Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 39
Apartamentul 301. Rocío Eva Granada stătea goală în faţa oglinzii din baie. Sosise clipa de care se temuse toată ziua. Neam­ţul şedea întins pe pat şi o aştepta. Era cel mai gras bărbat cu care fusese ea vreodată.

Ezitând, luă un cub de gheaţă din frapieră şi şi-l trecu peste sfârcuri. Acestea se întăriră repede. Era talentul ei — să-i facă pe bărbaţi să se simtă doriţi. Asta îi determina să se întoarcă la ea. Îşi trecu mâinile peste corpul zvelt şi bronzat, sperând ca acesta să mai reziste încă patru sau cinci ani, până când ea va fi strâns destui bani ca să se retragă de pe piaţă. Señor Roldán lua cea mai mare parte din bani, dar, fără protecţia lui, ea n-ar fi fost decât una dintre târfele care îşi racolau clienţii printre beţivii din Triana. Cel puţin clienţii ei aveau bani. N-o băteau niciodată şi erau uşor de sa­tisfăcut. Se strecură în lenjeria de noapte, inspiră adânc şi deschise uşa de la baie.

Când Rocío păşi în încăpere, neamţul făcu ochii cât cepele. Femeia purta un neglijeu negru. Pielea arămie radia în lumina blândă, iar sfârcurile i se vedeau semeţe sub materialul mătăsos.

— Komm doch hierher, rosti el pofticios, dându-şi halatul la o parte şi rostogolindu-se pe spate.

Rocío se forţă să zâmbească şi se apropie de pat. Se uită la uria­şul teuton şi chicoti uşurată. Omul avea un biet mădular minuscul.

El o înşfăcă şi trase nerăbdător de lenjeria ei. Degetele grase îi pipăiră fiecare centimetru din trup. Ea căzu peste el şi începu să geamă şi să se agite mimând extazul. Când el se rostogoli şi se urcă peste ea, Rocío crezu că o va zdrobi. Icni, sufocată, lipită de gâtul lui puhav. Se rugă ca totul să se isprăvească iute.

— Sí! Sí! gemu ea printre opintelile lui.

Îşi înfipse unghiile în spatele lui, ca să-l încurajeze.

Prin minte îi treceau chipurile bărbaţilor pe care îi satisfăcuse, tavane la care se holbase ore în şir în întuneric, visele ei de a avea copii...

Brusc, fără nici un fel de avertisment, corpul neamţului se arcui, înţepeni, apoi, aproape instantaneu, se prăbuşi cu totul peste ea. „Asta-i tot?”, se întrebă ea, surprinsă şi uşurată.

Încercă să se strecoare de sub el.

— Dragule, şopti ea cu voce îngroşată. Lasă-mă pe mine sus.

Însă bărbatul nu se mişcă.

Ea începu să împingă în umerii lui masivi:

— Dragule, nu... nu pot să respir! Avu senzaţia că leşină şi îşi simţi coastele plesnind. ¡Despiértate! Degetele începură din instinct să îl tragă de păr. „Trezeşte-te!”

Abia atunci simţi lichidul cald şi lipicios, care năclăise părul neamţului şi cădea în picături pe obrajii şi în gura ei. Avea gust sărat. Rocío se răsuci înnebunită sub el. Deasupra ei, o rază ciu­dată ilumina chipul chimonosit al neamţului. Gaura de glonţ din tâmpla lui împrăştia sânge peste întregul ei trup. Încercă să ţipe, dar în plămâni nu-i mai rămăsese nici un pic de aer. Cadavrul o zdrobea. Disperată, întinse degetele către firul de lumină dinspre uşa de la intrare. Zări o mână. Apoi un pistol cu amortizor. Apoi nimic.