Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 16
— Un inel? întrebă Susan neîncrezătoare. Lui Tankado îi lipseşte un inel?

— Da. Norocul nostru că David şi-a dat seama. A fost nevoie de un spirit de observaţie extraordinar.

— Dar noi vrem o cheie de acces, nu o bijuterie.

— Ştiu, fu Strathmore de acord, dar cred că s-ar putea să fie unul şi acelaşi lucru.

Ea îl privi pierdută:

— E o poveste lungă.

Susan arătă spre copoiul de pe ecranul ei:

— Nu plec nicăieri.

Comandantul oftă din rărunchi şi începu să umble în sus şi în jos.

— Se pare că au existat martori la moartea lui Tankado. Aşa cum spune ofiţerul de la morgă, un turist canadian a dat un apel panicat poliţiei azi-dimineaţă, spunând că un japonez tocmai sufe­rise un atac de cord în parc. La sosire, ofiţerul l-a găsit mort pe Tankado şi pe canadian alături, aşa că a chemat ambulanţa. În vre­me ce sanitarii au dus cadavrul la morgă, ofiţerul i-a cerut canadi­anului să-i povestească ce anume s-a întâmplat. Tot ce a putut scoate de la individ a fost un fel de bolboroseală despre un inel pe care Tankado i-l dăruise chiar înainte de a muri.

Susan îl privi sceptică:

— Tankado a dăruit un inel?

— Mda. Se pare că l-a împins în faţa turistului — ca şi cum l-ar fi implorat să îl ia. Amicul nostru s-a uitat atent la bijuterie. Strathmore se opri şi se întoarse. Spunea că inelul era gravat — cu un fel de alfabet.

— Alfabet?

— Da, şi din ce susţinea el, nu era vorba de engleză.

Strathmore înălţă din sprâncene, aşteptând replica ei:

— Japoneză?

— Ăsta a fost şi primul meu gând. Însă ascultă aici — canadianul s-a plâns că literele n-aveau nici un sens. Caracterele japoneze n-ar putea fi niciodată confundate cu literele noastre latine. Tipul spu­nea că gravura arăta ca şi cum pe banda unei maşini de scris s-ar fi plimbat o pisică.

Susan izbucni în râs:

— Comandante, doar nu credeţi că...

Strathmore i-o reteză scurt:

— E limpede ca lumina zilei, Susan. Tankado a gravat cheia de acces la Fortăreaţa Digitală pe inel. Aurul e rezistent. Indiferent că posesorul doarme, face duş sau mănâncă, cheia de acces e în per­manenţă cu el, gata în orice clipă să fie dată publicităţii.

Susan părea a avea dubii:

— Pe deget? Chiar aşa, în văzul tuturor?

— De ce nu? Spania nu e chiar capitala mondială a criptologiei. Nimeni nu putea şti ce însemnau literele. În plus, dacă acea cheie este un standard pe şaizeci şi patru de biţi, nimeni nu ar fi putut citi şi memora, chiar şi în plină zi, o succesiune de şaizeci şi patru de caractere.

Susan privea perplexă:

— Şi Tankado a dăruit acest inel unui străin cu câteva clipe înainte de a muri? De ce?

Strathmore îşi îngustă privirea:

— Tu de ce crezi?

Ei îi trebui o secundă ca să-i pice fisa. Făcu ochii mari.

Comandantul încuviinţă:

— Tankado încerca să scape de el. Credea că noi l-am ucis. Simţea că moare şi a presupus în mod logic că noi eram vinovaţii. Şi din punct de vedere al sincronizării, a fost o coincidenţă. Şi-a imaginat că noi i-am venit de hac — otravă sau vreo altă substanţă cu efect cardiac. Ştia că nu am fi îndrăznit să îl ucidem decât dacă l-am fi descoperit pe North Dakota.

Susan simţi că o ia cu frig:

— Bineînţeles, şopti ea. Tankado a crezut că i-am asasinat poliţa de asigurare ca să îl lichidăm şi pe el.

Totul se limpezea pentru Susan. Momentul atacului de cord era atât de nimerit pentru NSA, încât Tankado presupusese că Agenţia e de vină. Ultimul lui instinct fusese unul de răzbunare. Ensei îşi dăruise inelul ca un ultim efort disperat de a da publicităţii cheia de acces. Iar acum, de necrezut, un turist canadian inocent deţinea cheia celui mai puternic algoritm de criptare din lume.

Susan inspiră adânc şi puse o întrebare inevitabilă:

— Şi unde e canadianul acum?

Strathmore se încruntă:

— Tocmai asta e problema.

— Ofiţerul nu ştie unde e?

— Nu. Povestea canadianului părea atât de absurdă, încât ofiţe­rul şi-a închipuit că tipul e şocat sau senil. Ca atare, l-a urcat pe motocicletă ca să-l ducă înapoi la hotel. Numai că turistul canadi­an habar n-avea să se ţină pe un astfel de vehicul. A căzut înainte de a parcurge un metru, şi-a crăpat capul şi şi-a rupt încheietura.

— Ce?! izbucni Susan, înecându-se.

— Ofiţerul a vrut să-l ducă la spital, dar canadianul era furios — zicea că mai bine s-ar întoarce pe jos în Canada decât să mai urce pe motocicletă. Ca atare, omul legii nu a avut altceva de făcut decât să îl însoţească pe jos până la o clinică publică de lângă parc. L-a lăsat acolo pentru a fi consultat.

Susan se încruntă:

— Cred că nu mai trebuie să întreb încotro se îndreaptă David.