Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 4
Poarta de intrare în secţie piui, trezind-o pe Susan din trista ei reverie. Uşa trecuse deja de poziţia complet deschis şi urma să se închidă la loc în mai puţin de cinci secunde, după ce avea să fi efectuat o rotaţie completă de 360 de grade. Susan îşi adună gân­durile şi păşi prin deschizătură. Un computer de la intrare înregistră intrarea ei.

Priveliştea secţiei continua să o uimească, deşi ea personal fu­sese acolo chiar de la construirea ei, cu trei ani în urmă. Încăperea principală era o imensă cameră circulară ce se înălţa pe cinci etaje. Tavanul ei transparent şi boltit se ridica la 40 de metri deasupra podelei, în punctul de înăiţime maximă. Cupola din plexiglas era întărită cu un amestec din policarbonaţi — ca o reţea protectoare capabilă să reziste unei lovituri directe de două megatone. Ca un ecran, construcţia filtra lumina soarelui şi o transforma într-o fină dantelărie ce se prelingea pe pereţi. În aer pluteau spirale firave de praf — capturi ale puternicului sistem de deionizare a domului.

Pereţii încăperii se arcuiau maiestuos în jos, după care, la ni­velul unui stat de om, se verticalizau abrupt. Coborând, deveneau treptat translucizi, până ce ajungeau de un negru opac la contactul cu podeaua — o întindere lucitoare de material ceramic negru, ce sclipea cu o măreţie bizară, generând o senzaţie neliniştitoare de transparenţă. Gheaţă neagră.

Chiar în centrul încăperii, spărgând podeaua ca vârful unei tor­pile colosale, se găsea maşinăria pentru care fusese construit domul. Contururile negre şi alunecoase ale acesteia se arcuiau aproape opt metri în aer înainte de a se înfige înapoi în podeaua de dedesubt. Curbată şi netedă, arăta ca o imensă balenă ucigaşă, îngheţată în mijlocul unui ocean încremenit.

Acesta era TRANSLTR, cel mai scump echipament individual de calcul electronic din lume — o maşină despre care NSA jurase public că nu există.

La fel ca un aisberg, maşinăria îşi ascundea 90 la sută din masă şi din putere adânc sub suprafaţă. Secretul ei era bine păstrat într-un siloz ceramic ce cobora pe o adâncime de şase etaje — o carenă în formă de rachetă înconjurată de un labirint ameţitor de pasarele, cabluri şi fuioare de gaz de la sistemul de răcire bazat pe freon. Generatoarele de energie de la bază scoteau un necontenit murmur de joasă frecvenţă, care transforma Crypto într-o sală cu o acustică incredibilă, de cavou.

La fel ca în cazul tuturor marilor avansuri tehnologice ale ome­nirii, TRANSLTR se născuse din necesitate. În anii ‘80, NSA fu­sese martora unei revoluţii în telecomunicaţii ce avea să transforme definitiv universul spionajului — accesul public la Internet. Mai pre­cis, naşterea poştei electronice.

Criminalii, teroriştii şi spionii deveniseră tot mai agasaţi de as­cultarea telefoanelor, aşa că îmbrăţişaseră imediat şi cu entuziasm noul mijloc de comunicare. Poşta electronică dispunea de securi­tatea poştei tradiţionale şi de viteza telefonului. De vreme ce trans­ferurile de informaţie se efectuau prin fibre optice subterane şi nu foloseau niciodată căile aeriene, erau ferite faţă de posibilele inter­cepţii — sau cel puţin asta era percepţia generală.

În realitate, interceptarea mesajelor electronice în vreme ce călătoreau prin Internet reprezenta o joacă de copil pentru geniile tehnice de la NSA. Internetul nu reprezenta noua descoperire sen­zaţională pentru computerul de acasă, aşa cum credea majoritatea populaţiei. El fusese creat de Departamentul de Apărare cu trei decenii înainte, ca o imensă reţea de computere proiectată să asi­gure comunicaţii guvernamentale sigure în caz de război nuclear. Ochii şi urechile NSA erau vechi adepţi ai Internetului. Curând, indivizii care îşi conduceau diverse afaceri ilegale prin e-mail aveau să afle pe pielea proprie că secretele lor nu erau atât de bine păzite pe cât credeau. Rezultatul a fost acela că diverse agenţii gu­vernamentale de control precum FBI, DEA² sau IRS³, sprijinite de personalul NSA specializat în interceptări, au început o serie masivă de arestări şi condamnări.

Evident că din rândurile utilizatorilor de computere din întrea­ga lume se ridicase un strigăt imens de mânie la aflarea veştii că guvernul american avea acces liber la comunicaţiile personale prin e-mail. Chiar şi pasionaţii de corespondenţă care foloseau poşta electronică doar ca pe un mijloc comod şi relaxant de comunicare, consideraseră că o astfel de invazie în intimitatea personală este neliniştitoare. Ca atare, în întreaga lume, tot felul de programatori întreprinzători începuseră să lucreze la o modalitate de a păstra siguranţa poştei electronice. Modalitatea a fost repede găsită şi ast­fel s-a născut criptarea cu chei publice.

Criptarea cu chei publice reprezenta un concept pe cât de sim­plu, pe atât de strălucit. Consta într-o aplicaţie software facilă, pen­tru uzul computerelor individuale, prin care mesajele e-mail personale se transformau aşa încât deveneau de necitit. Utilizatorul scria un mesaj, îl trecea prin aplicaţia software de criptare, după care textul rezultat părea un cod complet ilogic — un nonsens. Oricine ar fi încercat să intercepteze mesajul nu vedea pe ecran decât o mâzgă­leală indescifrabilă.

Singurul mod de a decoda mesajul era introducerea „cheii de parolă” a expeditorului — o serie secretă de caractere ce funcţionau asemănător unui cod PIN de la un automat bancar. Astfel de chei parolate erau în general lungi şi complexe şi purtau în ele toată informaţia necesară pentru a comanda algoritmului de criptare ce operaţii matematice să efectueze pentru a recrea mesajul original.

De acum utilizatorii puteau trimite mesaje electronice cu încre­dere. Chiar dacă transmisia era interceptată, ea putea fi descifrată numai de către deţinătorii cheii de acces.

NSA simţise imediat pericolul. Codurile cărora trebuia să le facă faţă nu mai erau simple cifruri de substituire care puteau fi sparte cu creionul şi hârtia, ci funcţii complicate generate de com­puter, ce aveau la bază teoria haosului şi alfabete simbolice mul­tiple pentru a transforma mesajele într-o harababură de nedescâlcit.

La început, cheile de acces utilizate erau suficient de scurte pentru ca maşinăriile NSA să le „ghicească”. Dacă o anume cheie parolată avea zece cifre, un computer putea fi programat astfel încât să testeze orice posibilitate între 0000000000 şi 9999999999. Mai devreme sau mai târziu, computerul dădea peste secvenţa co­rectă. Această metodă, bazată pe testarea erorii, a primit numele de „Atac al forţei brute”. Era consumatoare de timp, însă avea rezul­tate 100% sigure din punct de vedere matematic.

Pe măsură ce lumea îşi dădea seama de puterea decodificării prin forţa brută, cheile parolate au început să devină tot mai lungi.

Ca atare, timpul de care computerul avea nevoie pentru a „ghici” cheia corectă a crescut de la săptămâni la luni şi apoi la ani de zile.

În cursul anilor ‘90, cheile parolate ajunseseră la cincizeci de caractere şi implicau toate cele 256 de caractere ale alfabetului ASCII, format din numere, litere şi simboluri. În consecinţă, numă­rul de posibilităţi diferite crescuse la nivelul a zece la puterea 120, adică un zece urmat de 120 de zerouri. Ghicirea corectă a cheii de acces avea aceeaşi probabilitate matematică cu aceea a identificării unui grăunte de nisip de pe o plajă lungă de cinci kilometri. Esti­mările efectuate arătau că era nevoie de nouăsprezece ani pentru ca ultrasecretul Cray/Josephson II, cel mai rapid computer al NSA, să spargă cu succes, prin forţă brută, un cod al unei chei pe 64 de biţi. Evident că, la momentul ghicirii cheii şi spargerii codului, conţi­nutul mesajului şi-ar fi pierdut de mult rostul.

Prinsă într-o astfel de capcană virtuală, NSA emisese o direc­tivă ultrasecretă ce fusese pusă în aplicare prin decret al preşedin­telui Statelor Unite ale Americii. Sprijinită cu fonduri federale şi având libertatea de a întreprinde orice socotea necesar pentru re­zolvarea problemei, NSA trecuse la construirea imposibilului: pri­ma maşină universală de spargere a codurilor.

În ciuda părerii multor ingineri că un astfel de computer dedi­cat spargerii de coduri era imposibil de construit, NSA era hotărâtă să transpună în realitate propriul moto: „Totul este posibil. Imposi­bilul ia doar mai mult timp”.

Cinci ani mai târziu, după ce cheltuise peste o jumătate de mi­lion de ore-om de muncă şi fonduri de peste 1,9 miliarde dolari, NSA dovedise din nou de ce este în stare. Ultimul din cele trei milioane de procesoare de mărimea unui timbru fusese pus la lo­cul lui, programarea internă se finalizase, iar carcasa ceramică a maşinii fusese montată şi sigilată. Se născuse TRANSLTR.

Principiul de bază după care fusese construită maşina era sim­plu: mai multe mâini uşurează treaba — chiar dacă modul de lucru intern al TRANSLTR era produsul mai multor minţi, fără ca mo­dul în care funcţionează întregul să fie pe deplin înţeles de un singur individ.

Cele trei milioane de procesoare ale maşinii lucrau toate în para­lel — astfel reuşind să opereze cu o viteză nemaiîntâlnită şi să pro­ceseze simultan combinaţii multiple de caractere. Se spera astfel ca nici un cod, indiferent de lungimea cheii parolate, să nu scape tenacităţii TRANSLTR. Capodopera de aproape două miliarde de dolari folosea puterea procesării paralele, precum şi ultimele tehno­logii secrete de evaluare a clartextului pentru a „ghici” chei parolate şi coduri de spargere. Maşina îşi trăgea forţa nu numai din uluitorul număr de procesoare pe care îl ascundea în pântece, ci şi din ulti­mele progrese ale calculului cuantic — o tehnologie extrem de nouă, prin care vechiul procedeu de stocare a informaţiei sub forma datelor binare era înlocuit de aşa-numitele stări mecanice cuantice.

Momentul adevărului a venit într-o dimineaţă furtunoasă de joi a lunii octombrie. Primul test pe viu. Chiar dacă exista nesiguranţă privind viteza maşinii, inginerii erau cu toţii de acord asupra unui lucru — cu toate procesoarele funcţionând în paralel, TRANSLTR era puternic. Întrebarea era cât de puternic.

Răspunsul venise douăsprezece minute mai târziu, când impri­manta se trezise la viaţă şi tipărise clartextul — codul spart — în mijlocul tăcerii mormântale pe care o păstrau cei câţiva martori ai evenimentului. TRANSLTR tocmai localizase o cheie de şaizeci şi patru de caractere în ceva mai mult de zece minute, de aproape un milion de ori mai repede decât cele două decenii de care ar fi avut nevoie celălalt computer de mare viteză al NSA.

Condus de directorul adjunct de operaţiuni, comandantul Trevor J. Strathmore, Biroul de Producţie al NSA triumfase. Ca să păs­treze succesul secret, comandantul Strathmore lăsase imediat să scape informaţii care sugerau că proiectul fusese un eşec total. Ca atare, toată activitatea din aripa Crypto a complexului nu reprezen­ta decât o tentativă de a mai salva ceva de pe urma dezastrului de două miliarde de dolari. Adevărul era cunoscut doar de elita NSA — TRANSLTR spărgea sute de coduri în fiecare zi.

O dată ce la urechile publicului ajunse informaţia că sistemele de coduri criptate de computer nu puteau fi sparte, nici măcar de atotputernica NSA, secretele au început să curgă. Lorzii drogurilor, teroriştii, evazioniştii fiscali, cu toţii sătui de a le fi interceptate convorbirile de pe telefonul mobil, s-au îndreptat in corpore spre noul mediu de transmisie a informaţiilor criptate, convinşi fiind că n-aveau să compară niciodată în faţa vreunui tribunal în care să îşi audă propria voce pe bandă, ca dovadă a cine ştie cărei conversaţii telefonice captate din eter de un satelit NSA.

Culegerea de informaţii secrete nu fusese niciodată mai uşoară. Codurile interceptate de NSA intrau în TRANSLTR drept cifruri complet ininteligibile şi erau scuipate câteva minute mai târziu ca mesaje perfect limpezi. Nu mai existau secrete.

Ca să întregească şarada legată de propria incompetenţă, NSA a început chiar să susţină agresiv mişcările împotriva elaborării de noi aplicaţii software de criptare, insistând că aceste aplicaţii o dezavantajau net şi că măreau probabilitatea ca organele abilitate de anchetă şi control să nu mai poată prinde şi condamna crimi­nalii. Grupurile pentru drepturi civile s-au bucurat în mod public, susţinând că NSA oricum nu ar fi avut voie să citească mesajele electronice. Programatorii au trecut şi mai abitir la elaborarea de aplicaţii de criptare. NSA pierduse bătălia — exact aşa cum plă­nuise. Întregul univers al comunicaţiilor electronice fusese păcă­lit... sau aşa se părea.