Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 6
Chiar dacă nu trăise pe propria piele cel de-Al Doilea Război Mondial, Ensei Tankado studiase totul despre el — mai ales despre punctul lui culminant, explozia atomică în urma căreia pieriseră 100 000 dintre concetăţenii săi.

Hiroshima, ora 8.15 dimineaţa, 6 august 1945 — un act inten­ţionat de distrugere. O manifestare inutilă de putere din partea unei ţări care învinsese deja în război. Tankado acceptase toate acestea. Nu putea accepta însă faptul că bomba îi furase posibilitatea de a-şi cunoaşte mama. Ea murise la naşterea lui, în urma complicaţiilor produse de iradierea la care fusese supusă cu atâţia ani înainte.

În 1945, înainte de naşterea lui Ensei, mama lui se dusese, la fel ca mulţi prieteni ai ei, la Hiroshima pentru a se oferi voluntară în centrele pentru arşi. Acolo devenise hibakusha — o persoană iradi­ată. Nouăsprezece ani mai târziu, la treizeci şi şase de ani, îşi dă­duse seama că avea să moară în timp ce aştepta în sala de naşteri, cu o hemoragie internă. Ce n-avea să afle niciodată era că moartea o scutise de oroarea supremă — unicul ei fiu se născuse diform.

Nici tatăl lui Ensei nu îşi văzuse fiul. Şocat de pierderea soţiei şi ruşinat de apariţia unui copil despre care surorile medicale îi spuseseră că e un nou-născut imperfect, care probabil n-avea să supravieţuiască peste noapte, bărbatul se făcuse nevăzut din spital şi nu se mai întorsese vreodată. Ca atare, Ensei Tankado a fost dus la orfelinat.

În fiecare noapte, tânărul Tankado se holba la degetele lui răsu­cite, ţinându-şi în braţe păpuşa-fetiş, şi îşi jura că se va răzbuna — răzbunare împotriva ţării care îi furase mama şi îl determinase pe tatăl lui să îl abandoneze de ruşine. Ce nu ştia el era faptul că des­tinul avea să îşi spună cuvântul.

În luna februarie a celui de-al doisprezecelea an de viaţă al lui Ensei, un fabricant de computere din Tokio sunase la familia lui adoptivă şi întrebase dacă băiatul handicapat putea lua parte la o testare de grup pentru o nouă tastatură pe care firma o proiectase pentru copiii cu handicap. Familia îşi dăduse acordul.

Lui Ensei i se păruse imediat că ştie cum să umble cu com­puterul, deşi nu văzuse aşa ceva în viaţa lui. Computerul îi des­chidea lumi pe care el nu şi le imaginase vreodată. În scurt timp, unealta devenise viaţa lui. Pe măsură ce crescuse, începuse să dea lecţii, să câştige bani şi astfel, în cele din urmă, dobândise o bursă la Universitatea Doshisha. Peste puţin timp, Ensei Tankado deveni faimos în Tokio cu porecla fugusha kisai — geniul infirm.

Ajunse într-un târziu să citească despre Pearl Harbor şi despre cri­mele de război japoneze. Ura lui faţă de America începu să se estom­peze. Ensei deveni un budist devotat. Uitase de jurământul lui din copilărie de a se răzbuna; iertarea era singura cale către iluminare.

La douăzeci de ani, Ensei Tankado ajunsese un fel de figură de cult subteran printre programatori. IBM i-a oferit un permis de muncă şi un post în Texas. Tankado nu ratase ocazia. Trei ani mai târziu plecase deja de la IBM, trăia în New York şi scria aplicaţii software de unul singur. Era în fruntea noului val de criptare cu chei publice. Scria algoritmi şi câştiga o avere.

La fel ca în cazul multor autori de algoritmi de criptare, NSA a început să-i dea târcoale. Ironia sorţii îşi spunea cuvântul prin oca­zia de a lucra în inima guvernului unei ţări pe care odinioară jura­se că se va răzbuna. Se decise să accepte interviul. Dubiile pe care le-ar mai fi avut i-au dispărut complet la întâlnirea cu comandantul Strathmore. Discutaseră deschis despre trecutul lui Tankado, des­pre ostilitatea potenţială pe care el ar fi putut-o nutri faţă de SUA şi despre planurile lui de viitor. Tankado trecu testul cu poligraful şi rezistă la cinci săptămâni de profile psihologice dure. Le trecu pe toate. Ura îi fusese înlocuită de dragostea pentru Buddha. Patru luni mai târziu, Ensei Tankado ajungea să lucreze în Departamen­tul de Criptografie al NSA.

În ciuda salariului generos, Tankado venea la muncă pe o ve­che bicicletă şi îşi mânca prânzul singur la birou, din ceea ce îşi pregătea de acasă, în loc să se alăture colegilor la o supă şi o frip­tură în cantină. Ceilalţi criptografi îl venerau. Ca programator era strălucit — mai inventiv decât oricine altcineva. În plus, era amabil şi cinstit, discret şi de o etică impecabilă. Integritatea morală avea o însemnătate enormă pentru el. Tocmai de aceea, demiterea sa din NSA, urmată de deportare, constituise un şoc cumplit.

Precum restul personalului din Crypto, Tankado contribuise la proiectul TRANSLTR cu convingerea că, dacă se va dovedi un succes, va fi folosit la descifrarea mesajelor electronice doar în ca­zurile aprobate de Departamentul de Justiţie. Folosirea TRANSLTR avea să fie reglementată cam la fel ca modalitatea prin care FBI trebuia să obţină o hotărâre judecătorească înainte de a planta microfoane. TRANSLTR urma să stocheze aplicaţii software care cereau parole din partea Rezervelor Federale şi a Departamentului de Justiţie, înainte de a descifra un fişier. Acest fapt avea să împie­dice NSA de la ascultarea arbitrară a comunicaţiilor personale ale cetăţenilor obişnuiţi.

Numai că, atunci când veni vorba despre astfel de programe, personalului TRANSLTR i se comunică faptul că planurile se schimbaseră. Datorită presiunilor de timp induse de activitatea antiteroristă a Agenţiei, TRANSLTR urma să devină un dispozitiv independent de decriptare, ale cărui operaţiuni zilnice aveau să fie reglementate numai de NSA.

La auzul veştii, Ensei Tankado fusese oripilat. Asta însemna că NSA putea deschide poşta oricui, fără ca nimeni să ştie. Ca şi cum în fiecare telefon din lume ar fi existat un emiţător secret. Strathmore încercă să-i demonstreze lui Tankado că TRANSLTR era un dis­pozitiv de menţinere a ordinii, dar fără rezultat; el rămase cu încăpăţânare pe poziţie şi considera că aşa ceva însemna o încălcare gravă a drepturilor omului. Plecase imediat şi în câteva ore violă codul NSA de securitate, încercând să contacteze Fundaţia pentru Frontiera Electronică. Era hotărât să şocheze lumea cu povestea lui despre o maşină secretă, capabilă să-i expună pe utilizatorii de com­putere din întreaga lume unor maşinaţiuni guvernamentale de ne­imaginat. NSA nu avusese de ales: fusese nevoită să-l oprească.

Prinderea şi deportarea lui Tankado, expusă pe larg în cadrul grupurilor online de ştiri, s-a transformat într-un nefericit oprobriu public. Specialiştii în control al dezastrelor din NSA, nervoşi că Tankado putea încerca să convingă lumea de existenţa TRANSLTR, au trecut, împotriva dorinţei lui Strathmore, la generarea de zvo­nuri pentru distrugerea credibilităţii japonezului. Curând, Ensei Tankado deveni piaza rea a comunităţii globale informatice — ni­meni nu avea încredere într-un infirm acuzat de spionaj, mai ales când acesta căuta să-şi recapete libertatea prin acuzaţii absurde legate de o maşină americană de spart coduri.

Cel mai ciudat lucru fusese acela că Tankado păruse a înţelege situaţia; totul făcea parte din jocul serviciilor secrete. Omul păruse a nu păstra nici un fel de resentiment în el, ci numai o hotărâre de nezdruncinat. În vreme ce securitatea îl escorta spre ieşire, Tankado i se adresase lui Strathmore cu un calm înfricoşător:

— Toţi avem dreptul la secrete, rostise el. Într-o zi, voi avea grijă ca acest lucru să rămână valabil.