Capitolul 69
— Hei, mister!
Becker traversă sala către un şir de telefoane cu plată. Se opri şi se întoarse. Spre el venea chiar fata din toaletă. Îi făcu semn s-o aştepte.
— Mister, staţi aşa!
„Ce mai e acum?”, gândi Becker. „Vrea să mă acuze de încălcarea intimităţii?”
Fata îşi căra rucsacul după ea. Când ajunse lângă el, era toată un zâmbet.
— Îmi cer scuze că am ţipat la dumneavoastră. M-aţi cam speriat.
— Nici o problemă, o asigură el, cumva nedumerit. Mă găseam într-un loc nepotrivit.
— Vi se va părea o nebunie, zise ea, clipind galeş, dar nu cumva aveţi nişte bani de împrumut?
Becker o privi surprins:
— Bani pentru ce?
„Nu-ţi plătesc eu drogurile, dacă asta îmi ceri.”
— Încerc să ajung acasă, răspunse blonda. Mă puteţi ajuta?
— Ai pierdut cursa?
Ea încuviinţă:
— Mi-am pierdut biletul. Nu m-au lăsat să urc la bord. Ăştia de la liniile aeriene pot fi nişte mari ticăloşi. N-am bani să-mi cumpăr altul.
— Unde sunt părinţii tăi?
— În State.
— Nu poţi să dai de ei?
— Nţţ. Am încercat deja. Cred că îşi fac week-end-ul pe iahtul cuiva.
Becker inspectă hainele scumpe ale fetei.
— N-ai un card de credit?
— Ba da, dar mi l-a anulat tata. Crede că iau droguri.
— Iei droguri? întrebă sec Becker, uitându-se la antebraţul ei umflat.
Fata îl privi cu indignare:
— Bineînţeles că nu!
Clipi cu inocenţă din gene, dându-i lui Becker impresia că e tras pe sfoară.
— Haideţi, se rugă ea. Păreţi un tip bogat. Nu-mi puteţi da ceva biştari să mă duc acasă? Vi-i pot trimite înapoi mai târziu.
Becker bănuia că, indiferent ce sumă i-ar fi dat, banii ar fi ajuns în labele vreunui traficant de droguri din Triana.
— În primul rând, zise el, nu sunt un tip bogat, sunt profesor. Îţi spun însă ce-am să fac... „Îţi demasc cacealmaua, asta fac.” Ce-ar fi să-ţi cumpăr eu biletul?
Blonda îl privi şocată.
— Aţi face asta? îngăimă ea, cu ochii plini de speranţă. Mi-aţi cumpăra un bilet până acasă? Oh, Doamne, îţi mulţumesc!
Becker rămăsese fără grai. Părea că judecase greşit situaţia.
Fata îşi aruncă braţele în jurul lui.
— A fost o vară de rahat, izbucni ea, aproape înecându-se în lacrimi. Oh, vă mulţumesc! Trebuie să plec de aici!
Becker îi întoarse îmbrăţişarea pe jumătate. Fata îi dădu drumul, iar el îi privi iarăşi antebraţul.
Ea îi văzu privirea:
— Oribil, nu?
Becker dădu din cap:
— Parcă ziceai că nu iei droguri.
Fata izbucni în râs:
— E un tatuaj! Mi-am râcâit jumătate din piele încercând s-o şterg. Cerneala pătează.
Becker privi mai îndeaproape. În lumina fluorescentă, zări conturul uşor al unui înscris dedesubtul umflăturii roşietice de pe antebraţ — cuvinte scrijelite în carne.
— Dar... dar ochii tăi..., zise Becker, simţindu-se un idiot. Sunt roşii!
Ea râse din nou:
— Am plâns. V-am spus că am pierdut avionul.
Becker se uită din nou la cuvintele de pe braţ.
Fata se încruntă, stingherită:
— Ah, încă se mai poate citi, nu?
Becker se aplecă mai mult. Era lizibil. Mesajul era limpede precum cristalul. Citind cele patru cuvinte, prin faţa ochilor i se perindară ultimele douăsprezece ore.
David se trezi înapoi, în camera din Hotelul Alfonso al XIII-lea. Germanul obez îşi atingea braţul şi vorbea într-o engleză stricată: „Fock off and die.”
— Vă e bine? îl întrebă fata, privindu-l.
Acesta nu-şi mai lua privirea de la braţul ei. Era ameţit. Cele patru cuvinte mânjite pe carnea fetei duceau cu ele un mesaj simplu: Fuck off and die.
Blonda se uită la braţul ei, stânjenită:
— Un prieten mi l-a scris... o tâmpenie, nu?
Becker nu putea scoate o vorbă. „Fock off und die.” Nu-i venea să creadă. Neamţul nu-l insultase, ci încercase să-l ajute. Îşi înălţă privirea spre chipul fetei. În lumina fluorescentă a sălii, se puteau zări urme de vopsea roşie şi albastră în părul ei blond.
— T-t-tu..., îngăimă el, holbându-se la urechile ei. Nu cumva porţi nişte cercei?
Fata îl privi ciudat. Pescui un obiect mic din buzunar şi i-l întinse. Becker se uită ţintă la craniul micuţ din palma ei.
— Cercei cu clipsuri? murmură el.
— Da, la naiba, răspunse fata. Mi-e o frică de moarte de ace.
Dostları ilə paylaş: |