Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 93
„Comuniunea.”

Hulohot îl zări imediat pe Becker. Haina kaki nu putea trece ne­observată, mai ales că avea pe ea pata de sânge. Haina se deplasa pe coridorul din mijloc, în miezul unei maree negre. „Nu trebuie să ştie că sunt aici.” Hulohot zâmbi. „E un om mort.”

Mângâie contactele mici de metal de pe buricele degetelor, nerăbdător să-i dea vestea cea bună legăturii sale din America. „În curând”, îşi zise el. „Foarte curând.”

Hulohot se deplasă către spatele bisericii ca un animal de pradă adulmecându-şi victima. După aceea începu să se apropie — chiar pe coridorul central. N-avea chef să-l urmărească pe Becker în mulţimea care pleca de la biserică. Printr-o răsturnare fericită a situaţiei, prada sa era prinsă în capcană. Hulohot avea nevoie doar de o cale de a o eli­mina discret. Amortizorul de la pistol, cel mai bun posibil de pe piaţă, abia dacă scotea un sunet de tuse seacă. Iar asta era foarte bine.

Apropiindu-se de haina kaki, Hulohot nu luă în seamă murmu­rele celor pe lângă care trecea. Congregaţia înţelegea nerăbdarea acestui om de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu, însă existau nişte reguli stricte de protocol — două linii, o singură procesiune.

Hulohot îşi continuă mersul. Se apropia cu repeziciune. Ascunse revolverul în buzunarul hainei. Clipa aşteptată sosise. David Becker fusese extrem de norocos până acum; norocul nu trebuia provocat mai departe.

Haina kaki se găsea la o depărtare de numai zece oameni în faţă. Omul care o purta mergea cu capul plecat. Hulohot exersă omorul în minte. Imaginea era clară — strecurarea în spatele lui Becker, menţinerea armei coborâtă şi ferită de priviri indiscrete, două focuri în spatele victimei, Becker împiedicându-se, Hulohot prinzându-l şi ajutându-l să se aşeze pe o bancă, exact ca un prieten grijuliu. După care Hulohot avea să fugă repede în spatele bi­sericii, ca şi cum s-ar fi dus să caute ajutor. În confuzia creată, ar fi dispărut fără să îşi fi dat seama cineva ce s-a întâmplat.

Cinci oameni. Patru. Trei.

Hulohot atinse arma din buzunar, păstrând-o ascunsă. Avea să tragă de la nivelul şoldului în sus, drept în coloana lui Becker. Aşa glonţul avea să lovească fie coloana vertebrală, fie plămânul, înainte de a atinge inima. Becker avea să moară chiar dacă glonţul ar fi ratat inima. Un plămân perforat era fatal, poate că nu în alte părţi ale lumii, mai avansate din punct de vedere medical, dar cu siguranţă că da în Spania.

„Doi oameni... unul.” Hulohot ajunse la liman. Se răsuci spre dreapta ca un dansator care interpreta o mişcare bine exersată. Îşi puse mâna pe umărul hainei kaki, ţinti şi... trase. Două focuri amortizate.

Trupul înţepeni instantaneu. După aceea începu să se prăbu­şească. Hulohot îşi prinse victima de sub braţe. Cu o singură mişcare roti şi aşeză trupul pe o bancă înainte ca spatele victimei să se umple de pete de sânge. Oamenii din apropiere se întoarseră. Hulohot nu le acordă nici o atenţie — peste o clipă avea să dispară.

Pipăi degetele lipsite de viaţă ale omului în căutarea inelului. Nimic. Pipăi din nou. Degetele erau goale. Hulohot răsuci nervos omul cu faţa spre el. Îl apucă brusc groaza. Chipul nu era al lui Da­vid Becker.

Rafael de la Maza, un bancher din suburbiile Sevillei, murise aproape instantaneu. În mână continua să strângă cele 50 000 de pesete pe care americanul ăla ciudat i le plătise în schimbul unei haine ieftine de culoare neagră.