Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 95
— Sângele lui Hristos... potirul mântuirii...

Oamenii se adunară în jurul trupului prăbuşit în strană. Cădel­niţa continua să se legene deasupra cu mişcări ample. Hulohot se repezi înnebunit pe coridorul central şi inspecta nava cu privirea. „Trebuie să fie aici!” Se întoarse spre altar.

Cu treizeci de rânduri mai în faţă, comuniunea continua fără întrerupere. Padre Gustaphes Herrera, purtătorul principal de potir, se uită curios spre agitaţia discretă dintr-una din băncile centrale. Nu era îngrijorat. Câteodată unii dintre fraţii mai în vârstă erau copleşiţi de Sfântul Duh şi leşinau. De obicei problema se rezolva cu puţin aer curat.

Între timp, Hulohot cerceta cu disperare. Becker nu se vedea nicăieri. Aproape o sută de oameni stăteau îngenuncheaţi în faţa altarului, aşteptând cuminecătura. Hulohot se întrebă dacă Becker făcea parte dintre ei. Se uită la spinările lor. Era pregătit să tragă de la cincizeci de metri distanţă.

— El cuerpo de Jesus, el pan del cielo...

Tânărul preot care îi oferea cuminecătura lui Becker se uită dezaprobator la el. Putea înţelege nerăbdarea străinului de a primi împărtăşania, dar asta nu era o scuză pentru a sări rândul.

Becker înclină capul şi mestecă pişcotul cât de lent putu. Sesiză că în spatele lui se petrecea ceva, un soi de tulburare. Se gândi la omul de la care cumpărase haina, sperând că acesta îi ascultase avertismentul şi nu luase sacoul lui la schimb. Vru să se întoarcă şi să privească, dar se temea să nu fie zărit de perechea de ochelari cu ramă de metal. Se ghemui, în speranţa că haina neagră reuşea să-i acopere spatele pantalonilor kaki. Deşartă speranţă.

Potirul venea repede spre el dinspre dreapta. Oamenii înghiţeau deja vinul sfânt, îşi făceau cruce şi se ridicau să plece. „Mai încet!” Becker nu se grăbea să părăsească altarul. Însă a întârzia ca să deguşti o gură de vin însemna prea mult pentru o coadă de două mii de oameni şi doar opt preoţi.

Când Hulohot zări perechea de pantaloni kaki, potirul se găsea chiar în dreapta lui Becker.

— Estás ya muerto, şopti el încet. Eşti deja mort.

Hulohot urcă pe coridorul central. Trecuse vremea fineţurilor. Două focuri în spate, înşfăcarea inelului şi fuga. Cea mai mare staţie de taxiuri din Sevilla se găsea la câteva zeci de metri depărtare, pe Mateus Gago. Întinse degetele după armă.

— Adiós, Señor Becker...

— La sangre de Cristo, la copa de la salvación...

Aroma grea de vin roşu umplu nările lui Becker în clipa în care Padre Herrera coborî potirul de argint, şlefuit manual. „Cam de­vreme pentru o băutură”, îşi zise el, aplecându-se în faţă. Când cupa de argint îi ajunse în dreptul ochilor, Becker sesiză mişcare în reflexia luminii pe metal. O siluetă, apropiindu-se cu repeziciune.

Văzu o sclipire de metal, o armă scoasă din buzunar. Instanta­neu şi inconştient, ca un sprinter care ţâşneşte la auzul pocnetului de pistol, Becker se repezi înainte. Preotul căzu îngrozit pe spate, dând drumul potirului din mână. Cupa zbură prin aer; vinul din ea se împrăştie ca o ploaie roşie peste marmura albă. Becker o luă la goană de-a lungul şirului de oameni care aşteptau comuniunea, împrăştiind în calea lui preoţi şi copii de altar. Pistolul cu amorti­zor trase un singur foc. Becker se aruncă la pământ, iar glonţul se izbi de podeaua de marmură de lângă el. O clipă mai târziu se ros­togolea peste trei trepte de granit în valle, coridorul îngust prin care intrau preoţii, permiţându-le să se ridice pe scena altarului ca şi cum ar fi apărut acolo prin graţia divină.

Ajuns la capătul scărilor, se împiedică şi căzu. Simţi că alunecă şi îşi pierde controlul pe piatra şlefuită. Îl încercă un junghi cum­plit în vintre, când ateriza pe partea lovită de glonţ. O clipă mai târziu trecea împleticindu-se printr-o poartă acoperită de draperii şi cobora un şir de trepte din lemn.

Durere. Becker alerga, traversând o cabină de schimb a preo­ţilor. Era întuneric. Dinspre altar se auzeau ţipete. Zgomote tari de paşi care-l urmăreau. Dădu buzna printr-un set de uşi duble şi intră împiedicându-se într-un soi de cameră de studiu. Era o încăpere în­tunecoasă, decorată cu covoare orientale şi cu mobilier din mahon şlefuit. Pe peretele din faţă se vedea un crucifix imens. Fundătură.

Becker ajunsese la capătul bisericii în formă de cruce. Îl auzea pe Hulohot apropiindu-se cu repeziciune. Se uită fix la crucifix şi îşi blestemă ghinionul.

— La naiba! înjură el.

În stânga se auzi brusc un zgomot de sticlă spartă. Se răsuci pe călcâie. Un bărbat îmbrăcat cu o robă roşie icni şi se întoarse în­grozit spre Becker. Ca o pisică prinsă cu canarul în bot, omul în sutană se şterse la gură şi încercă să ascundă rămăşiţele sticlei cu vin de cuminecare de la picioarele lui.

— Salida! imploră Becker. Salida! Daţi-mi drumul!

Cardinalul Guerra reacţionă instinctiv. Un demon intrase în camerele sacre ţipând după eliberarea din Casa Domnului. Guerra avea să-i îndeplinească dorinţa — imediat. Demonul intrase acolo în cel mai nepotrivit moment cu putinţă.

Palid la faţă, cardinalul arătă spre o draperie pe peretele din stânga lui. Ascunsă în spatele draperiei se găsea o uşă. El însuşi o montase acolo cu trei ani înainte. Uşa dădea în curtea de afară. Cardinalul se plictisise să tot iasă din biserică prin uşile principale, ca un păcătos de rând.