Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 33
Tokugen Numataka privea pe fereastră şi se plimba ca un leu în cuşcă. Nu primise încă nici un apel de la North Dakota. „Ame­ricanii naibii! Habar n-au ce-i aia punctualitate!”

L-ar fi sunat el însuşi pe North Dakota, dar n-avea numărul lui. Numataka ura astfel de afaceri — când altcineva deţinea controlul.

Încă de la început îi trecuse prin minte gândul că apelurile lui North Dakota puteau fi o farsă — probabil un concurent japonez care îl lua de prost. Acum îndoiala revenea. Numataka decise că avea nevoie de informaţii suplimentare.

Ieşi în goană din birou şi o luă la stânga, de-a lungul coridoru­lui principal al clădirii. La trecerea lui, angajaţii se aplecau reve­renţios. Numataka ştia prea bine că n-o făceau din dragoste pentru el — reverenţa însemna respectul pe care salariaţii japonezi i-l arătau şi celui mai nemilos dintre şefi.

Se duse întins către principala centrală telefonică a firmei. Toate apelurile erau gestionate de un singur operator pe o maşină Corenco 2 000, o centrală cu douăsprezece linii. Femeia de acolo era ocupată cu apelurile, însă la apariţia lui se ridică şi se înclină în faţa lui.

— Stai jos, îi comandă el.

Ea se supuse.

— Astăzi la patru şi patruzeci şi cinci am primit un apel pe linia personală. Poţi să-mi spui de unde a venit?

Îi venea să-şi dea palme fiindcă nu-i trecuse asta prin cap mai devreme.

Operatoarea înghiţi nervoasă în sec.

— La această maşină nu dispunem de posibilitatea identificării apelantului, domnule. Dar pot suna la compania de telefoane. Sunt sigură că ei ne vor ajuta.

Numataka era şi el convins că firma de telefonie putea fi de ajutor. În era digitală, intimitatea era de domeniul trecutului; exis­tau înregistrări pentru orice. Companiile de telefonie îţi puteau spune exact cine te-a sunat şi cât timp ai vorbit.

— Fă-o, porunci el. Dă-mi de ştire ce ai aflat.