Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 66
Becker traversă sala spre toalete şi descoperi că uşa pe care scria „CABALLEROS” era blocată de o bară portocalie şi de un cărucior umplut cu detergenţi şi cârpe. Se uită la cealaltă uşă. „DAMAS”. Trecu alături şi bătu în uşă cu putere.

— Hola? întreba el tare, întredeschizând uşa de la toaleta femei­lor. Con permiso?

Tăcere.

Intră.

Toaleta era tipică pentru instituţiile spaniole — perfect pătrată, faianţă albă, un bec cu incandescenţă deasupra. Ca de obicei, se vedeau un separeu şi un pisoar. N-avea importanţă că pisoarele nu se foloseau în toaletele pentru femei — amplasarea lor acolo îi scutea pe constructori de cheltuiala unui al doilea separeu.

Becker se uită cu dezgust prin toaletă. Era cumplit de murdară. Chiuveta era înecată cu o apă noroioasă şi maronie. Pe jos fuseseră aruncate bucăţi de hârtie igienică murdare. Podeaua era umedă. Vechiul uscător electric de pe perete era mânjit cu amprente verzui.

Se opri în faţa oglinzii şi oftă. Ochii care de obicei îl priveau din oglindă cu o expresie limpede erau ceţoşi în noaptea asta. „Oare de câte ore mă învârt în gol pe aici?”, se întrebă el. Îi era cumplit de greu să facă un calcul. Din obişnuinţă profesorală, îşi aranjă nodul cravatei Windsor în dreptul gulerului. Apoi se întoarse spre pisoarul din spatele lui.

Stând acolo se întrebă dacă Susan ajunsese oare acasă. „Unde se putea duce? La Stone Manor fără mine?”

— Hei! rosti mânioasă o voce de femeie în spatele lui.

Becker sări ca ars.

— Eu..., îngăimă el, grăbindu-se să se închidă la şliţ. Îmi cer scuze... eu...

Se întoarse spre fata care tocmai intrase. Era o tânără sofistica­tă, parcă tocmai desprinsă din paginile revistei Seventeen. Purta pantaloni clasici şi o bluză albă fără mâneci. În mână ţinea un rucsăcel roşu L.L. Bean. Părul blond părea proaspăt uscat.

— Îmi cer scuze, repetă Becker, luptându-se cu catarama curelei de la pantaloni. Toaleta bărbaţilor era... În fine... eu plec.

— Obsedat nenorocit!

Înjurătura părea nepotrivită venind de pe buzele ei — ca o apă plină de mizerii curgând printr-un filtru strălucitor. Studiind-o însă, Becker văzu că filtrul nu era chiar atât de strălucitor ca la prima impresie. Ochii fetei erau încercănaţi şi injectaţi, iar braţul stâng era umflat. Sub iritaţia roşiatică, pielea era violacee.

„Iisuse”, îşi zise Becker. „Droguri intravenoase. Cine ar fi ghicit?”

— Ieşi afară! urlă ea. Ieşi afară!

Pe moment, uită totul despre inel, NSA şi toate problemele. O compătimea pe acea tânără. Probabil că părinţii ei o trimiseseră aici pentru un program pregătitor, cu un card VISA în buzunar — iar ea sfârşise singură într-o toaletă, în miezul nopţii, injectându-şi droguri.

— Ţi-e bine? întrebă Becker, trăgându-se cu spatele spre uşă.

— N-am nimic, răspunse ea cu o voce arogantă. Poţi pleca acum! Becker se întoarse să iasă. Aruncă o ultimă privire spre ante­braţul ei. „Nu poţi face nimic, David. Las-o în pace.”

— Acum! se repezi ea.

Becker dădu din cap şi îi aruncă un ultim zâmbet trist:

— Ai grijă.