Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 55
— Stai pe locul meu, boule!

Becker îşi ridică fruntea de pe braţe. „Oare nimeni nu vorbeşte spaniola în ţara asta nenorocită?”

Un adolescent scund şi plin de coşuri pe faţă, cu capul ras, se uita chiorâş la el. Jumătate din scalpul lui era roşie şi cealaltă ju­mătate purpurie. Părea un ou de Paşti.

— Am spus că stai pe locul meu, boule.

— Te-am auzit de prima dată, zise Becker, ridicându-se.

N-avea chef de bătaie. Venise vremea să plece.

— Un’ mi-ai pus sticlele? se răţoi puştiul.

În nas avea prins un ac de siguranţă.

Becker arătă spre sticlele pe care le aşezase pe jos:

— Erau goale, îşi explică el gestul.

— Erau golite de mine!

— Scuzele mele, zise Becker, întorcându-se să plece.

Punkistul îi blocă drumul:

— Ridică-le!

Evoluţia situaţiei nu era deloc amuzantă.

— Glumeşti, nu-i aşa?

Era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât acel puşti şi cântărea cu vreo douăzeci şi cinci de kilograme mai mult.

— Bă, ţi se pare că eu glumesc?

El nu răspunse.

— Ridică-le! insistă punkistul, cu voce spartă.

Becker încercă să-l ocolească, dar adolescentul îi blocă iarăşi drumul.

— Am zis, la dracu’, să le ridici!

La mesele învecinate, mai mulţi punkişti se răsuciră să urmă­rească spectacolul.

— Nu cred că vrei să faci aşa ceva, puştiule, zise Becker încet.

— Te avertizez! şuieră băiatul. Asta e masa mea! Vin aici în fie­care seară. Şi acum, ridică-le!

Becker nu mai putea suporta. Nu trebuia să se afle acum în munţi alături de Susan? Ce naiba căuta în Spania, certându-se cu un adolescent psihopat?

Fără nici un avertisment, îl prinse pe băiat de subsuori, îl ridică în aer şi îl trânti cu spatele de masă.

— Ascultă, mucos mic ce eşti! Te dai la o parte chiar acum sau îţi smulg acul ăla din nas şi îţi cos gura cu el.

Puştiul se albi.

Becker îl ţinu aşa o clipă, apoi îşi înmuie strânsoarea. Fără a-şi lua privirea de la el, se aplecă, ridică sticlele şi le depuse la loc pe masă.

— Cum trebuie să spui?

Puştiul rămăsese fără grai.

— Cu plăcere! plesni Becker.

„Puştiul ăsta e o reclamă ambulantă pentru campaniile de supra­veghere a naşterilor”, îşi zise el.

— Du-te dracului! urlă băiatul, brusc conştient de faptul că amicii din jur se zgâiau la el. Faţă de cur!

Becker nu se mişcă. Ceva din spusele puştiului îi atrăsese atenţia. „Vin aici în fiecare seară.” Poate că ţâncul ăsta i-ar fi de folos.

— Îmi pare rău, zise el cu voce tare. Nu ţi-am auzit numele.

— Two-Tone, sâsâi el, ca şi cum ar fi emis o sentinţă de con­damnare la moarte.

— Două Nuanţe? mustăci Becker. Dă-mi voie să ghicesc... din cauza părului tău?

— Ai nimerit-o, Sherlock.

— Bun nume. L-ai inventat singur?

— Chiar aşa, zise puştiul cu mândrie. O să-l patentez.

Becker făcu o grimasă:

— Vrei să spui că o să-l înregistrezi.

Puştiul păru încurcat.

— Numele îl înregistrezi, nu-l patentezi.

— Nu contează! răcni puştiul, frustrat.

Amestecătura de beţivi şi drogaţi de la mesele învecinate era deja cuprinsă de isterie. Two-Tone se ridică în picioare şi se zburli.

— Ce mama dracului vrei de la mine?

Becker se gândi o clipă. „Aş vrea să-ţi speli părul, să-ţi cureţi limbajul şi să-ţi iei o slujbă.” Îşi închipui că totuşi cerea prea mult de la o primă întâlnire.

— Am nevoie de nişte informaţii, zise el.

— Du-te dracului.

— Caut pe cineva.

— Nu-l văzui.

— Nu l-am văzut, îl corectă Becker, făcându-i semn unei chel­neriţe care trecea pe aproape.

Cumpără două beri Aguila şi îi dădu o sticlă lui Two-Tone. Bă­iatul îl privi şocat. Luă o înghiţitură şi se uită la Becker pus pe harţă.

— Te dai la mine, mister?

Becker zâmbi.

— Caut o fată.

Two-Tone izbucni într-un râs ascuţit:

— Mai mult ca sigur că n-o să ai parte de ceva acţiune îmbrăcat aşa!

— Nu caut acţiune. Vreau doar să vorbesc cu ea. Poate că mă ajuţi să o găsesc.

Two-Tone îşi puse berea pe masă.

— Eşti copoi?

Becker clătină din cap.

Puştiul se încruntă:

— Arăţi a copoi.

— Sunt din Maryland, băiete. Dacă aş fi poliţist, aş fi cam departe de circa mea, nu crezi?

Întrebarea păru să-l descumpănească pe băiat.

— Mă numesc David Becker.

Zâmbi şi-i întinse mâna puştiului peste masă.

Băiatul se strânse, dezgustat:

— Dă-te înapoi, poponarule.

Becker îşi retrase mâna.

Puştiul rânji:

— Te ajut, dar te costă.

— Cât?

— O sută de parai.

Becker se încruntă:

— Am doar pesete.

— Fie! O sută de pesete.

Era clar că Two-Tone nu stătea bine la cursurile valutare; o sută de pesete însemna aproximativ optzeci şi şapte de cenţi.

— S-a făcut, zise Becker, punându-şi sticla pe masă.

Puştiul zâmbi pentru prima dată:

— Bine.

— Aşa, continuă Becker, cu ton mai domol. Cred că fata pe care o caut se învârte pe aici. Are păr roşu, alb şi albastru.

Two-Tone pufni:

— E aniversarea lui Judas Taboo. Toată lumea are...

— Mai poartă un tricou cu steagul britanic şi un cercel în formă de craniu într-o ureche.

Pe chipul băiatului apăru o vagă expresie de recunoaştere. Becker o zări şi simţi un fior de speranţă. O clipă mai târziu însă, expresia de pe chipul puştiului deveni dură. Two-Tone îşi trânti sti­cla de masă şi îl apucă pe Becker de cămaşă:

— E a lui Eduardo, boule! Eu aş avea grijă! Dac-o atingi, te omoară!