Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 63
Motoreta nou-achiziţionată de Becker apucă gâfâind pe drumul de acces către Aeropuerto de Sevilla. Încheieturile mâinilor i se albiseră din pricina efortului de a menţine vehiculul turat la maxi­mum tot drumul. Pe ceas, limbile arătau foarte puţin după ora lo­cală două a nopţii.

Apropiindu-se de principalul terminal de acces, Becker trecu pe trotuar şi sări de pe motoretă din mers. Aceasta se prăbuşi pe pavaj şi se rostogoli până la oprire. Becker se repezi prin uşile ba­tante, simţindu-şi picioarele de cauciuc. „Niciodată nu mai fac asta”, îşi jură el.

Spaţiul terminalului era auster şi destul de prost luminat. Cu excep­ţia unui om de serviciu în vârstă care curăţa podeaua, locul era pustiu. Dincolo de coridorul de acces, o agentă de vânzări bilete tocmai închidea ghişeul Iberia Airlines. Becker luă asta drept un semn rău.

Alergă spre agentă:

— El vuelo a los Estados Unidos?

Atractiva femeie din spatele tejghelei privi spre el şi zâmbi în chip de scuză:

— Acaba de salir. Tocmai l-aţi ratat.

Cuvintele ei rămaseră suspendate în aer câteva clipe.

„L-am ratat.” Umerii lui Becker căzură:

— Au existat bilete de rezervă la cursă?

— O mulţime, răspunse femeia, continuând să zâmbească. Cursa a fost aproape goală. Însă cea de mâine dimineaţă de la opt este şi ea...

— Trebuie să aflu dacă o prietenă a plecat cu această cursă. Nu avea rezervare.

Femeia se încruntă:

— Îmi pare rău, domnule. Au fost câţiva pasageri fără rezervare în noaptea asta, dar clauzele noastre de confidenţialitate prevăd că...

— E foarte important, insistă el. Trebuie să ştiu dacă a plecat. Atâta tot.

Femeia îi surise:

— O ceartă între îndrăgostiţi?

Becker se gândi o clipă, apoi arboră un zâmbet sfios:

— E chiar atât de evident?

Ea îi făcu cu ochiul:

— Cum o cheamă?

— Megan, răspunse el trist.

Agenta zâmbi:

— Prietena dumneavoastră are şi un al doilea nume?

Becker răsuflă încet. „Da, dar nu-l ştiu!”

— Mă tem că situaţia e mai complicată. Aţi spus că avionul era aproape gol. Poate că aţi...

— Fără numele de familie, zău că nu...

— Staţi aşa, o întrerupse Becker, venindu-i o altă idee. Aţi fost aici toată noaptea?

— De la şapte seara, la şapte dimineaţa.

— Atunci, poate că aţi văzut-o. O fată tânără. În jur de cinci­sprezece sau şaisprezece ani. Avea părul...

Becker îşi dădu seama de greşeală înainte de a termina fraza.

Ochii agentei se îngustară:

— Iubita dumneavoastră are cincisprezece ani?

— Nu! icni Becker. Adică... „La dracu’!” Dacă m-aţi putea ajuta, este extrem de important.

— Îmi pare rău, replică femeia cu răceală.

— Nu e aşa cum pare. Dacă aţi putea doar...

— Noapte bună, domnule.

Cu aceasta, femeia trase grătarul de metal peste tejghea şi dispăru într-o încăpere din spate.

Becker gemu şi privi înspre tavan. „Cu blândeţe, David”, îşi spuse el. Cu mare blândeţe. Cercetă cu privirea sala pustie. Nimic.„Probabil că a vândut inelul şi a urcat în avion.” Porni spre omul de serviciu.

— Has visto a una niña? întrebă el încercând să acopere zgomo­tul aspiratorului. Aţi văzut vreo fată?

Bătrânul îngrijitor se aplecă şi opri maşinăria.

— Eh?

— Una niña? repetă Becker. Pelo rojo, azul y blanco. Cu părul roşu, alb şi albastru.

Bătrânul râse:

— Qué fea. Ce urâtă!

Clătină din cap şi îşi reluă munca.

*

David Becker rămase în mijlocul sălii pustii a aeroportului, întrebându-se ce urma să facă. Întreaga seară devenise o comedie a erori­lor. În minte îi bubuiau cuvintele lui Strathmore: „Nu suna până ce nu ai inelul.” Îl cuprinsese o oboseală cumplită. Dacă Megan vânduse inelul şi urcase în acel avion, atunci inelul se putea afla acum la oricine.

Becker îşi închise ochii şi încercă să se concentreze. „Care-i ur­mătoarea mutare?” Decise să se gândească la asta un pic mai târziu. Deocamdată, avea nevoie de excursia mult amânată până la o toaletă.