Capitolul 88
Farul motoretei arunca umbre ascuţite pe zidurile aleilor înguste. Manevrele lui Becker de a schimba vitezele scoteau adevărate vuiete printre clădirile spoite în alb, trezind locuitorii din Santa Cruz foarte devreme în această dimineaţă de duminică.
Trecuseră mai puţin de treizeci de minute de la evadarea lui din spaţiul aeroportului. De atunci o ţinuse într-o goană, cu mintea bântuită de nenumărate întrebări: „Cine încearcă să mă ucidă? Ce e aşa de nemaipomenit la inelul ăsta? Unde e avionul NSA?” Prin minte îi trecu imaginea lui Megan moartă în separeul toaletei şi simţi că i se face iarăşi rău.
Becker sperase s-o taie drept peste barrio 8 şi să iasă de cealaltă parte, însă Santa Cruz era un hăţiş uluitor de potecuţe. Era plin de alei înfundate şi intrânduri moarte. Becker se dezorientă rapid. Se uită după turnul Giraldei pentru a se orienta, dar zidurile înconjurătoare erau atât de înalte, încât era incapabil să vadă ceva cu excepţia unui petec de cer chiar deasupra capului.
Oare unde era bărbatul cu ochelari? Ştia prea bine că asasinul nu se dăduse bătut. Probabil că îl urmărea pe jos. Becker se lupta să manevreze motoreta pe lângă colţurile înguste ale străduţei. Zgomotul motorului se auzea ca un ecou de-a lungul acesteia. În liniştea din Santa Cruz, îşi dădu seama că devenise o ţintă uşoară. În acest moment nu îl ajuta decât viteza. „Trebuie să ies de cealaltă parte!”
După o lungă serie de coturi şi pasaje drepte, ajunse la o intersecţie triplă botezată Esquina de los Reyes. Ştia că avea necazuri — fusese deja pe acolo. Brusc, în vreme ce stătea în loc şi încerca să se hotărască pe care alee să o ia, motorul se opri. Pe indicatorul de benzină se putea citi „VACIO”. Ca şi cum ar fi prins de veste, de pe aleea din stânga lui apăru o siluetă.
Mintea umană este cel mai rapid computer cu putinţă. În următoarea fracţiune de secundă, mintea lui Becker înregistra forma ochelarilor individului, căută în memorie după o identitate, găsi una, o înregistră ca periculoasă şi ceru o decizie urgentă. O obţinu rapid. Părăsi motoreta devenită inutilă şi o luă la goană pe jos.
Din nefericire pentru Becker, Hulohot se găsea acum pe teren solid şi nu într-un taxi care îl hurduca. Asasinul ridică arma cu calm şi trase.
Glonţul îl atinse pe Becker într-o parte exact în momentul în care cotea spre a se face nevăzut. Abia după cinci sau şase paşi simţi ceva. Mai întâi avu sentimentul unei întinderi musculare, chiar deasupra şoldului. Aceasta se transformă într-o gâdilătură fierbinte. Când zări sânge, înţelese. Nu era vorba de durere nicăieri, ci doar de o cursă pe viaţă şi pe moarte prin labirintul ameţitor din Santa Cruz.
Hulohot se repezi după pradă. Fusese tentat să ţintească în cap, dar era un profesionist. Îi plăceau jocurile de noroc. Becker era o ţintă în mişcare, iar ţintirea părţii de mijloc a trupului furniza cea mai mare margine de eroare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Norocul îşi spusese cuvântul. Becker cotise în ultima clipă, astfel încât, în loc să-i rateze capul, Hulohot prinsese o bucată laterală. Deşi glonţul abia îl zgâriase pe Becker şi nu provocase daune majore, el slujise bine scopului. Aşa se realizase contactul. Prada fusese atinsă de aripa morţii. Era un joc complet nou.
Becker alergă orbeşte înainte. Cotind. Ferindu-se. Evitând porţiunile drepte. Paşii din spate îl urmau neobosiţi. Mintea lui nu mai judeca — nici unde se găsea şi nici cine îl vâna. Rămăsese doar instinctul, autoconservarea, fără durere, doar cu o imensă frică însoţită de energie brută.
Un glonţ explodă pe zidul din spatele lui. Becker simţi pe ceafă zeci de ciobuleţe de sticlă. Coti, împiedicându-se, spre stânga, către o nouă alee. Încercă să strige după ajutor, dar în afara sunetului de paşi şi a respiraţiei lui gâfâite, aerul rămase încremenit.
Acum şoldul îl ardea. Se temea că va lăsa o dâră sângerie pe pavajul alb. Căută cu privirea o uşă deschisă, o poartă, o ieşire din labirintul sufocant. Nimic. Aleea se îngusta.
— Socorro! rosti el cu o voce care abia se auzea. Ajutor!
Zidurile se apropiau din lateral. Aleea coti. Becker căută o intersecţie, o bifurcaţie, orice. Aleea se transformă în potecă. Uşi închise. Poteca se îngusta. Porţi ferecate. Paşii se apropiau. Ajunsese pe o porţiune dreaptă. Brusc, poteca o luă în sus. Din ce în ce mai abrupt. Îi încetinea fuga.
Ajunse la capăt.
Ca o autostradă care rămăsese fără fonduri, poteca se oprea brusc. Un zid înalt, o bancă de lemn şi nimic altceva. Nici o scăpare. Becker privi în sus, peste cele trei etaje ale clădirii, apoi se răsuci pe călcâie şi începu să coboare poteca. Făcu doar câţiva paşi înainte de a se opri.
O siluetă apăru la baza pantei. Individul se deplasa spre el cu paşi măsuraţi şi hotărâţi. O armă sclipea în mâna lui, de la primele raze de soare ale dimineţii.
Becker se simţi dintr-o dată cumplit de lucid. Se întoarse spre zid. Dintr-o dată, durerea din corp îl săgetă. Atinse locul dureros şi se uită la el. Degetele şi inelul lui Ensei Tankado se mânjiseră de sânge. Ameţi. Se uită nedumerit la panglica de aur. Uitase că poartă acel inel pe deget. Uitase de ce venise în Sevilla. Privi spre silueta care se apropia. Se uită la inel. Pentru asta murise Megan? De aceea avea să moară şi el?
Silueta întunecată înainta pe drumul înclinat. Becker văzu ziduri pretutindeni. În spate, îl aştepta o fundătură. Între ei se găseau câteva intrânduri, dar era prea târziu ca să mai ceară ajutor.
Îşi lipi spatele de zid. Simţi brusc fiecare pietricică de sub tălpile pantofilor, fiecare ieşitură din zidul din spate. Mintea i se întoarse în timp, către copilărie, către părinţii lui... Susan.
„Oh, Doamne... Susan!”
Începu să se roage, aşa cum nu o mai făcuse din copilărie. Nu se rugă să scape de moarte, căci nu credea în miracole. Se rugă ca femeia pe care o lăsa în urmă să găsească putere şi să fie profund încredinţată că fusese iubită. Închise ochii. Amintirile curgeau şuvoi. Nu amintiri despre întâlniri de catedră, ore la universitate sau alte lucruri care însemnau 90 la sută din viaţa lui; erau amintiri despre ea. Amintiri simple: cum o învăţa să folosească beţigaşele de mâncat, cum navigau ei împreună spre Cape Cod. „Te iubesc”, îi zise el în gând. „Să ştii asta... pentru totdeauna.”
În acel moment căzuseră toate barierele defensive, toate faţadele, toate exagerările din viaţa lui. Era gol, în carne şi oase, în faţa lui Dumnezeu. „Sunt un om”, îşi spuse. Într-un moment de ironie, adăugă: „Un om fără ceară.” Rămase acolo, cu ochii închişi, în vreme ce asasinul cu ochelari se apropia tot mai mult. Un clopot începu să bată undeva, în apropiere. Becker aştepta, încă în întuneric, sunetul care avea să-i pună capăt vieţii.
Dostları ilə paylaş: |