaşi fracţiune de secundă, Susan se uita fix la mâna întin­să a lui Tankado. Brusc, Susan văzu dincolo de inel... dincolo de aurul inscripţionat... degetele lui. Trei degete. Nu fusese nici o cli­pă vorba despre inel. Mesajul era transmis de carne. Tankado nu le spunea ceva, le arăta ceva. Le dezvăluia secretul, le dezvăluia co­dul ucigaş — implora pe cineva să înţeleagă... se ruga ca secretul lui să ajungă la NSA la timp.

— Trei, şopti Susan, paralizată.

— Trei!!! urlă David din Spania.

În acel haos, nimeni nu păru însă să audă.

— Am căzut! urlă un tehnician.

Diagrama RV începu să licăre sălbatic, în vreme ce miezul se preda unui adevărat carnagiu. Deasupra capului izbucniră sirenele de alarmă.

— Export de date!

— Conexiuni de mare viteza pe tot frontul!

Susan ţâşni ca într-un vis. Se năpusti asupra tastaturii lui Jabba. Întorcându-se, se uită la logodnicul ei, David Becker. Vocea lui explodă din nou pe deasupra tuturor:

— Trei! Diferenţa dintre 238 şi 235 este trei!

Toţi cei din încăpere îşi ridicară privirile.

— Trei! urlă Susan peste zgomotul asurzitor făcut de sirene şi strigăte.

Arătă spre ecran. Toţi ochii o urmară, spre imaginea mâinii lui Tankado, întinsă în faţă, cu cele trei degete semnalizând disperate în soarele din Sevilla.

Jabba încremeni:

— Oh, Dumnezeule!

Îşi dădu brusc seama că geniul invalid le arătase răspunsul în tot acest timp.

— Trei este prim! izbucni Soshi. Trei este un număr prim!

Fontaine părea ameţit.

— Să fie atât de simplu?

— Export de date! strigă un tehnician. Cu repeziciune!

Toată lumea de pe podium se năpusti în aceeaşi clipă asupra terminalului — o masă de mâini întinse. Din mijlocul acelei mulţimi însă, ca un atlet rupând panglica de pe linia de sosire, Susan reuşi să atingă prima ţinta. Tastă cifra 3. Toţi se întoarseră spre peretele de ecrane. Deasupra haosului, se putea citi:
„INTRODUCEŢI CHEIA DE ACCES? 3”
— Da! ordonă Fontaine. Fă-o acum!

Susan îşi ţinu răsuflarea şi apăsă tasta ENTER. Computerul scoase un sunet scurt.

Nimeni nu se clinti din locul lui.

După alte trei secunde agonizante, încă nu se întâmplase nimic.

Sirenele continuau să urle. Cinci secunde. Şase secunde.

— Export de date!

— Nici o schimbare!

Brusc, Midge începu să arate frenetic spre ecranul de deasupra.

— Priviţi!

Pe ecran se materializase un mesaj:

„COD UCIGAŞ CONFIRMAT”
— Încărcaţi scuturile! porunci Jabba.

Dar Soshi i-o luase cu un pas înainte. Trimisese deja comanda.

— Export de date întrerupt! strigă un tehnician.

— Conexiunile retezate!

Pe diagrama RV începu să reapară primul scut. Liniile negre care atacau miezul fuseseră brusc tăiate.

— Reinstalăm! urlă Jabba. Blestemăţia asta se reinstalează!

Urmă un moment de neîncredere, ca şi cum în orice clipă ceva rău putea să se întâmple. Se ivi însă al doilea scut... apoi al treilea. Câteva secunde mai târziu, apărură toate scuturile. Banca de date redevenise sigură.

În încăpere, erupse un vulcan. Pandemoniu. Tehnicienii se îm­brăţişară şi aruncară hârtiile în sus, de bucurie. Sirenele se calmară. Brinkerhoff o înşfăcă pe Midge şi o ţinu strâns lipită de pieptul lui. Soshi izbucni în plâns.

— Jabba, rosti Fontaine cu voce tare. Câte date au furat?

— Foarte puţine, răspunse el, studiindu-şi monitorul. Foarte puţine. Şi nici acelea complete.

Fontaine dădu încet din cap. În colţul gurii începea să-i înflo­rească un zâmbet timid. Privi în jurul lui după Susan Fletcher, dar aceasta gonea deja către partea anterioară a încăperii. Pe peretele din faţa ei, chipul lui David Becker umplea ecranul.

— David?

— Hei, grozavo, zise el, zâmbind.

— Vino acasă, rosti ea. Vino acasă, chiar acum.

— Ne vedem la Stone Manor? întrebă el.

Ea încuviinţă, cu chipul plin de lacrimi.

— S-a făcut.

— Agent Smith? interveni Fontaine.

Smith apăru pe ecran, în spatele lui Becker.

— Da, domnule?

— Se pare că domnul Becker are o întâlnire. Te poţi ocupa dum­neata să ajungă imediat acasă?

Smith dădu din cap.

— Avionul nostru e în Malaga. Îl bătu prieteneşte pe Becker pe spate. Te-ai scos de o trataţie, profesore. Ai zburat vreodată cu un Learjet 60?

Becker chicoti.

— De ieri încoace, nu!