Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 52
Clubul Embrujo — Vrăjitorul — se găsea la periferie, la capătul liniei de autobuz 27. Semănând mai degrabă a fortăreaţă decât a club de dans, clădirea era înconjurată din toate părţile de ziduri înalte, pe care fuseseră înfipte resturi ascuţite de sticle de bere — o măsură barbară de securitate, prin care oricine încerca să intre ile­gal îşi lăsa în urmă bucăţi bune de carne sângerândă.

Pe drum, Becker se resemnase cu ideea că eşuase. Venise vre­mea să-l sune pe Strathmore şi să-i dea vestea proastă — căutarea devenise lipsită de orice speranţă. El făcuse tot ce-i stătuse în pu­teri; acum era timpul să se întoarcă acasă.

Privind însă la mulţimea de admiratori care se înghesuia la intrarea clubului, rămase descumpănit, căci nu mai era aşa de sigur că propria conştiinţă l-ar fi lăsat să abandoneze căutarea. Se uita la cea mai mare mulţime de punkişti pe care o văzuse vreodată; pre­tutindeni se vedeau creste colorate în roşu, alb şi albastru.

Becker oftă şi îşi cântări opţiunile. Cercetă mulţimea şi înălţă din umeri. „Unde altundeva ar putea fi ea sâmbătă seara?” Bleste­mându-şi norocul, coborî din autobuz.

Accesul către clubul Embrujo se făcea printr-un coridor îngust de piatră. Intrând, Becker se simţi imediat prins în mişcarea mul­ţimii de fani.

— Dă-te din drum, poponarule!

O formă umană lopătă pe lângă el, trăgându-i un cot în coaste.

— Drăguţă cravată, remarcă un individ.

— Ai chef să te f...?

O puştoaică se uită la el, arătând ca ieşită dintr-un film cu zombies.

Coridorul îngust şi întunecat se deschise brusc într-o cameră imensă din ciment care puţea a alcool şi sudoare. Scena era ireală — ca o grotă în care sute de trupuri se mişcau la unison. Se deplasau în sus şi în jos, cu mâinile lipite de trupuri, cu capetele bălăngănin­du-se ca nişte protuberanţe lipsite de viaţă în vârful unor coloane înţepenite. Indivizi înnebuniţi apucau alţi indivizi de pe scenă şi îi aruncau peste marea de braţe. Trupurile erau împinse în sus şi în jos, ca nişte mingi umane. Deasupra capetelor, luminile strobo­scopice transformau întreaga minunăţie într-un film de pe vremuri, fără sonor.

Pe peretele din spatele sălii, difuzoare de dimensiunea unei ca­mionete trepidau atât de intens, încât nici cei mai înrăiţi dansatori nu se puteau apropia la mai puţin de zece metri.

Becker îşi astupă urechile şi scrută mulţimea. Oriunde îşi în­drepta privirea, nu zărea decât capete înspicate cu roşu, alb şi albastru. Trupurile stăteau atât de aproape unele de altele, încât nu se putea distinge cu ce anume erau îmbrăcate. Nu zări nici urmă de vreun steag britanic prin preajmă. Era clar că n-avea nici o şansă să intre în mulţime fără să fie călcat în picioare. Cineva de lângă el începu să vomite.

„Minunat”, gemu Becker în sinea lui. Porni înspre un hol pic­tat cu grafitti.

Holul se transformă într-un tunel îngust plin cu oglinzi, care la rândul lui se deschise către o terasă exterioară, presărată cu mese şi scaune. Terasa era împânzită de punkişti, însă pentru Becker ea semăna cu o poartă către rai — cerul de vară se întinse imens dea­supra lui şi muzica se estompă brusc.

Ignorând privirile curioase, Becker pătrunse în mulţime. Îşi desfăcu nodul la cravată şi se prăbuşi pe un scaun, la cea mai apropiată masă neocupată. I se părea că trecuse o veşnicie de la apelul lui Strathmore din acea dimineaţă.

După ce se descotorosi de sticlele goale de bere de pe masă, îşi luă capul între palme. „Doar pentru câteva minute”, îşi propuse el.

La opt kilometri de el, bărbatul cu ochelari cu ramă de metal şedea pe locul din spate al unui taxi şi privea peisajul de ţară.

— Embrujo, rosti el morocănos, amintindu-i destinaţia şoferului. Acesta dădu din cap, privindu-şi curios clientul în oglinda retrovizoare.

— Embrujo, mormăi el pentru sine. O lume tot mai ciudată, în fiecare seară.