Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 81
Becker stătea, cu ochii pierduţi în gol, lângă cabina telefonică din sala de aşteptare. Starea lui psihică se îmbunătăţise radical, chiar dacă faţa continua să-i ardă şi îl încerca o vagă senzaţie de rău. Se terminase. Cu adevărat. Pleca acasă. Inelul de pe deget era potirul de aur pe care îl căutase. Îşi ridică mâna în lumină şi se zgâi la cercul de aur. Nu se putea concentra suficient de bine cât să citească inscripţia, dar aceasta nu părea să fie în engleză. Primul simbol era un Q, un O sau chiar un zero. Ochii îl dureau prea tare ca să descifreze exact. Studie primele caractere. N-aveau nici un sens. „Asta e o chestiune de securitate naţională?”

Intră în cabina telefonică şi formă numărul lui Strathmore. Înainte de a termina prefixul internaţional, în receptor se auzi un mesaj. „Todos Jos circuitos están ocupados”, zise vocea. „Vă ru­găm închideţi şi încercaţi mai târziu.” Becker se încruntă şi închise.

Uitase că a obţine o conexiune internaţională din Spania era ca jocul de ruletă, o chestiune de oportunitate şi noroc. Trebuia să mai încerce peste câteva minute.

Se strădui să ignore arsura de piper din ochi. Megan îl averti­zase că, frecându-se la ochi, n-ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia. Becker nici măcar nu voia să-şi imagineze ce ar fi însem­nat „mai rău”. Nerăbdător, încercă din nou linia telefonică. Nici un circuit liber. Nu mai putea rezista — ochii continuau să-l ardă. Tre­buia să-i spele cu apă. Strathmore putea să mai aştepte un minut sau două. Becker îşi croi drum către toalete, pe jumătate orb.

În faţa încăperii pentru bărbaţi, îl întâmpină aceeaşi imagine ceţoasă a căruciorului cu detergenţi şi cârpe, aşa că se văzu nevoit să apeleze din nou la toaleta pe care scria DAMAS. Crezu că aude zgomote înăuntru. Ciocăni în uşă:

— Hola?

Tăcere.

„Probabil că e Megan”, îşi zise el. Fata mai avea cinci ore de pierdut înainte de cursa ei şi spusese că se duce să îşi cureţe tatua­jul de pe braţ.

— Megan? întrebă el cu voce tare.

Ciocăni din nou. Nu se auzi nici un răspuns, aşa că deschise uşa şi intră. Toaleta părea pustie. Înălţă din umeri şi se duse la chiuvetă.

Lavoarul era la fel de murdar, dar apa se răcise. Becker îşi simţi porii de pe faţă strângându-se când îşi dădu cu apă rece peste ochi. Durerea începu să se mai înmoaie, iar ceaţa de pe ochi se limpezi încetul cu încetul. Se privi în oglindă. Arăta ca şi cum plânsese zile în şir.

Îşi şterse faţa cu mâneca hainei. În acea clipă îl lumină o idee. În toată tevatura întâmplărilor prin care trecuse, uitase unde se află. Era la aeroport! Undeva, afară, îl aştepta un Learjet 60 ca să-l ducă acasă. Pilotul afirmase foarte clar: „Am ordin să rămân aici până vă întoarceţi.”

Greu de crezut, dar după toate peripeţiile prin care trecuse, se afla chiar acolo de unde începuse totul. „Ce mai aştept?”, râse el în sinea lui. „Sunt convins că pilotul îi va putea trimite lui Strathmore o radiogramă!”

Chicotind, se uită în oglindă şi îşi îndreptă cravata. Tocmai voia să plece, când zări reflexia unui obiect care îi atrase atenţia. Se întoarse. Părea a fi un capăt al rucsacului lui Megan, ivindu-se din uşa parţial deschisă a separeului.

— Megan? întrebă el cu voce tare. Nici un răspuns. Megan?

Se apropie şi ciocăni tare în peretele lateral al separeului. Nici un răspuns. Împinse uşa cu blândeţe. Aceasta se deschise larg.

Becker îşi înăbuşi un ţipăt de groază. Megan şedea pe scaunul de toaletă, cu ochii îndreptaţi spre cer. Din chiar centrul frunţii, o gaură de glonţ lăsa să i se scurgă pe chip un lichid sângeriu.

— Iisuse! urlă Becker, şocat.

— Está muerta, cârâi o voce aproape inumană în spatele lui. E moartă.

Era un adevărat coşmar. Becker se răsuci pe călcâie.

— Señor Becker? întrebă vocea.

Ameţit, Becker îl studie pe bărbatul care intra în toaletă. Părea cunoscut de undeva.

— Soy Hulohot, rosti asasinul. Sunt Hulohot. Cuvintele guturale păreau că îi ies din fundul stomacului. Întinse mâna spre el. El anillo. Inelul.

Becker se holbă, încremenit.

Omul băgă mâna în buzunar şi scoase un pistol. Ridică arma şi o aţinti asupra lui:

— El anillo.

într-o clipă de luciditate, Becker fu inundat de o senzaţie pe care n-o mai încercase niciodată. Toţi muşchii din corp i se încor­dară simultan, ca şi cum ar fi fost brusc acţionaţi de un instinct de supravieţuire. Se catapultă în aer, exact în clipa în care arma se descărcă. Ateriză peste Megan. Pe zidul din spatele lui înflori gaura unui glonţ.

— Mierda! şuieră Hulohot.

David Becker reuşise cumva să fugă din calea glonţului în ulti­ma fracţiune de secundă. Asasinul înaintă.

Becker se ridică de pe cadavrul adolescentei. Se auzeau paşi apropiindu-se. O respiraţie şuierând. Ţeava unei arme.

— Adiós, şopti individul repezindu-se ca o panteră şi intrând cu arma în separeu.

Pistolul se descărca din nou. Licări o sclipire roşie. Nu era sânge. Era altceva. Un obiect prinsese formă ca din senin, zburând din separeu şi lovindu-l pe asasin în piept, astfel determinându-l să apese pe trăgaci cu o clipă mai devreme. Era rucsacul lui Megan.

Becker ţâşni din separeu. Îşi înfipse umărul în pieptul bărbatu­lui şi îl împinse cu putere spre chiuvetă. Se auzi un trosnet de oase rupte. Oglinda se sparse în mii de cioburi. Arma căzu din mâna asasinului. Cei doi bărbaţi se prăbuşiră pe podeaua toaletei. Becker se smulse şi goni spre ieşire. Hulohot bâjbâi după armă, o prinse şi trase. Glonţul muşcă din lemnul uşii.

Sala de aşteptare pustie se întindea ameninţătoare în faţa lui Becker, ca un deşert inospitalier. O luă la goană de-a lungul ei cu o viteză de care nu se crezuse niciodată capabil.

Trecând prin uşile batante, din spatele lui se auzi o împuşcătură. Panoul de sticlă din faţă explodă într-o cascadă de fărâme. Becker îşi înfipse umărul în cadrul uşii şi aceasta se roti înainte. O clipă mai târziu, se rostogolea pe pavajul străzii.

Un taxi aştepta.

— Déjame entrar! ţipă Becker, izbind în portiera zăvorită. Lasă-mă să intru!

Şoferul refuză. Clientul cu ochelari cu ramă de metal îi ceruse să aştepte. Becker se întoarse şi îl zări pe Hulohot traversând sala cu arma în mână. Văzu motoreta Vespa pe trotuar. „Sunt un om mort.”

Hulohot se năpusti prin uşile batante la ţanc pentru a-l vedea pe Becker încercând în zadar să pornească motoreta. Zâmbi şi ridică arma.

„Şocul!” Becker se chinui cu manetele de sub rezervorul de benzină. Apăsă din nou pe pedala de pornire. Motorul se înecă şi sucombă.

— El anillo. Inelul.

Vocea era aproape.

Becker înălţă privirea. Zări ţeava armei. Butoiaşul cu gloanţe se rotea. Apăsă din nou pedala de pornire.

Focul tras de Hulohot îl rată cu câţiva milimetri; motoreta se trezise la viaţă şi ţâşnise. Becker porni ca un nebun în cursa vieţii lui, cu motoreta alunecând pe un tăpşan cu iarbă şi apoi făcându-se nevăzută dincolo de colţul clădirii, direct pe pista de decolare.

Înfuriat, Hulohot porni în fugă spre taxiul care aştepta. Câteva secunde mai târziu, şoferul privea şocat de pe trotuar cum maşina lui se face nevăzută într-un nor de praf.