Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 7
Mintea lui Susan lucra cu febrilitate — „Ensei Tankado a scris un program ce creează coduri impenetrabile!” Abia putea cuprinde înţelesul unui asemenea gând.

— Fortăreaţa Digitală, rosti Strathmore. Aşa l-a botezat. Repre­zintă cea mai avansată armă de contraspionaj. Dacă programul ajunge pe piaţă, orice şcolar va fi în stare să trimită mesaje codifi­cate pe care NSA nu le va putea sparge. Serviciile noastre secrete vor fi lichidate.

Gândurile lui Susan rătăceau la mare distanţă de implicaţiile politice ale Fortăreţei Digitale. Se străduia încă să înţeleagă că un asemenea fenomen prinsese viaţă. Îşi petrecuse tot timpul spărgând coduri şi negând permanent că la un moment dat ar putea apărea codul suprem. „Orice cod poate fi spart — Principiul Bergofsky!” Avea sen­timentul unui ateu care se trezeşte brusc faţă în faţă cu Dumnezeu.

— Dacă acest cod devine public, şopti ea, criptografia va deveni o ştiinţă moartă.

Strathmore încuviinţă:

— Asta-i cea mai mică dintre probleme.

— Nu-l putem plăti pe Tankado? Ştiu că ne urăşte, dar nu-i putem oferi câteva milioane de dolari? Să-l convingem să nu-l distribuie?

Strathmore râse:

— Câteva milioane? Ai idee cât valorează chestia asta? Fiecare guvern din lume va licita pe bani grei. Te vezi spunându-i preşedin­telui că noi continuăm să-i spionăm pe irakieni, dar nu le putem intercepta mesajele? Aici nu e vorba numai despre NSA, ci despre întreaga comunitate a serviciilor secrete. Ce avem noi aici oferă suport tuturor — FBI, CIA, DEA; fără noi, ar fi cu toţii orbi. Trans­porturile cartelurilor de droguri n-ar mai fi depistate, marile corpo­raţii şi-ar transfera banii fără urme, lăsând IRS ca peştele pe uscat, teroriştii ar conspira fără frica de a fi prinşi; altfel spus, haos.

— EFF ar exulta de bucurie.

— EFF habar n-are ce facem noi aici, replică, dezgustat, Strathmore. Dacă ar şti câte atacuri teroriste am oprit pentru că putem sparge coduri, şi-ar schimba tonul.

Susan era de acord, dar era conştientă şi de situaţie: EFF n-avea să afle niciodată cât de important era TRANSLTR. Computerul aju­tase la evitarea a zeci de atacuri, însă informaţiile erau clasificate drept strict secrete şi nu puteau fi dezvăluite. Logica din spatele se­cretomaniei era simplă: guvernul nu-şi putea permite declanşarea unei isterii în masă cauzate de revelarea adevărului. Nimeni nu ştia cum ar fi reacţionat opinia publică la aflarea veştii că, numai în anul care trecuse, pe teritoriul american se declanşaseră două alarme de pericol nuclear din cauza grupărilor fundamentaliste.

Oricum, atacul nuclear nu reprezenta singura ameninţare. Cu doar o lună în urmă, TRANSLTR dejucase unul dintre cele mai ingenioase comploturi teroriste din istoria NSA. O organizaţie anti­guvernamentală întocmise un plan de acţiune criminală, pe numele lui de cod Sherwood Forest⁵. Atacul viza Bursa din New York, cu scopul de „redistribuire” a averilor. Pe parcursul a şase zile, mem­brii grupului plasaseră douăzeci şi şapte de fitile magnetice nonex­plozive în clădirile din jurul Bursei. Detonate, dispozitivele generau un impuls magnetic extrem de puternic. Descărcarea si­multană a unor astfel de fitile strategic plasate ar fi creat un câmp magnetic atât de intens, încât toate mediile magnetice de stocare de informaţii ale Bursei ar fi fost şterse — hard disk-urile de compu­tere, băncile masive de stocare ROM, înregistrările pe bandă, chiar dischetele. Toate datele despre cine ce avere deţinea s-ar fi dezin­tegrat pentru totdeauna.

Deoarece era nevoie de o sincronizare perfectă pentru detona­rea simultană a dispozitivelor, fitilele fuseseră conectate între ele prin linii telefonice. Pe parcursul ultimelor două zile înainte de declanşare, ceasurile interne ale fitilelor schimbaseră între ele continuu şiruri de date de sincronizare criptate. NSA intercep­tase pulsurile de date ca pe o anomalie de reţea, dar le ignorase, socotindu-le un schimb nevinovat de aiureli. Însă după ce TRANSLTR descifrase şirurile de date, analiştii recunoscuseră imediat secvenţele în cauză ca fiind o numărătoare inversă sin­cronizată în reţea. Fitilele au fost urgent localizate şi eliminate cu trei ore înainte de declanşare.

Susan ştia că, fără TRANSLTR, NSA era neajutorată în faţa te­rorismului electronic avansat. Privi spre monitorul principal. Ace­laşi timp, peste cincisprezece ore. NSA ar fi fost pierdută chiar dacă fişierul lui Tankado ar fi fost spart în acea clipă. Crypto ar fi fost condamnată să spargă mai puţin de două coduri pe zi. Chiar şi la rata curentă de 150 de spargeri pe zi, lista de fişiere care aştep­tau decodarea era enormă.
— Tankado m-a sunat luna trecută, rosti Strathmore, întrerupând şirul gândurilor lui Susan.

Ea îşi înălţă privirea:

— V-a sunat Tankado?

El încuviinţă:

— Ca să mă avertizeze.

— Să vă avertizeze? Dar vă urăşte.

— M-a sunat să îmi spună că finisa un algoritm care scria co­duri impenetrabile. Nu l-am crezut.

— Dar de ce să vă spună? întrebă Susan. Voia să i-l cumpăraţi?

— Nu. Mă şantaja.

Pentru Susan piesele şaradei părură brusc a se aşeza fiecare la locul potrivit.

— Bineînţeles, zise ea uimită. Voia să îi restabiliţi reputaţia.

— Nu, se încruntă Strathmore. Tankado voia TRANSLTR.

— TRANSLTR?

— Da. Mi-a ordonat să ies în public şi să spun lumii întregi că deţinem o asemenea maşină. A mai spus că va distruge Fortăreaţa Digitală dacă recunoaştem că putem citi poşta electronică a tuturor.

Susan îl privi neîncrezătoare.

Strathmore dădu din umeri:

— Oricum, acum e prea târziu. Tankado a afişat o copie gratuită a programului pe propriul site Internet. Oricine îl poate descărca.

Susan se albi:

— Ce a făcut?

— E doar o lovitură de imagine. Nu trebuie să-ţi faci griji. Copia afişată e criptată. Oamenii o pot descărca, dar nimeni n-o poate deschide. E un procedeu chiar ingenios. Codul-sursă pentru Fortăreaţa Digitală a fost criptat şi închis bine.

Susan păru uluită:

— Bineînţeles! Astfel ca oricine să aibă o copie, dar nimeni să n-o poată folosi.

— Exact. Tankado a lansat momeala.

— Aţi văzut algoritmul?

Comandantul o privi încurcat:

— Nu, ţi-am spus că e criptat.

Susan păru la fel de încurcată:

— Dar noi avem TRANSLTR. De ce nu l-am decripta pur şi simplu? Zărind însă chipul lui Strathmore, Susan pricepu că regu­lile se schimbaseră. Oh, Doamne, icni ea, iluminată. Fortăreaţa Digitală e criptată prin ea însăşi?

Strathmore încuviinţă:

— Bingo!

Susan era de-a dreptul şocată. Formula pentru Fortăreaţa Digi­tală fusese criptată utilizând chiar Fortăreaţa Digitală. Tankado afişase o reţetă matematică de excepţie, însă textul reţetei fusese încâlcit. Şi utilizase însăşi reţeta pentru a efectua încâlcirea.

— E chiar Seiful lui Biggleman, murmură, copleşită.

Strathmore încuviinţă. Seiful lui Biggleman reprezenta un sce­nariu criptografic ipotetic în care un constructor întocmea proiecte pentru un seif imposibil de deschis. Vrând să-şi ţină proiectele secrete, după construcţia seifului, le încuia înăuntru. Tankado pro­cedase exact la fel cu Fortăreaţa Digitală. Îşi protejase proiectul criptându-l chiar cu formula descrisă în proiect.

— Şi fişierul din TRANSLTR? se interesă Susan.

— L-am descărcat de pe site-ul lui Tankado, ca toată lumea. NSA este acum mândra posesoare a algoritmului Fortăreţei Digi­tale; doar că nu îl poate descifra.

Susan se minună de ingeniozitatea lui Ensei Tankado. Dovedise NSA că algoritmul era impenetrabil, însă fără a dezvălui nimic din el.

Strathmore îi întinse un articol de ziar. Era un talmeş-balmeş tradus din Nikkei Shimbun, echivalentul japonez al Wall Street Journal, în care se afirma că programatorul japonez Ensei Tankado finalizase o formulă matematică despre care el pretindea că poate genera coduri impenetrabile. Formula fusese botezată Fortăreaţa Digitală şi putea fi trecută în revistă pe Intemet. Programatorul avea să o vândă la licitaţie celui care oferea mai mult. Articolul continua spunând că, în ciuda enormului interes stârnit în Japonia, cele câteva companii americane de software care auziseră de Fortăreaţa Digitală socoteau o asemenea pretenţie revoltătoare, semănând cu vechea dorinţă a alchimiştilor, de a transforma plumbul în aur. Formula, spuneau ei, era o farsă şi nu putea fi luată în serios.

Susan îşi înălţă privirea:

— O licitaţie?

Strathmore dădu afirmativ din cap:

— Toate companiile japoneze de software şi-au descărcat o co­pie a Fortăreţei Digitale şi încearcă să o spargă. Cu fiecare secundă de eşec, preţul licitaţiei urcă.

— Dar e absurd, se revoltă Susan. Toate fişierele nou criptate sunt impenetrabile în lipsa lui TRANSLTR. Fortăreaţa Digitală este doar un algoritm generic, de domeniu public, pe care nici una dintre aceste companii să nu-l poată sparge.

— Însă e o lovitură genială de marketing, replică Strathmore. Ia gândeşte-te — toate mărcile de sticlă blindată opresc gloanţele, dar dacă o companie te provoacă să tragi un glonţ prin sticla ei, brusc toată lumea va trage.

— Şi japonezii chiar cred că Fortăreaţa Digitală e altceva? Mai bună decât orice altceva de pe piaţă?

— O fi fost Tankado discreditat, dar toată lumea ştie că e un geniu. Printre hackeri e chiar o legendă vie. Dacă el spune că algo­ritmul e impenetrabil, atunci aşa e.

— Dar toate sunt impenetrabile din punctul de vedere a percep­ţiei publice!

— Da..., mustăci Strathmore. Deocamdată.

— Asta ce mai înseamnă? Comandantul oftă:

— Acum douăzeci de ani nimeni nu îşi imagina că vom sparge cifruri de doisprezece biţi. Tehnologia avansează. Continuu. Pro­ducătorii de software pot presupune că, la un moment dat, com­putere precum TRANSLTR vor exista. Tehnologia progresează exponenţial şi, în cele din urmă, actualii algoritmi cu chei publice îşi vor pierde siguranţa. Va fi nevoie de algoritmi mai buni pentru a devansa computerele de mâine.

— Şi Fortăreaţa Digitală e răspunsul?

— Exact. Un algoritm care rezistă forţei brute nu va fi niciodată demodat, indiferent cât de puternice vor ajunge maşinile de deco­dat. Ar putea deveni un standard universal peste noapte.

Susan inspiră adânc.

— Dumnezeu să ne ajute, şopti ea. Putem face o ofertă? Strathmore clătină din cap.

— Tankado ne-a oferit o şansă. A fost cât se poate de clar. Ori­cum, e prea riscant; dacă suntem prinşi, înseamnă practic că recu­noaştem că ne temem de algoritmul lui. Ar fi ca o mărturisire publică nu numai a faptului că îl deţinem pe TRANSLTR, ci şi a invincibilităţii Fortăreţei Digitale.

— Cât timp avem? Strathmore se încruntă:

— Tankado plănuia să anunţe câştigătorul mâine la prânz. Susan simţi un gol în stomac.

— Şi după aceea?

— După aceea urma ca el să dea câştigătorului cheia de acces.

— Cheia de acces?

— Face parte din cacealma. Toţi au algoritmul deja, aşa că Tankado licitează cheia care îl deblochează.

Susan gemu:

— Bineînţeles.

Era perfect. Curat şi simplu. Tankado criptase Fortăreaţa Digi­tală şi numai el deţinea cheia de decriptare. Lui Susan îi venea cumplit de greu să îşi imagineze că undeva, probabil scrijelită pe o bucată de hârtie în buzunarul lui Tankado, zăcea o parolă de şaizeci şi patru de caractere care putea pune definitiv capăt servici­ilor secrete americane.

Imaginându-şi scenariul, i se făcu brusc rău. Tankado avea să înmâneze cheia de acces celui care licita mai mult, după care res­pectivul licitator avea să deschidă fişierul în care se găsea Fortă­reaţa Digitală. Probabil că după aceea avea să includă algoritmul într-un microprocessor ultraprotejat la agresiuni exterioare, iar în cinci ani de zile fiecare computer nou avea să fie produs cu un microprocesor preîncărcat cu Fortăreaţa Digitală. Nici un fabri­cant obişnuit de computere nu visase până acum să creeze un pro­dus de criptare, pentru că algoritmii normali de criptare deveneau repede perisabili. Însă Fortăreaţa Digitală n-avea cum să se demodeze vreodată; cu o funcţie rotativă de clartext nici un atac prin forţă brută nu ar fi descoperit vreodată cheia. Un nou stan­dard digital de criptare. De acum până în vecii vecilor. Toate codurile — impenetrabile. Bancheri, brokeri, terorişti, spioni. O lume — un algoritm.

Anarhie.

— Ce opţiuni avem? testă Susan apele.

Era perfect conştientă că momentele critice puteau fi depăşite numai prin măsuri disperate, chiar şi în cazul NSA.

— Nu-l putem lichida, dacă asta întrebi.

Exact asta voise ea să întrebe. De când lucra la NSA, Susan auzise tot felul de zvonuri despre legăturile Agenţiei cu cei mai pricepuţi asasini din lume — ucigaşi plătiţi pentru a spăla discret rufele murdare ale comunităţii serviciilor secrete.

Strathmore clătină din cap:

— Tankado e prea deştept ca să ne lase o astfel de opţiune.

Ciudat, dar Susan se simţi uşurată.

— E protejat?

— Nu chiar.

— Se ascunde?

Strathmore dădu din umeri:

— Tankado a părăsit Japonia. Plănuia să verifice licitaţiile prin telefon. Dar noi ştim unde este.

— Şi nu intenţionaţi să întreprindeţi nimic?

— Nu. Are o asigurare. Tankado a dat o copie a cheii de acces unei terţe părţi anonime... în caz că i se întâmplă ceva.

„Bineînţeles”, se minună Susan. „Un înger păzitor.”

— Şi presupun că, dacă Tankado păţeşte ceva, acel om misterios va vinde cheia?

— Mai rău. Dacă Tankado e doborât, partenerul lui o face publică.

Susan păru încurcată:

— Partenerul o face publică?

Strathmore încuviinţă:

— O afişează pe Internet, o dă la ziare, o pune pe afişele stra­dale. De fapt, o dăruieşte.

Susan făcu ochii mari:

— Descărcări gratuite?

— Chiar aşa. Tankado şi-a imaginat că, odată mort, nu va mai avea nevoie de bani — aşa că, de ce să nu ofere lumii întregi un cadou de despărţire?

Se lăsă o lungă tăcere. Susan inspiră adânc, ca şi cum ar fi avut nevoie de timp pentru a absorbi îngrozitorul adevăr. „Ensei Tanka­do crease un algoritm impenetrabil. Ne ţine pe toţi prizonieri.”

Se ridică brusc în picioare:

— Trebuie să-l contactăm pe Tankado! rosti ea cu hotărâre. Trebuie să existe o cale de a-l convinge să renunţe! Îi putem oferi triplu faţă de cea mai ridicată ofertă! Îi putem reface repu­taţia! Orice!

— Prea târziu, zise Strathmore inspirând adânc. Ensei Tankado a fost găsit mort azi-dimineaţă, în oraşul Sevilla din Spania.