Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 58
Punkistul urlă:

— Megan e a prietenului meu, Eduardo! Nu te apropia de ea!

— Unde e?

Inima lui Becker bătea nebuneşte.

— Du-te dracu’!

— E o urgenţă! i-o întoarse el. Îl apucă pe puşti de mânecă. Are un inel care îmi aparţine. O să-i dau bani pe el! Mulţi!

Two-Tone tăcu, după care izbucni isteric:

— Vrei să spui că bucata aia urâtă şi aurie de rahat e a ta?

Becker făcu ochii mari:

— L-ai văzut?

Two-Tone înclină capul, fără tragere de inimă.

— Unde e?

— Habar n-am. Two-Tone chicoti. Megan încerca să-l mărite pe aici.

— Încerca să-l vândă?

— Nu-ţi face griji, omule, n-a avut noroc. Ai un gust de rahat la bijuterii.

— Eşti sigur că nu l-a cumpărat nimeni?

— Te-ai dilit? Patru sute de parai? I-am zis că-i pot da cincizeci, dar ea voia mai mult. Încerca să cumpere un bilet de avion, de la rezerve.

Becker simţi cum i se scurge sângele din obraji:

— Încotro?

— Nenorocitu’ de Connecticut, răspunse Two-Tone. I-a tras clapa lu’ Eddie.

— Connecticut?

— Rahat, da. Înapoi la vila lu’ mami şi tati. Ura familia adop­tivă din Spania. Trei fraţi tembeli care o băteau mereu. Fără nici un pic de apă caldă.

Becker simţi că i se pune un nod în gât:

— Când pleacă?

Two-Tone ridică privirea.

— Când? râse el. E dusă de mult. A plecat la aeroport cu ore în urmă. Cel mai bun loc să mărite inelul — turişti bogaţi şi alea, alea. Ia mălaiul şi zboară.

Pe Becker îl apucă greaţa. „E doar o glumă proastă, nu?” Ră­mase tăcut câteva clipe.

— Care e numele ei de familie?

Two-Tone se gândi la întrebare şi înălţă din umeri.

— Cu ce zbor voia să plece?

— Zicea ceva de Căruţa cu Iarbă.

— Căruţa cu Iarbă?

— Mda. Pileala de week-end — Sevilla, Madrid, La Guardia. Aşa îi zic ei. Puştii de colegiu îl iau pen’ că-i ieftin. Cred că stau în spate şi fumează iarbă.

„Minunat”, gemu Becker, trecându-şi mâna prin păr.

— La ce oră a plecat?

— Două noaptea precis, în fiecare sâmbătă. Acum e undeva dea­supra Atlanticului.

Becker se uită la ceas. Era două fără un sfert. Se întoarse nedu­merit spre Two-Tone:

— Ai zis că zborul e la două noaptea?

Punkistul dădu râzând din cap:

— Se pare că te-ai ars, bătrâne!

Becker arătă furios spre ceas:

— Dar e doar două fără un sfert!

Two-Tone se uită la ceas, părând nedumerit:

— Măi, să fiu al naibii! Râse. De obicei nu sunt atât de trotilat decât pe la patru!

— Care e cea mai scurtă rută până la aeroport?

— Taxiul e în faţă.

Becker apucă o bancnotă de 1 000 de pesete din buzunar şi o îndesă în palma băiatului.

— Hei, omule, mersi! strigă punkistul în urma lui. Dac-o vezi pe Megan, transmite-i salutări!

Însă Becker plecase deja.

Two-Tone oftă şi porni împleticindu-se către ringul de dans. Era prea beat ca să-l observe pe bărbatul cu ochelari cu ramă de metal urmărindu-l.

Afară, Becker cercetă parcarea după un taxi. Nu se vedea nici unul. Alergă spre un bodyguard masiv:

— Taxi!

Omul de pază clătină din cap:

— Demasiado temprano. Prea devreme.

„Prea devreme?”, blestemă Becker în gând, „E ora două dimineaţa!”

— Pídame uno! Cheamă-mi unul!

Omul scoase o staţie radio de la centură. Rosti câteva vorbe, apoi închise.

— Veinte minutos, zise el către Becker.

— Douăzeci de minute?! Y el autobus?

Individul înălţă din umeri:

— Patruzeci şi cinci minutos.

Becker ridică deznădăjduit mâinile în aer. „Perfect!”

Zgomotul unui motor îl determină pe Becker să întoarcă pri­virea. Părea o drujbă. În parcare îşi făcuseră apariţia un puşti solid şi partenera lui plină de lanţuri şi zorzoane, pe o veche motoretă Vespa 250. Fusta se ridicase sus pe coapsele fetei, însă ea părea să nu observe. Becker porni spre ei. „Nu pot să cred că fac asta”, îşi zise el. „Urăsc motocicletele.” Urlă către individ:

— Îţi dau zece mii de pesete ca să mă duci la aeroport!

Puştiul nu-l băgă în seamă şi tăie contactul.

— Douăzeci de mii! plusă Becker. Trebuie să ajung la aeroport!

Băiatul ridică fruntea:

— Scusi?

Era italian.

— Aeropórto! Per favore. Sulla Vespa! Venti miile pesete!

Italianul se uită la motoreta lui amărâtă şi râse:

— Venti miile pesete? La Vespa?

— Cinquanta miile! Cincizeci de mii! plusă din nou Becker.

Însemna cam patru sute de dolari.

Italianul continuă să râdă, cu un aer cam neîncrezător:

— Dov’é la plata? Unde-s biştarii?

Becker extrase cinci bancnote de zece mii de pesete din buzu­nar şi i le întinse. Italianul privi banii şi apoi se uită la prietena lui. Fata înşfăca hârtiile şi le îndesă în bluza ei.

— Grazie! rosti puştiul radios.

Îi aruncă lui Becker cheile de la Vespa. După care îşi apucă partenera de mână şi o luară amândoi râzând la fugă, spre clădire.

— Aspetta! strigă Becker. Aşteaptă! Voiam să fiu dus acolo!