Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 32
David Becker stătea pe hol, lângă apartamentul 301. Ştia că undeva, dincolo de acele uşi sculptate, se găsea inelul. „O chestiune de securitate naţională.”

Auzea mişcări în cameră. Zgomot înăbuşit de voci. Ciocăni. O voce cu accent puternic teuton rosti:

— Ja?

Becker rămase tăcut.

— Ja?

Uşa se întredeschise, iar în cadrul ei se ivi o faţă tipic germană.

David zâmbi politicos. Nu ştia numele bărbatului.

— Deutscher, ja? întrebă el. Sunteţi german, nu?

Individul dădu nesigur din cap.

Becker continuă într-o germană fluentă:

— Pot să vă vorbesc câteva clipe?

Omul păru îngrijorat:

— Was wollen Sie? Ce doriţi?

Becker îşi dădu seama că ar fi trebuit să facă o repetiţie înainte de a da buzna la uşa neamţului. Îşi căută cuvintele potrivite:

— Aveţi ceva ce îmi trebuie.

Nu erau cuvintele magice. Neamţul îngustă ochii.

— Ein ring, continuă Becker. Du hast einen Ring. Aveţi un inel.

— Pleacă, mârâi neamţul.

Vru să închidă uşa. Fără a mai judeca, Becker îşi strecură piciorul în crăpătură şi împinse în uşă. Regretă imediat gestul.

Neamţul făcu ochii mari:

— Was tust du? tună el. Ce fac?

Becker ştia că întrecuse măsura. Privi nervos în susul şi în josul holului. Deja fusese dat afară din clinică; n-avea nici cea mai mică intenţie să repete isprava aici.

— Nimm deinen Fuß weg! zbieră neamţul. Ia-ţi piciorul!

Becker cercetă degetele cărnoase ale omului, în căutarea inelu­lui. Nimic. „Sunt atât de aproape”, îşi zise el.

— Ein Ring! repetă Becker în vreme ce uşa i se trânti în nas.
Rămase câteva clipe în hol. În apropiere, pe un perete, atârna o copie după un tablou de Salvador Dali.

— Se potriveşte la fix, mormăi Becker.

„Suprarealism. Sunt prins într-un vis absurd.” În acea diminea­ţă se trezise în patul propriu, iar seara o sfârşise în Spania, încer­când să spargă uşa camerei de hotel a unui străin în căutarea unui inel magic.

Vocea fermă a lui Strathmore îl readuse la realitate: „Trebuie să găseşti inelul.”

Becker inspiră adânc şi puse stavilă gândurilor. Voia să plece acasă. Se uită iarăşi la uşa cu numărul 301. Biletul de întoarcere se găsea dincolo de ea — un inel de aur. Nu trebuia decât să-l ia.

Expiră cu putere. Apoi se îndreptă hotărât spre apartamentul 301 şi ciocăni sonor în uşă. Venise timpul să joace dur.

Germanul deschise uşa şi vru să protesteze, dar Becker i-o re­teză scurt. Scoase legitimaţia de membru al clubului de squash din Maryland şi latră:

— Polizei!

După care îşi croi singur drum în încăpere şi aprinse lumina.

Răsucindu-se pe călcâie, neamţul schelălăi şocat:

— Was machst...

— Tăcere! îi frânse Becker protestul, dând-o pe engleză. Aveţi o prostituată în aceasta cameră?

Becker se zgâi prin încăpere. Era la fel cu toate camerele de ho­tel văzute de el. Trandafiri, şampanie, un pat cu baldachin uriaş. Rocío nu se zărea nicăieri. Uşa de la baie era închisă.

— Prostituiert? se miră neamţul, furişându-şi privirea spre baie. Era mai mare decât îşi imaginase Becker. Pieptul păros începea chiar de sub bărbia triplă şi se arcuia spre o burtă imensă. Cordonul halatului alb cu marca Alfonso al XIII-lea înscrisa pe el abia reuşea să-i înconjoare mijlocul.

Becker se uită la uriaş cu cea mai înfricoşătoare privire de care era în stare.

— Cum vă numiţi?

Pe chipul masiv al neamţului se citea panica.

— Was willst du? Ce vreţi?

— Sunt de la departamentul turistic al Guardiei din Sevilla. Aveţi o prostituată în această cameră?

Neamţul privi nervos spre uşa de la baie. Ezita.

— Ja, recunoscu el într-un târziu.

— Ştiaţi că aşa ceva e ilegal în Spania?

— Nein, minţi neamţul. Nu ştiam. O trimit acasă chiar acum.

— Mă tem că e prea târziu, rosti Becker autoritar. Se plimbă lejer prin încăpere. Vă fac o propunere.

— Ein Vorschlag? icni neamţul. O propunere?

— Da. Vă pot duce chiar acum la sediu...

Becker se opri pentru a spori dramatismul clipei şi îşi trosni degetele.

— Sau? întrebă neamţul, cu ochii măriţi de spaimă.

— Sau cădem la învoială.

— Ce fel de învoială?

Germanul auzise tot felul de poveşti despre corupţia din Guardia spaniolă.

— Aveţi ceva ce îmi trebuie mie, zise Becker.

— Da, bineînţeles! izbucni neamţul, chinuindu-se să zâmbească. Se duse imediat să îşi ia portofelul din dulap. Cât?

Becker mimă indignarea:

— Încercaţi să mituiţi un ofiţer în exerciţiul funcţiunii? mugi el.

— Nu! Bineînţeles că nu! Am crezut doar... Obezul îşi lăsă re­pede portofelul jos. Eu... eu... Era complet depăşit de situaţie. Se prăbuşi pe colţul patului, frământându-şi mâinile. Patul scârţâi sub greutatea lui. Îmi cer scuze.

Becker scoase un trandafir din vaza aflată în mijlocul camerei, îl mirosi şi îl lăsă să cadă. Se răsuci brusc pe călcâie.

— Ce-mi puteţi spune despre crimă?

Neamţul se albi:

— Mord? Crimă?

— Da. Bărbatul asiatic din această dimineaţă. În parc. A fost un asasinat — Ermordung.

Becker iubea cuvântul german pentru asasinat. Ermordung. Îţi făcea părul măciucă.

— Ermordung? A... a fost...?

— Da.

— Dar... dar e imposibil, se înecă neamţul. Eram acolo. A făcut infarct. Am văzut. Fără sânge. Fără gloanţe.

Becker clătină din cap cu condescendenţă:

— Lucrurile nu stau întotdeauna aşa cum par.

Neamţul se albi şi mai tare.

Becker zâmbi. Minciuna servise scopului. Bietul neamţ asuda din belşug.

— Ce mai vreţi? murmură el. Nu ştiu nimic.

Becker îşi reluă plimbarea.

— Bărbatul asasinat purta un inel de aur. Am nevoie de el.

— Eu... eu nu-l am.

Becker oftă compătimitor şi făcu un semn spre uşa de la baie:

— Nici Rocío? Picătura de rouă?

Individul trecu de la alb la stacojiu:

— O ştiţi pe Dewdrop?

Îşi şterse sudoarea de pe fruntea cărnoasă şi trase de mâneca halatului. Chiar în clipa în care părea gata să spună tot, se deschise uşa de la baie.

Amândoi bărbaţii se uitară într-acolo.

În pragul uşii stătea Rocío Eva Granada. O splendoare. Păr roşu lung şi ondulat, piele perfectă, iberică, ochi de un căprui intens, frunte înaltă şi netedă. Era îmbrăcată cu un halat alb, asemănător cu al neamţului. Cordonul era strâns legat peste şoldurile ample, iar gâtul i se înălţa liber, dezvăluind începutul bronzat al clivajului dintre sâni. Rocío păşi în dormitor perfect stăpână pe sine.

— Pot să vă ajut? întrebă ea într-o engleză guturală.

Becker se holbă la femeia ameţitoare din faţa lui şi nici măcar nu clipi.

— Vreau inelul, rosti el cu răceală.

— Cine eşti? ceru ea să afle.

Becker trecu pe spaniolă, cu un accent andaluz neutru:

— Guardia Civil.

Ea râse.

— Imposibil, răspunse, tot în spaniolă.

Becker simţi un nod în gât. Era clar că Rocío era făcută din alt aluat decât clientul ei.

— Imposibil? repetă el, păstrându-şi sângele rece. Să te duc la secţie ca să-ţi dovedesc?

Rocío rânji.

— Nu te voi face de ruşine acceptându-ţi oferta. Şi acum, cine eşti? Becker se încăpăţână:

— Sunt de la Guardia din Sevilla.

Rocío păşi ameninţătoare spre el:

— Îi cunosc pe toţi ofiţerii. Sunt cei mai buni clienţi ai mei.

Becker simţi cum îl străpunge privirea ei. Se forţă să rămână calm pe poziţie.

— Fac parte dintr-un departament special de turism. Dă-mi inelul sau te duc la secţie şi...

— Şi ce? se răţoi ea, înălţând persiflant din sprâncene.

Becker tăcu. Intrase în povestea asta prea adânc. Planul eşuase.

„Oare de ce nu mă crede?”

Rocío se apropie.

— Nu ştiu cine eşti şi ce vrei, dar dacă nu ieşi din apartament chiar acum, o să chem paza hotelului, iar adevăraţii poliţişti o să te aresteze pentru folosire de identitate falsă.

Becker ştia că Strathmore l-ar fi scos din puşcărie în cinci mi­nute, însă i se pusese clar în vedere că problema trebuia rezolvată cu maximă discreţie. O arestare nu putea intra în ecuaţie.

Rocío se oprise la un metru de Becker şi îl privea mânioasă.

— Bine, oftă Becker, accentuând tonul de înfrângere. Îşi lăsă deo­parte accentul spaniol. Nu fac parte din poliţia locală. Am fost tri­mis de o organizaţie guvernamentală americană ca să localizez inelul. Asta-i tot ce-ţi pot spune. Am fost autorizat să plătesc pentru el.

Se lăsă o lungă tăcere.

Rocío lăsă cuvintele să plutească în aer câteva clipe înainte de a schiţa un zâmbet.

— Vezi că n-a fost greu? Se aşeză pe un scaun şi îşi încrucişă picioarele. Cât poţi plăti?

Becker îşi înăbuşi oftatul de uşurare. Fără a mai pierde o secundă, trecu la afaceri:

— Îţi pot da 750 000 de pesete. Cinci mii de dolari americani.

Suma însemna jumătate din cât avea la el, însă era probabil de zece ori valoarea inelului.

Rocío înălţă din sprâncene:

— E o grămadă de bani.

— Da, aşa e. Ne-am înţeles?

Rocío clătină din cap:

— Aş vrea să pot spune da.

— Un milion de pesete? plusă Becker. E tot ce am.

— Măi, măi, zâmbi ea. Voi, americanii, nu prea ştiţi să negociaţi. N-aţi rezista nici o zi pe piaţa noastră.

— Bani gheaţă, pe loc, adăugă el, întinzând degetele după plicul din buzunar.

„Eu vreau doar să plec acasă.”

Rocío clătină din cap:

— Nu pot.

Becker izbucni furios:

— De ce?

— Pentru că nu mai am inelul, rosti ea. L-am vândut deja.