Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 14
Becker privi cadavrul cu atenţie. Chiar şi la atâtea ore după moarte, faţa asiaticului radia un fel de aură rozalie, cauzată de arsurile solare. Restul corpului era de un galben pal — cu excepţia micii vânătăi purpurii din dreptul inimii.

„Probabil de la intervenţia de resuscitare”, îşi zise Becker. „Păcat că n-a mers.”

Se întoarse la studiul mâinilor. Nu semănau cu nimic din ce văzuse el. Fiecare mână avea doar trei degete, iar acestea erau strâmbe şi răsucite. Oricum, nu diformitatea îl interesa acum.

— Măi să fie, croncăni locotenentul din cealaltă parte a camerei. Era japonez, nu chinez.

Becker îl privi. Ofiţerul răsfoia paşaportul mortului.

— Aş prefera să nu vă mai uitaţi acolo, îl rugă Becker.

„Să nu atingi nimic. Să nu citeşti nimic.”

Ofiţerul mai studie paşaportul o clipă, apoi îl depuse la loc, în grămăjoară.

— Tipul ăsta avea o viză de rangul 3. Putea sta aici ani întregi.

Becker atinse mâna victimei cu un creion.

— Poate că locuia aici.

— Nţţ. A intrat în ţară săptămâna trecută.

— Poate că se muta aici, oferi Becker o explicaţie.

— Mda, poate. Ce săptămână tâmpită! Ars de soare şi un atac de cord. Amărâtul!

Becker îl ignoră pe ofiţer şi studie mâna.

— Sunteţi sigur că nu avea nici o bijuterie când a murit?

Locotenentul ridică privirea, surprins:

— Bijuterie?

— Da. Uitaţi-vă aici.

Ofiţerul traversă încăperea.

Pielea de pe mâna stângă a lui Tankado purta urme de arsură de soare, cu excepţia unui inel de carne în jurul degetului mic.

Becker arătă spre dunga de altă culoare.

— Vedeţi că aici nu e ars? Ca şi cum ar fi purtat un inel.

Ofiţerul păru surprins.

— Un inel?

Vocea lui păru brusc perplexă. Omul studie degetul cadavrului, după care se îmbujora.

— Doamne, chicoti el. Deci povestea era adevărată?

Becker simţi că i se face brusc rău:

— Mă scuzaţi?

Ofiţerul clătină neîncrezător din cap:

— Aş fi menţionat asta... dar am crezut că tipul e nebun.

Becker nu zâmbea:

— Ce tip?

— Tipul care a chemat ambulanţa. Un turist canadian. Tot spu­nea ceva despre un inel. Bolborosea în cea mai proastă spaniolă pe care am auzit-o.

— A zis că domnul Tankado purta un inel?

Ofiţerul încuviinţă. Scoase o ţigară Ducado, se uită scurt la semnul „NO FUMAR”, după care şi-o aprinse.

— Cred că ar fi trebuit să amintesc de asta, dar individul părea complet sonat.

Becker se încruntă. Cuvintele lui Strathmore îi răsunau în urechi. „Vreau tot ce avea Ensei Tankado cu el. Totul. Să nu laşi nimic acolo. Nici măcar o bucată de hârtie.”

— Şi unde e acest inel acum? se interesă Becker.

Ofiţerul scoase un nor de fum:

— E poveste lungă.

Instinctul îi spunea lui Becker că vestea era proastă.

— Povestiţi-mi, oricum.