Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 109
Sediul de comandă pentru baza principală de date a NSA arăta ca un centru de control al misiunilor NASA, la scară mai mică. O duzină de staţii de lucru computerizate stăteau cu faţa spre peretele de ecrane video din capătul îndepărtat al încăperii. Numere şi diverse diagrame apăreau în succesiune rapidă pe peretele de monitoare, ca şi cum cineva naviga printre canalele de televiziune. Câţiva tehnicieni alergau frenetic de la o staţie de lucru la alta, cărând după ei liste lungi de imprimantă şi ţipând diferite comenzi. Era un haos total.

Susan se holbă la încăperea ameţitoare. Îşi amintea vag că pen­tru crearea ei fuseseră excavaţi 250 de metri cubi de pământ. Ca­mera era situată la o adâncime de optzeci de metri sub nivelul solului, fiind ferită de efectele loviturilor nucleare şi ale explozi­ilor cu flux controlat.

La o staţie de lucru din centrul încăperii se găsea Jabba. Aces­ta lătra tot felul de ordine de pe platforma lui, ca un rege care îşi muştruluia supuşii. Pe ecranul din spatele lui se vedea, clar lumi­nat, un mesaj. Un mesaj extrem de familiar pentru Susan. Textul cu litere de o şchioapă atârna ameninţător deasupra lui Jabba:
„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM”

„INTRODU CHEIA DE ACCES ______”

Ca şi cum ar fi fost prinsă în capcana unui coşmar suprarealist, Susan îl urmă pe Fontaine către podium. Pentru ea, universul nu mai însemna acum decât o ceaţă în care mişcările se făceau lent.

Jabba îi văzu venind şi se roti cu scaunul, ca un taur înfuriat.

— Am construit Mănuşa cu un scop anume!

— Mănuşa nu mai e, replică Fontaine cu o voce inexpresivă.

— Nimic nou, directore, scuipă Jabba vorbele. Unda de şoc mi-a zgâlţâit fundul! Unde e Strathmore?

— Comandantul Strathmore e mort.

— Ce justiţie blestemat de poetică!

— Las-o mai moale, Jabba, îi ordonă directorul. Mai bine pune-ne şi pe noi la curent. Cât de rău e virusul ăsta?

Jabba se uită lung la director, apoi, fără nici un fel de avertis­ment, izbucni în râs:

— Un virus? Hohotele lui obraznice răsunau în camera subte­rană. Asta credeţi că e?

Fontaine îşi păstră sângele rece. Insolenţa lui Jabba era complet deplasată, dar Fontaine ştia că nu era nici locul şi nici momentul pentru a se ocupa de ea. Aici, jos, Jabba îl depăşea în puteri pe Dumnezeu. Problemele computerelor aveau modul lor de a nu lua în seamă lanţul firesc de comandă.

— Nu e un virus? exclamă Brinkerhoff plin de speranţă.

Jabba pufni dezgustat:

— Viruşii dispun de tipare de replicare, frumuşelule! Ăsta n-are!

Susan se apropie, incapabilă să se concentreze.

— Şi atunci, ce se întâmplă? ceru Fontaine să afle. Credeam că avem un virus.

Jabba inspiră adânc şi îşi coborî vocea:

— Viruşii... rosti el, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă. Viruşii se reproduc. Generează clone. Sunt aroganţi şi proşti — egomaniaci binari. Fată puradei mai repede ca iepurii. Asta e slăbiciunea lor — îi poţi încrucişa până când îi lichidezi, dacă ştii ce faci. Din neferi­cire, programul ăsta n-are ego şi nici dorinţă de a se reproduce. Are mintea limpede şi e concentrat pe misiune. De fapt, probabil că se va sinucide după ce-şi va fi atins obiectivul aici. Jabba îşi întinse braţele reverenţios către imensul panou de ecrane. Doam­nelor şi domnilor! Iată-l pe domnul kamikaze al invadatorilor de computere... viermele.

— Vierme? gemu Brinkerhoff.

Părea un termen sordid pentru a descrie insolitul intrus.

— Vierme, întări Jabba. Fără structuri complexe, doar instinct — papa, caca, înainte-târâş. Asta-i tot. Simplitate. Simplitate mortală. Execută ce e programat să execute şi apoi dispare.

Fontaine se uită fix la Jabba.

— Şi ce e programat să facă viermele ăsta?

— Habar n-am. Acum se extinde şi se ataşează de toate datele noastre secrete. După aceea ar putea face orice. S-ar putea hotărî să şteargă toate fişierele sau s-ar putea hotărî doar să tipărească feţe zâmbăreţe pe anumite documente de la Casa Albă.

Fontaine îşi păstră vocea calmă şi măsurată.

— Îl poţi opri?

Jabba scoase un lung oftat şi se întoarse cu faţa spre ecran.

— N-am nici cea mai vagă idee. Totul depinde de cât de ofticat e autorul. Arătă spre mesajul de pe perete. Poate cineva să-mi spună ce naiba înseamnă aia?

„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM”

„INTRODU CHEIA DE ACCES ______”

Jabba aştepta un răspuns şi nu primi nici unul.

— Pare ca şi cum cineva se ia la trântă cu noi, directore. Şantaj. Asta seamănă clar cu o cerere de răscumpărare.

Susan interveni cu vocea ca o şoaptă pierită:

— Este... Ensei Tankado.

Jabba se întoarse spre ea. O privi o clipă cu ochii măriţi.

— Tankado?

Susan dădu încet din cap.

— Voia mărturisirea noastră... despre TRANSLTR... dar asta l-a costat...

— Mărturisirea? o întrerupse Brinkerhoff, părând şocat. Tankado vrea ca noi să mărturisim că dispunem de TRANSLTR? Aş zice că e un pic prea târziu pentru asta!

Susan deschise gura să vorbească, dar Jabba i-o luă înainte.

— Se pare că Tankado dispune de un cod ucigaş, zise el, privind mesajul de pe ecran.

Toată lumea se întoarse spre el.

— Cod ucigaş? se miră Brinkerhoff.

Jabba încuviinţă:

— Da. O cheie de acces care opreşte viermele. Cu alte cuvinte, dacă noi recunoaştem că dispunem de TRANSLTR, Tankado ne livrează un cod ucigaş. Îl tastăm şi salvăm baza de date. Bine aţi venit în era şantajului digital!

Fontaine rămase calm ca o stâncă:

— Cât timp avem?

— Cam o oră, îi răspunse Jabba. Exact cât să convocăm o con­ferinţă de presă şi să povestim totul.

— Recomandări, ceru Fontaine. Ce propuneţi să facem?

— Recomandări? izbucni Jabba. Vreţi o recomandare? Vă dau eu o recomandare! Încetaţi cu vrăjeala, asta să faceţi!

— Uşurel, îl avertiză Fontaine.

— Directore, continuă imperturbabil Jabba, acum Ensei Tankado e proprietarul acestei baze de date! Daţi-i orice vrea. Dacă vrea ca lumea să afle de TRANSLTR, chemaţi CNN-ul şi daţi-vă chiloţii jos. Oricum, TRANSLTR nu mai e decât o gaură în pământ — ce naiba vă mai pasă?

Se lăsă tăcerea. Fontaine părea că meditează la cele auzite. Susan vru să vorbească, dar Jabba era pornit rău:

— Ce mai aşteptaţi, directore? Aduceţi-l pe Tankado la telefon! Spuneţi-i că-i faceţi jocul! Avem nevoie de codul ucigaş, altfel tot locul ăsta se duce de râpă.

Nu se mişcă nimeni.

— Aţi înnebunit cu toţii? urlă Jabba. Sunaţi-l pe Tankado! Spu­neţi-i că ne predăm! Daţi-mi blestematul ăla de cod ucigaş! ACUM! Jabba îşi smulse telefonul mobil şi îl porni. Lăsaţi-o baltă! Daţi-mi numărul lui! Îl sun chiar eu pe scârnăvie ăsta!

— Nu te mai deranja, zise, în sfârşit, Susan. Tankado e mort. După o clipă de confuzie şi uluială, implicaţiile cuvintelor ei îl atinseră pe Jabba ca o rafală de gloanţe în vintre. Uriaşul părea gata să se prăbuşească.

— Mort? Dar atunci... asta înseamnă... noi nu putem...

— Asta înseamnă că avem nevoie de un alt plan, interveni Fontaine, cu stăpânire de sine.

Privirea grăsanului continua să exprime şocul în clipa în care cineva din spatele camerei începu să urle:

— Jabba! Jabba!

Era Soshi Kuta, mâna lui dreaptă. Femeia veni alergând spre po­dium, trăgând după ea o listă lungă de imprimantă. Părea îngrozită.

— Jabba! icni ea. Viermele... Tocmai am aflat ce e programat să facă! Soshi depuse hârtia în mâinile lui Jabba. Am extras asta din sonda de testare a activităţii sistemului! Am izolat comenzile de execuţie ale viermelui — uită-te la program! Uite ce vrea să facă!

Ameţit, şeful echipei de tehnicieni Sys-Sec citi hârtia. După aceea, se prinse de balustrada pentru a se sprijini.

— Iisuse, gemu el. Tankado... ticălosule!