Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 77
Strathmore ieşi din birou pe platformă, cu arma înainte. Susan îl urmă la mică distanţă, întrebându-se dacă Hale mai era în Node 3.

Lumina din spate, emisă de monitoarele lui Strathmore, făcea ca trupurile lor să arunce umbre bizare pe platforma cu grătar. Susan se apropie şi mai mult de comandant.

Pe măsură ce se depărtară de uşă, lumina se diminuă tot mai mult, până ce se treziră în întuneric. Singura lumină din Crypto provenea de la stelele de deasupra domului şi de la licărul uşor albăstriu din spatele ferestrei sparte din Node 3.

Strathmore înaintă încet, căutând locul unde începea scara în­gustă. Transferă arma în mâna stingă, cu dreapta căutând balustra­da. Avea nevoie de mâna dreaptă mai degrabă pentru sprijin, decât pentru folosirea pistolului, domeniu în care era suficient de amator ca să nu mai conteze cu ce mână trage. O cădere abruptă pe scări putea însemna invaliditate pe viaţă, iar visele lui Strathmore legate de pensionare nu includeau şi un scaun de handicapat.

Orbită de bezna din Crypto, Susan începu să coboare cu o mână pe umărul lui Strathmore. Abia dacă zărea silueta comandan­tului, chiar şi de la câteva zeci de centimetri. La fiecare treaptă coborâtă, îşi târşâia călcâiele căutând marginea treptei.

Susan începu să aibă îndoieli cu privire la oportunitatea unei vizite în Node 3 pentru a lua cheia de acces a lui Hale. Comandantul insistase că Hale nu va avea curajul să se atingă de ei, însă ea nu era atât de convinsă. Hale era disperat, căci avea la dispoziţie doar două opţiuni: să evadeze din Crypto sau să ajungă la închisoare.

O voce interioară o tot avertiza că ar fi trebuit să aştepte apelul lui David şi să utilizeze cheia lui de acces, însă ştia prea bine că nu exista nici o garanţie că el avea să o găsească vreodată. Se întrebă de ce lui David îi lua atât de mult timp. Se strădui să nu-şi mai facă atâtea probleme şi merse mai departe.

Strathmore coborî în tăcere. N-avea nici un rost să-l atenţione­ze pe Hale că sosesc şi ei doi. Apropiindu-se de capăt, încetini şi mai mult, bâjbâind în jur pentru ultimul pas. Tocul pantofului atin­se placa de ceramică neagră. Susan îl simţi încordându-se şi mai tare. Intraseră în zona periculoasă. Hale putea fi oriunde.

Undeva la distanţă, ascunsă în spatele TRANSLTR, se găsea destinaţia lor — Node 3. Susan se rugă ca Hale să fie tot acolo, rostogolindu-se de durere pe podea ca un câine ce era.

Strathmore dădu drumul balustradei şi trecu arma în mâna dreaptă. Se avântă în beznă fără a scoate vreo vorbă. Susan se ţinea strâns de umărul lui. Dacă l-ar fi pierdut, singurul mod de a-l re­găsi ar fi fost să-i vorbească, iar atunci Hale i-ar fi putut auzi. Îndepărtându-se de scară, Susan îşi aminti de joaca de-a v-aţi ascunselea seara târziu, în copilărie — cum părăsea ascunzişul, cum era în pericol să piardă. Se simţea vulnerabilă.

TRANSLTR era singura insulă vizibilă într-o mare de întuneric. La fiecare câţiva paşi, Strathmore se oprea, cu arma întinsă înainte, şi asculta. Unicul sunet era zumzăitul generatoarelor de dedesubt. Susan vru să-l tragă pe Strathmore înapoi, înapoi la siguranţă, înapoi în ascunziş. Pretutindeni în jurul ei i se părea că vede chipuri.

Tăcerea fu spartă la jumătatea drumului către TRANSLTR. Un sunet ascuţit sparse noaptea undeva, în întuneric, părând a veni chiar de deasupra lor. Strathmore se smulse, iar Susan îl pierdu. Înfricoşată, întinse braţul căutându-l, dar comandantul dispăruse. În locul unde fusese umărul lui nu dădu decât peste un gol de aer. Porni înainte, împleticindu-se.

Sunetul continua să se facă auzit. Venea din apropiere. Susan bâjbâi în întuneric. Se auzi un foşnet de haine, apoi sunetul încetă brusc. Susan încremeni. O clipă mai târziu se ivi o vedenie, ieşită parcă din cele mai negre coşmaruri din copilărie. Un chip se mate­rializă chiar în faţa ei. Un chip verzui şi fantomatic. Era chipul unui demon, cu umbre ascuţite prelungindu-se în sus, peste trăsă­turile deformate. Susan sări înapoi. Se întoarse s-o ia la fugă, dar demonul o apucă de braţ.

— Nu te mişca! îi ordonă vedenia.

Pentru o fracţiune de secundă avu senzaţia că îl recunoaşte pe Hale în ochii aceia arzători. Dar vocea nu era a lui Hale. Iar atin­gerea era prea moale. Era Strathmore. Chipul îi era luminat de jos în sus de un obiect pe care el tocmai îl scosese din buzunar. Susan avu un sentiment imens de uşurare. Obiectul din mâna lui Strathmore era înzestrat cu un soi de LED verzui, care îi dădea acel aspect fantomatic.

— La naiba, înjură Strathmore printre dinţi. E noul meu pager.

Se uită dezgustat la SkyPager-ul din palma lui. Uitase să acti­veze modul silenţios de apel. Ca o ironie, cumpărase dispozitivul de la un magazin local de produse electronice. Plătise cu bani gheaţă ca să-şi păstreze anonimatul. Nimeni nu ştia mai bine decât Strathmore cât de îndeaproape îşi supraveghea NSA angajaţii — iar mesajele digitale trimise sau primite făceau parte dintre lucrurile pe care el voia în mod categoric să le păstreze confidenţiale.

Susan privi neliniştită în jur. Dacă Hale nu ştiuse înainte că ei veneau spre el, acum aflase, cu siguranţă.

Strathmore apăsă câteva butoane şi citi mesajul recepţionat. Gemu încetişor. Primise alte veşti proaste din Spania — nu de la David Becker, ci de la cealaltă persoană pe care o trimisese în Sevilla.
La cinci mii de kilometri depărtare, o dubă de supraveghere mo­bilă se deplasa cu repeziciune pe străzile întunecate ale Sevillei. Fusese activată de NSA cu codul de confidenţialitate „Umbra”, de la o bază militară din Rota. Cei doi bărbaţi dinăuntru erau extrem de încordaţi. Nu era pentru prima dată că primeau ordine urgente de la Fort Meade, dar niciodată până acum ordinele nu veniseră de atât de sus.

Agentul de la volan rosti peste umăr:

— Vreun semn despre omul nostru?

— Nu. Mergi mai departe, îi răspunse colegul lui, cu privirea în­fiptă în monitorul legat la antena de urmărire de pe acoperişul dubei.