Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 12
David Becker mai participase la ceremonii funerare şi mai vă­zuse cadavre în viaţa lui; însă acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Nu era vorba despre un mort fardat şi aranjat într-un sicriu cu linţoliu de mătase. Acest leş era complet gol şi fusese aruncat fără milă pe o masă din aluminiu. Ochii nu aveau încă acea absenţă tipică lipsei de viaţă. În schimb, erau răsuciţi în sus, spre tavan, cu o expresie ciudată de groază şi regret.

— Dónde están sus efectos? întrebă Becker într-o castiliană flu­entă. Unde-i sunt lucrurile personale?

— Allí, răspunse locotenentul cu dinţii galbeni.

Arătă spre o tejghea plină cu haine şi alte lucruri personale:

— Es todo? Asta-i tot?

— Sí.

Becker ceru o cutie de carton. Locotenentul se grăbi să-i satis­facă doleanţa.

Era sâmbătă seara, iar morga din Sevilla era oficial închisă. Tânărul locotenent îl lăsase pe Becker să intre în urma ordinului direct al şefului Guardiei din Sevilla — ceea ce însemna că vizita­torul american avea prieteni puternici.

David se uită la grămăjoara de haine. Într-un pantof fuseseră înghesuite paşaportul, portofelul şi ochelarii. Alături se găsea un rucsăcel cilindric pe care poliţia îl ridicase din camera de hotel a mortului. Instrucţiunile primite de Becker erau clare: Nu atingi nimic. Nu citeşti nimic. Aduci totul înapoi. Să nu-ţi scape ceva.

Becker inspecta grămăjoara şi se încruntă. „Ce naiba putea NSA să dorească din gunoaiele astea?”

Locotenentul se întoarse cu o cutie mică, iar Becker începu să îndese hainele înăuntru.

Ofiţerul atinse piciorul cadavrului.

— Quien es? Cine e?

— Habar n-am.

— Pare chinez.

„Japonez”, îl corectă el în gând.

— Bietul de el. Infarct, nu?

Becker dădu absent din cap:

— Aşa mi s-a spus şi mie.

Locotenentul oftă şi dădu la rândul lui din cap:

— Soarele poate fi foarte crud în Sevilla. Să fiţi atent mâine.

— Mulţumesc, dar eu plec acasă.

Ofiţerul păru şocat:

— Abia aţi ajuns!

— Ştiu, dar tipul care îmi plăteşte avionul aşteaptă lucrurile astea. Locotenentul părea ofensat, aşa cum doar un spaniol o putea face:

— Vreţi să spuneţi că nu veţi gusta nimic din Sevilla?

— Am fost aici cu ani în urmă. Un oraş frumos. Mi-ar plăcea să stau.

— Deci aţi văzut La Giralda?

Becker încuviinţă. De fapt, nu urcase niciodată în vechiul turn maur, dar îl văzuse.

— Ce spuneţi de Alcazar?

Dădu iarăşi din cap, amintindu-şi noaptea în care îl auzise pe Paco de Lucia cântând la chitară în curte — flamenco sub stele, într-o fortăreaţă din secolul al cincisprezecelea. Îşi dorea s-o fi cunoscut pe Susan atunci.

— Şi, bineînţeles, mai e Cristofor Columb. Ofiţerul radia de mândrie. E îngropat în catedrala noastră.

Becker se uită la el.

— Zău? Credeam că e îngropat în Republica Dominicană!

— Nu, la naiba! Cine scorneşte asemenea zvonuri? Trupul lui Columb e aici, în Spania! Parcă aţi spus că sunteţi absolvent de facultate.

Becker înălţă din umeri:

— Probabil că am lipsit la cursul ăsta.

— Biserica Spaniolă este foarte mândră să deţină rămăşiţele lui. „Biserica Spaniolă.” Becker ştia de o singură religie în Spania — cea romano-catolică. Catolicismul era mai puternic aici decât la Vatican.

— Bineînţeles că nu avem toate rămăşiţele pământeşti, adăugă locotenentul. Solo el escroto.

Becker se opri din împachetat şi făcu ochii mari spre locote­nent. Solo el escroto? Se forţă să nu rânjească.

— Doar scrotul lui?

Ofiţerul dădu mândru din cap:

— Da. După ce obţine rămăşiţele unui om important, Biserica îl sanctifică şi împrăştie moaşte la catedrale diferite, astfel încât ori­cine să se poată bucura de splendoarea lor.

— Şi voi aţi obţinut...

Becker îşi înăbuşi cu greu râsul:

— Oh, da! E o parte destul de importantă! se apără ofiţerul. Doar nu au căpătat o coastă sau o încheietură, ca bisericile alea din Galicia! Ar trebui să rămâneţi şi s-o vedeţi.

Becker încuviinţă politicos:

— Poate că o să trec, în drum spre ieşirea din oraş.

— Mala suerte, oftă ofiţerul. Ghinion. Catedrala e închisă până la slujba de dimineaţă.

— Atunci, altă dată. Becker zâmbi şi apucă cutia. Cred că tre­buie să plec. Mă aşteaptă avionul.

Aruncă o ultimă privire prin încăpere.

— Vreţi să vă duc la aeroport? se oferi ofiţerul. Am un Moto Guzzi chiar în faţă.

— Nu, mulţumesc. O să iau un taxi.

În colegiu, Becker urcase pe o motocicletă şi fusese aproape de a se sinucide. N-avea nici cea mai mică intenţie să repete isprava, indiferent cine ţinea ghidonul.

— Cum vreţi, rosti ofiţerul, îndreptându-se către uşă. Mă duc să sting luminile.

Becker înghesui cutia sub braţ. „Oare am luat totul?” Privi pentru ultima oară cadavrul de pe masă. Gol-puşcă, cu faţa în sus spre lămpile fluorescente, era clar că leşul nu mai avea nimic de ascuns. Din nou se simţi atras de mâinile ciudat de diforme. Se uită fix câteva clipe, concentrându-se.

Ofiţerul stinse lumina, lăsând camera în beznă.

— Staţi aşa, ceru Becker. Aprindeţi-le din nou.

Luminile clipiră iarăşi la viaţă.

David lăsă cutia pe podea şi se duse până la cadavru. Se aplecă şi cercetă cu atenţie mâna stingă a mortului.

Locotenentul îl urmări cu atenţie:

— Cam urât, nu?

Însă nu diformitatea îi atrăsese lui atenţia. Zărise altceva. Se întoarse spre ofiţer:

— Sunteţi sigur că e totul în cutia asta?

Ofiţerul dădu din cap:

— Da, cam asta e tot.

Becker îşi propti palmele în şolduri, apoi luă cutia, o duse înapoi la tejghea şi o goli. Se apucă să scuture toate obiectele de îmbrăcăminte cu meticulozitate. După aceea goli pantofii şi începu să-i lovească de tejghea, ca şi cum ar fi vrut să scoată vreo pietri­cică înfiptă în talpă. După ce repetă procedura pentru a doua oară, se dădu înapoi şi pufni nemulţumit.

— Probleme? se interesă locotenentul.

— Mda, recunoscu Becker. Ne lipseşte ceva.