Capitolul 115
În mintea lui David Becker era un gol absolut. „Am murit.” Şi totuşi, auzea un sunet. O voce îndepărtată.
— David!
Ceva îl ardea îngrozitor sub braţ. Sângele îi era plin de săgeţi de foc. „Corpul ăsta nu-mi aparţine.” Şi totuşi, o voce îl chema.
O voce depărtată, subţire. Dar făcea parte din el. Mai existau şi alte voci — necunoscute, lipsite de importanţă. Strigau. Se strădui să nu le permită accesul în mintea lui. O singură voce conta. Apărea şi dispărea.
— David... Îmi pare rău...
O lumină vagă. Slabă la început, ca un punct gri. Care creştea. Creştea. Becker încercă să se mişte. Durere. Încercă să vorbească. Tăcere. Vocea continua să-l strige.
Cineva era lângă el şi încerca să-l ridice. Becker se deplasă spre voce. Sau era deplasat de cineva? Chemarea. Privi absent la imaginea luminată. O vedea pe un ecran mic. O femeie, holbându-se la el din altă lume. „Se uită la mine ca să vadă cum mor?”
— David...
Vocea era cunoscută. Era un înger. Venise pentru el. Îngerul vorbi:
— David, te iubesc.
Brusc, îşi dădu seama.
Susan se întinse spre ecran, plângând, râzând, pierdută într-un val imens de emoţie. Îşi şterse cu furie lacrimile.
— David, am... am crezut...
Agentul Smith îi făcu loc lui Becker pe scaunul din faţa monitorului.
— E cam ameţit, doamnă. Lăsaţi-l o clipă.
— D-dar, îngăimă Susan. Am văzut un mesaj. Spunea...
Smith dădu din cap.
— Şi noi l-am văzut. Hulohot şi-a făcut socotelile un pic cam devreme.
— Dar sângele...
— O rană superficială, replică Smith. I-am pus un pansament.
De undeva, de lângă camera video se auzi şi agentul Coliander:
— L-am lovit cu noua J23 — o armă paralizantă cu acţiune de lungă durată. Probabil că a durut ca naiba, dar l-am imobilizat.
— Nu vă faceţi griji, doamnă, o asigură Smith. Îşi revine.
David Becker se holbă la monitorul din faţa lui. Era dezorientat şi ameţit. Imaginea de pe ecran arăta o încăpere — o încăpere în care domnea haosul. Susan era acolo. Stătea în picioare, privindu-l fix.
Râdea şi plângea:
— David! Slavă Domnului! Credeam că te-am pierdut!
David îşi frecă tâmpla. Se mută în faţa ecranului şi îşi trase microfonul minuscul mai aproape de gură.
— Susan?
Ea îl privi copleşită. Trăsăturile marcate de încercările prin care trecuse umpleau întreg peretele din faţa ei. Vocea lui tuna.
— Susan, trebuie să te întreb ceva.
Rezonanţa şi volumul vocii lui părură să oprească pe moment orice activitate în baza de date. Toată lumea se întoarse spre el.
— Susan Fletcher, bubui vocea, vrei să te măriţi cu mine?
Şoaptele inundară camera de control. O mapă căzu cu zgomot, împreună cu o cană plină de creioane. Nimeni nu se aplecă să le adune. Se auzea doar bâzâitul slab al ventilatoarelor din computere şi sunetul respiraţiei lui David Becker în microfon.
— David, îngăimă Susan, fără a fi conştientă de cei treizeci şi şapte de oameni care stăteau cu sufletul la gură în spatele ei. M-ai cerut deja, nu-ţi aminteşti? Cu cinci luni în urmă. Am spus da.
— Ştiu, zâmbi el. Dar de această dată...
Întinse mâna stingă spre cameră şi dezvălui privirilor o panglică aurie pe cel de-al patrulea deget.
—... De această dată am un inel.
Dostları ilə paylaş: |