Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 28
Señor Roldán şedea în spatele biroului său, felicitându-se pen­tru manevra cu care dejucase ultima tentativă jalnică a poliţiei de a-l prinde în capcană. Un ofiţer care să simuleze accentul german şi să ceară o fată pentru o noapte — era clar o cursă. Oare la ce aveau să se mai gândească data viitoare?

Pe birou, telefonul bâzâi tare. Señor Roldán apucă receptorul cu o expresie de încredere în sine.

— Buenas noches, Escortes Belén.

— Buenas noches, se auzi vocea unui bărbat, vorbind într-o spa­niolă rapidă. Vocea avea un ton nazal, ca şi cum aparţinea unui om uşor răcit. Este un hotel?

— Nu, domnule. Ce număr aţi format?

Señor Roldán nu avea de gând să mai înghită alte încercări de păcălire în această seară.

— 34-62-10, rosti vocea.

Roldán se încruntă. Vocea i se părea vag familiară. Încercă să ghicească accentul — poate din Burgos?

— Aţi format numărul corect, răspunse el cu precauţie, dar aici este un serviciu de escortă.

Urmă o pauză.

— Oh... înţeleg. Îmi cer scuze. Cineva a scris numărul ăsta şi am crezut că e un hotel. Eu am venit din Burgos în vizită aici. Scuzele mele pentru deranj. Noapte bu...

— Espére! Aşteaptă!

Señor Roldán nu se putu abţine. În sinea lui era un agent de vânzări. Să fi fost o cunoştinţă? Un client nou din nord? N-avea de gând să lase paranoia să împiedice o vânzare potenţială.

— Prietene, izbucni Roldán în telefon. Ştiam eu că recunosc un pic de accent din Burgos la matale. Eu însumi sunt din Valencia. Ce te aduce în Sevilla?

— Vând bijuterii. Perle Majórica.

— Nu zăăău, Majórica! Probabil că te plimbi mult.

Omul de la celălalt capăt al firului tuşi, ca un bolnav.

— Păi, da. Aşa e.

— Eşti în Sevilla cu afaceri? insistă Roldán. Era imposibil ca individul să fie poliţist. Era un potenţial client, cu C mare. Dă-mi voie să ghicesc — ai numărul nostru de la un prieten? El ţi-a spus să ne suni. Am dreptate?

Tipul păru evident încurcat:

— Păi, nu, de fapt nu e deloc aşa.

— Nu vă sfiiţi, señor. Suntem un serviciu de escortă, nu e nimic ruşinos în asta. Fete minunate, întâlniri la cină, asta e tot. Cine v-a dat numărul? Poate că e un client regulat. Vă pot oferi un tarif special.

Vocea deveni stingherită:

— Ah... de fapt, nimeni nu mi-a dat acest număr. L-am găsit într-un paşaport. Încerc să descopăr proprietarul.

Roldán se dezumflă. Individul nu era un client.

— Ziceţi că aţi găsit numărul?

— Da, am găsit paşaportul unui bărbat astăzi, în parc. Numărul dumneavoastră se găsea pe o bucată de hârtie, înăuntru. Am crezut că poate fi numărul hotelului la care stă omul. Speram să îi dau paşaportul înapoi. E vina mea. O să las actul la o secţie de poliţie când ies din...

— Perdon, îl întrerupse funcţionarul, nervos. Pot să vă dau o idee mai bună? Roldán se mândrea cu discreţia, iar vizitele la poli­ţie aveau darul de a-i transforma clienţii în foşti clienţi. Gândiţi-vă la asta, propuse el. De vreme ce bărbatul cu paşaportul avea nu­mărul nostru, probabil că e un client. V-aş putea scuti de un drum la poliţie.

Vocea ezită:

— Ştiu eu? Probabil că ar trebui...

— Nu te grăbi, prietene. Mi-e ruşine să recunosc că poliţia de aici, din Sevilla, nu e la fel de eficientă ca poliţia din nord. Ar putea trece zile bune înainte de a-i înapoia omului paşaportul. Dacă îmi spui numele, o să am grijă să îşi primească paşaportul imediat.

— Da, în fine... bănuiesc că e în regulă... Se auzi un fâşâit de hârtie, după care vocea reveni: E un nume german. Nu prea pot să-l pronunţ... Gusta... Gustafson?

Roldán nu recunoscu numele, însă avea clienţi din întreaga lume. Aceştia nu-şi lăsau niciodată numele real.

— Cum arată — în fotografie? Poate că aşa îl recunosc.

— Păi... zise vocea, are o faţă foarte, foarte grasă.

Roldán ştiu imediat. Îşi amintea bine acea faţă obeză. Era băr­batul care o însoţea pe Rocío. Ciudat era însă faptul că primise două apeluri legate de acelaşi bărbat în aceeaşi noapte.

— Domnul Gustafson? chicoti forţat Roldán. Bineînţeles! Îl cunosc bine. Dacă îmi aduceţi paşaportul, o să am eu grijă să îl primească.

— Mă aflu în centru, fără maşină, ripostă vocea. Puteţi veni dumneavoastră la mine?

— Mă tem că nu pot pleca de lângă telefon, răspunse Roldán. Dar nu sunteţi chiar aşa departe dacă...

— Îmi pare rău, e prea târziu ca să umblu brambura. E o secţie de poliţie în apropiere. O să las paşaportul acolo, iar când o să-l vedeţi pe domnul Gustafson o să-i spuneţi unde e.

— Nu, aşteaptă! ţipă Roldán. Nu e nevoie să implicăm poliţia în treaba asta. Spui că eşti în centru, nu? Ştii unde e Hotelul Alfonso al XIII-lea? E unul dintre cele mai bune din oraş.

— Da, rosti vocea. Ştiu hotelul. E în apropiere.

— Minunat! În noaptea asta domnul Gustafson doarme acolo. Probabil că la ora asta e în hotel.

Vocea ezită:

— Înţeleg. Păi, atunci... presupun că totul va merge bine.

— Excelent! Domnul ia masa cu una dintre fetele noastre în res­taurantul hotelului. Roldán ştia că perechea se afla probabil în pat la ora asta, dar trebuia să fie atent la sensibilitatea celui care apelase. Lasă paşaportul la recepţioner, numele lui este Manuel. Spune-i că eu te-am trimis. Cere-i să dea documentul lui Rocío. Rocío este fata cu care s-a întâlnit domnul Gustafson în seara asta. Ea va avea grijă să-i înapoieze paşaportul. Poate vă strecuraţi numele şi o adresă înăuntru — e posibil ca domnul Gustafson să vă trimită o mică atenţie în semn de mulţumire.

— E o idee foarte bună. Alfonso al XIII-lea. Foarte bine, plec chiar acum într-acolo. Mulţumesc pentru ajutor.
David Becker închise telefonul.

„Alfonso al XIII-lea”, chicoti el. „Trebuie doar să ştii cum să întrebi.”

Câteva clipe mai târziu, o siluetă tăcută porni după Becker pe Caile Delicias, în noaptea andaluziană care se lăsa temeinic peste oraş.