Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 74
Directorul Leland Fontaine era un munte de om. La şaizeci şi trei de ani avea o tunsoare de-a dreptul militărească şi o ţinută ex­trem de rigidă. Când era nervos, adică mai tot timpul, ochii i se făceau negri ca smoala. Avansase în carieră prin muncă, planificare şi respectul pe care şi-l câştigase în faţa predecesorilor. Era pri­mul director afro-american al Agenţiei Naţionale de Securitate, dar nimeni nu îndrăznea să menţioneze acest aspect. Politica impusă de Fontaine nu ţinea cont de culoarea pielii, iar personalul Agenţiei o respecta cu stricteţe.

Fontaine îi ţinu pe Midge şi pe Brinkerhoff în picioare cât par­curse ritualul tăcut al preparării unei căni de cafea guatemaleză. După aceea se aşeză la birou, continuând să-i ţină în picioare, şi începu să-i interogheze ca pe nişte şcolari prinşi în cancelaria pro­fesorilor.

Midge fu cea care îi răspunse la întrebări — explicând seria de evenimente neobişnuite ce condusese la decizia lor de a intra în biroul lui Fontaine.

— Un virus? întrebă directorul cu răceală. Voi doi credeţi că avem un virus?

Brinkerhoff se strâmbă:

— Da, domnule, răspunse ferm Midge.

— Pentru că Strathmore a trecut peste Mănuşă?

Fontaine măsură cu privirea hârtia de imprimantă din faţa lui.

— Da, răspunse ea. Şi pentru că e un fişier care n-a fost spart de mai bine de douăzeci de ore!

Fontaine pufni:

— Aşa spun datele tale.

Midge vru să protesteze, dar îşi înghiţi vorbele. În loc de asta, decise să atace altfel:

— Crypto e în beznă.

Fontaine ridică privirea, aparent surprins.

Midge îşi întări afirmaţia, dând scurt din cap.

— A căzut curentul. Jabba credea că poate...

— L-ai sunat pe Jabba?

— Da, domnule, am...

— Jabba? exclamă furios Fontaine, ridicându-se. De ce dracu’ nu l-ai sunat pe Strathmore?

— Am făcut-o! se apără Midge. A zis că totul e în regulă.

Directorul rămase în picioare, respirând zgomotos:

— Atunci n-avem motive să ne îndoim de el. Vocea lui suna a sentinţă. Fontaine luă o gură de cafea. Şi acum vă rog să mă scu­zaţi, dar am de lucru.

Midge căscă gura mare:

— Poftim?

Brinkerhoff se îndrepta deja spre uşă, însă Midge părea zidită în acel loc.

— Ţi-am urat noapte bună, domnişoară Milken, repetă Fontaine. Eşti liberă.

— Dar... dar, domnule, îngăimă ea, eu... eu trebuie să protestez. Cred că...

— Protestezi? tună directorul. Îşi lăsă cafeaua jos. Eu protestez! Protestez împotriva prezenţei tale în biroul meu. Protestez împotri­va insinuărilor tale că directorul adjunct al acestei agenţii minte. Protestez...

— Avem un virus, domnule! Instinctul meu spune că...

— Ei bine, instinctul tău greşeşte, domnişoară Milken! Se înşală pentru prima dată!

Midge se repezi:

— Dar, domnule! Comandantul Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa! Fontaine porni spre ea, abia stăpânindu-şi furia:

— Asta cade în sarcina lui! Pe tine te plătesc să urmăreşti ana­liştii şi angajaţii de serviciu — nu să-l spionezi pe directorul ad­junct! Dacă n-ar fi fost el, spărgeam şi astăzi coduri cu creionul şi hârtia! Acum pleacă! Se întoarse spre Brinkerhoff, care tremura ca varga în uşă, alb la faţă. Plecaţi amândoi!

— Cu tot respectul, domnule, presă Midge, aş vrea să recomand trimiterea unei echipe Sys-Sec în Crypto doar pentru a ne asigura...

— Nu vom face aşa ceva!

După o clipă de tăcere încordată, Midge dădu din cap:

— Foarte bine. Noapte bună.

Se răsuci pe călcâie şi plecă. Trecând pe lângă Brinkerhoff, acesta văzu în ochii ei că femeia n-avea de gând să se resemneze — cel puţin nu înainte ca bănuielile ei să capete un răspuns adecvat.

Brinkerhoff se uită la impozantul lui şef, care pufnea în spatele biroului. Nu mai era omul pe care îl cunoştea el. Cel pe care îl ştia era un maniac al detaliilor şi al pachetelor ambalate elegant. Încu­raja întotdeauna personalul să examineze şi să clarifice orice neclarităţi din procedurile zilnice, indiferent cât de urgente erau ele. Şi totuşi, iată-l acum, un om care le cerea să întoarcă spatele unei serii foarte ciudate de coincidenţe.

Era clar că directorul ascunde ceva, dar Brinkerhoff era plătit să asiste, nu să investigheze. Fontaine dovedise în nenumărate rânduri că se gândea la binele tuturor; dacă a-i fi asistent însemna acum să pretindă că nu vede nimic, atunci asta era. Din nefericire, Midge era plătită să pună întrebări, iar Brinkerhoff se temea că ea se îndrepta acum spre Crypto ca să-şi câştige salariul.

„E timpul s-o şterg”, îşi zise el, întorcându-se spre uşă.

— Chad! tună Fontaine din spatele lui. Zărise şi el privirea din ochii lui Midge. Să n-o laşi să iasă din această aripă!

Brinkerhoff dădu din cap şi porni în fugă după Midge.
Fontaine oftă şi îşi sprijini capul în palme. Îşi simţea ochii grei. Călătoria spre casă fusese lungă şi neaşteptată. Ultima lună fusese una plină de speranţe pentru Leland Fontaine. În NSA se petreceau chiar acum lucruri care aveau să schimbe istoria. Ca o ironie, directorul Fontaine aflase despre ele doar din întâmplare.

Cu trei luni înainte, Fontaine auzise că soţia comandantului Strathmore avea de gând să divorţeze. Totodată, la urechi îi ajun­seseră tot felul de rapoarte conform cărora Strathmore muncea peste măsură de mult şi era pe punctul de a ceda sub presiune. În ciuda divergenţelor, Fontaine nutrise întotdeauna un respect pro­fund pentru directorul adjunct. Strathmore era o minte strălucită, poate cea mai bună din NSA. În acelaşi timp, de la eşecul Skipjack, omul lucrase sub un stres enorm. Iar asta îl neliniştea pe Fontaine. Comandantul deţinea o mulţime de chei secrete în NSA, iar el avea o Agenţie de protejat.

Fontaine avea nevoie de cineva care să-l supravegheze pe Strathmore şi care să se asigure că omul era sută la sută sigur, însă sarcina nu era deloc uşoară. Comandantul era un om puternic şi mândru. Fontaine trebuia să găsească o modalitate de a-l verifica fără să-i submineze acestuia autoritatea sau încrederea de sine.

Din respect pentru Strathmore, directorul decisese să se ocupe personal de problemă. Instalase un dispozitiv aproape invizibil în contul din Crypto al comandantului, prin care îi verifica acestuia mesajele electronice, corespondenţa, totul. Dacă Strathmore ajun­gea pe punctul de a ceda nervos, Fontaine ar fi aflat asta din modul lui de lucru. În loc să găsească semnale ale unei căderi nervoase, Fontaine descoperise că omul lucra la una dintre cele mai incredi­bile strategii de spionaj din lume. Nu era de mirare că Strathmore muncea pe rupte; dacă îşi punea planul în aplicare, s-ar fi revanşat de o sută de ori pentru eşecul Skipjack.

Fontaine trăsese concluzia că Strathmore n-avea nimic, chiar dacă muncea la 110% capacitate. Era la fel de modest, de inteli­gent şi de patriot ca întotdeauna. Cel mai bun lucru pe care direc­torul îl avea de făcut era să stea deoparte şi să-l urmărească pe comandant ducându-şi ideea până la capăt. Strathmore întocmise un plan... un plan pe care Fontaine n-avea nici cea mai mică in­tenţie să-l întrerupă.