Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 73
David Becker avea senzaţia că faţa îi fusese înmuiată în tere­bentină şi i se dăduse foc. Se rostogoli pe podea şi scânci de du­rere, zărind ca prin ceaţă cum fata se îndreaptă spre uşile batante. Alerga cu salturi mici şi îngrozite, trăgându-şi rucsacul după ea, pe pardoseală. Încercă să se ridice în picioare, dar îi era imposibil. Parcă fusese orbit de o ceaţă roşie de foc. „Fata n-are voie să dispară!”

Încercă să o strige, dar în plămâni nu îi mai rămăsese pic de aer, ci doar o durere sfâşietoare:

— Nu!

Strigătul lui semăna cu o tuse. Abia reuşise să treacă de buze.

Becker ştia că în secunda în care fata ieşea pe uşă, n-avea s-o mai vadă niciodată. Încercă să strige din nou, însă gâtul îl ardea ca un rug.

Fata aproape că ajunsese la uşile batante. Becker se ridică în picioare clătinându-se, căutând cu disperare aerul. Porni după ea împleticindu-se. Fata intră în despărţitura uşilor batante, con­tinuând să tragă rucsacul după ea. Cu douăzeci de metri în spate, Becker se poticnea orbit către aceeaşi uşă.

— Stai! horcăi el. Stai!

Fata împinse cu furie în uşă. Aceasta începu să se rotească, după care se opri. Blonda se răsuci îngrozită şi văzu rucsacul blocat în deschizătură. Îngenunche şi trase furioasă de el, ca să-l elibereze.

Profesorul încercă să se concentreze asupra materialului care ieşea prin deschizătură. Nu putea zări altceva decât peticul roşu de nailon. Zbură către el, cu braţele întinse în faţă.

Căzând spre uşă, cu mâinile la doar câţiva centimetri de ea, Becker văzu cum bucata de material alunecă în deschizătură şi dis­pare. Degetele lui prinseră doar aer când uşa se puse în mişcare. Fata şi rucsacul ei se rostogoliră pe pardoseală.

— Megan! scânci Becker, atingând podeaua.

Orbitele îi erau săgetate de ace albe şi fierbinţi. Vederea i se stinse şi un nou val de greaţă îl cuprinse. În bezna din faţa ochilor răsuna doar propria sa voce. Megan!

Habar n-avea cât zăcuse aşa înainte de a conştientiza zumzetul uşor al lămpilor fluorescente de deasupra capului. Orice altceva în jurul lui era nemişcat. De undeva, din mijlocul nemişcării, se auzea o voce. Cineva îl striga. Încercă să-şi ridice capul de pe podea. Universul din jur era plin de ape. „Din nou acea voce.” Miji ochii şi zări o siluetă la douăzeci de metri distanţă.

— Mister?

Becker recunoscu vocea. Era fata. Stătea în picioare în dreptul altei intrări şi strângea rucsacul la piept. Părea mai înspăimântată acum, decât înainte.

— Mister? întrebă ea, cu voce tremurândă. Nu v-am spus nicio­dată cum mă cheamă. De unde mi-aţi ştiut numele?