Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 30
Alfonso al XIII-lea era un mic hotel de patru stele, tras puţin înapoi faţă de Puerta de Jerez şi înconjurat de un gard gros din fier forjat şi liliac. David urcă scările de marmură. Când ajunse la uşă, aceasta se deschise ca prin magie, iar un portar îl pofti înăuntru.

— Bagaje, señor! Pot să vă ajut?

— Nu, mulţumesc. Vreau să-l văd pe recepţioner.

Portarul păru jignit, ca şi cum ceva îl deranjase teribil în con­versaţia lor de două secunde.

— Por aquí, señor.

Îl conduse pe Becker în hol, îi arătă unde era recepţia, apoi se întoarse la locul lui.

Holul era extrem de elegant, mic şi frumos împodobit. Epoca de Aur a Spaniei trecuse demult, însă pentru o vreme, în cursul secolu­lui al XVII-lea, această mică naţiune dominase lumea. Încăperea constituia o aducere aminte cu mândrie a respectivei epoci — armuri, efecte militare şi o casetă de lingouri de aur din Lumea Nouă.

În spatele tejghelei, pe care stătea scris „CONSERJE”, se afla un bărbat zvelt, bine făcut, care-i zâmbea cu toată gura, de parcă îl aştepta de o viaţă întreagă.

— En qué puedo servirle, señor! Cu ce vă pot servi?

Tipul vorbea pe un ton afectat şi îl măsura cu privirea pe David.

Becker răspunse în spaniolă:

— Trebuie să vorbesc cu Manuel.

Chipul bine bronzat al individului se lăţi şi mai mult.

— Sí, sí, señor, eu sunt Manuel. Ce doriţi?

— Señor Roldán de la Escortes Belén mi-a spus că aţi...

Recepţionerul îi făcu semn lui Becker să tacă din gură şi privi nervos prin hol.

— Ce-ar fi să veniţi încoace? Îl conduse spre capătul tejghelei. Acum, continuă el, practic şoptind, cum vă pot fi de ajutor?

Becker o luă de la capăt, coborând vocea:

— Trebuie să discut cu una dintre fetele lui, despre care cred că a cinat aici. Numele ei este Rocío.

Recepţionerul răsuflă cu putere, ca şi cum ar fi fost copleşit.

— Aaah, Rocío — minunată creatură.

— Trebuie s-o văd imediat.

— Dar, señor, e cu un client.

Becker dădu din umeri, cerându-şi scuze.

— E important.

„O chestiune de securitate naţională.”

Recepţionerul clătină din cap:

— Imposibil. Poate că dacă lăsaţi...

— Nu-mi ia decât o clipă. Este în sala de mese?

Recepţionerul clătină iarăşi din cap:

— Restaurantul s-a închis acum o jumătate de oră. Mă tem că Rocío şi oaspetele ei s-au retras sus. Dacă vreţi să-mi lăsaţi un mesaj, i-l pot da mâine dimineaţă.

Omul făcu un gest către panoul cu cutii poştale numerotate din spatele lui.

— Dacă aş putea doar să o sun în cameră şi...

— Îmi pare rău, refuză recepţionerul, pe un ton din care polite­ţea începea să se evapore. Alfonso al XIII-lea are reguli stricte în privinţa intimităţii clienţilor săi.

Becker n-avea nici cea mai mică intenţie să aştepte un gras şi o prostituată să coboare la micul dejun.

— Înţeleg, rosti el. Mă scuzaţi că v-am deranjat.

Se răsuci pe călcâie şi se întoarse în hol. Porni întins către un dulap din lemn de cireş care îi atrăsese atenţia chiar de la intrarea în hotel. Dulapul conţinea o rezervă generoasă de cărţi poştale cu imaginea hotelului Alfonso al XIII-lea şi foi de hârtie, precum şi creioane şi plicuri. Becker introduse o foaie goală într-un plic, îl lipi şi scrise pe el un singur cuvânt:
„ROCÍO”
După care se întoarse la recepţie.

— Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, rosti sfios. Sunt un pic cam prost, ştiu. Speram să-i spun personal lui Rocío cât de bine m-am simţit împreună cu ea alaltăieri. Însă plec din oraş la noapte. Poate că e mai bine să-i las un bilet, la urma urmei.

Becker lăsă plicul pe tejghea.

Recepţionerul se uită la plic şi plescăi cu tristeţe.

„Încă un heterosexual înnebunit şi bolnav de dragoste”, îşi zise el. „Ce pierdere!” Privi în sus şi zâmbi.

— Bineînţeles, domnule...?

— Buisán, răspunse Becker. Miguel Buisán.

— Am înţeles. O să mă asigur că Rocío primeşte plicul de dimineaţă.

— Mulţumesc.

Becker se întoarse şi dădu să plece.

După ce privi discret spatele oaspetelui, recepţionerul apucă plicul de pe tejghea şi se întoarse spre raftul cu cutii poştale nume­rotate din spatele lui. Chiar când introduse plicul într-una din că­suţe, Becker se răsuci cu o ultimă întrebare:

— De unde pot chema un taxi?

Recepţionerul se întoarse să-i răspundă, însă Becker nu auzi răspunsul. Sincronizarea fusese perfectă. Mâna recepţionerul ui toc­mai ieşea dintr-o căsuţă care purta numărul 301.

Becker mulţumi recepţionerului şi plecă agale în căutarea liftului.

„Sosit-plecat”, îşi repetă el în minte.