Capitolul 89
Soarele de dimineaţă îşi arunca primele raze peste acoperişurile din Sevilla şi începea să se strecoare în adâncimile dintre alei. Clopotele din turnul Giralda chemau oamenii la slujba de dimineaţă. Sosise momentul pe care îl aşteptaseră toţi locuitorii. Pretutindeni în vechiul cartier porţile se deschideau şi familiile ieşeau pe străzi. Ca un râu de sânge curgând prin venele vechiului Santa Cruz, oamenii se îndreptau spre inima aşezării lor, spre esenţa istoriei lor, spre Dumnezeul lor, spre racla lor sfântă, catedrala.
Undeva în creierul lui Becker răsuna un clopot. „Am murit deja?” Ezitând, deschise ochii şi îi miji în primele raze ale soarelui. Ştia foarte bine unde se află. Îşi coborî privirea şi inspectă aleea în căutarea asasinului. Omul cu ochelari nu era acolo. Erau însă alţii. Spanioli îmbrăcaţi cu cele mai bune haine ale lor, ieşind din case pe străduţe, vorbind şi râzând.
La celălalt capăt al aleii, ascuns de privirea lui Becker, Hulohot înjura şi blestema. La început apăruse un singur cuplu care îl separa de pradă. Hulohot fusese sigur că acel cuplu va dispărea repede. Numai că dangătul clopotelor continua să se reverbereze pe alei, scoţând alţi oameni din case. Un al doilea cuplu, cu copii. Se salutară unii pe alţii. Discutând, râzând, sărutându-se de trei ori pe obraz. Un alt grup se ivi şi Hulohot nu îşi mai putu vedea prada. Fierbând de mânie, o luă la fugă printre oameni. Trebuia să ajungă la David Becker!
Ucigaşul îşi croi drum către capătul aleii. Pe moment se trezi pierdut într-o mare de trupuri — haine şi cravate, rochii negre, voaluri de mătase peste chipuri de femei gârbovite. Cu toţii păreau insensibili la prezenţa lui; se plimbau liniştiţi, îmbrăcaţi în negru, ca un singur trup imens, blocând drumul lui. Hulohot reuşi să treacă de mulţime şi ajunse la capătul înfundat, cu arma ridicată. Atunci scoase un urlet mut, inuman. David Becker dispăruse.
Becker mergea poticnindu-se pe lângă mulţime. „Mergi cu turma”, îşi zise el. „Ei ştiu calea spre ieşire.” Coti la dreapta în intersecţie şi aleea se lăţi. Pretutindeni se deschideau porţi, din spatele cărora ieşeau oameni. Dangătele clopotelor creşteau în intensitate.
Rana continua să-l ardă, dar sângerarea se oprise. Becker merse mai departe, cât de repede putea. Undeva în, spatele lui se afla un om cu o armă, care pornise iarăşi în urmărire.
Se amestecă printre oamenii care mergeau la slujbă, încercând să-şi ţină capul plecat. Probabil că nu mai era mult de mers. Simţea asta. Mulţimea se îndesise, iar aleea se lărgise. Nu se mai aflau pe un afluent, intraseră deja pe cursul principal al râului. Ocolind un colţ, Becker le văzu — înălţându-se drept în faţa lui — catedrala şi turnul Giralda.
Clopotele băteau asurzitor, iar dangătul lor se reverbera în spaţiul semiînchis al piaţetei înconjurate de ziduri înalte. Râurile de oameni îmbrăcaţi în negru se uneau în piaţetă, împingând spre uşile imense ale catedralei. Becker încercă să scape spre Mateus Gago, dar era prins în cursă. Era lipit de alte trupuri şi împins fără voie spre locaşul Domnului. Spaniolii avuseseră dintotdeauna o idee specială despre apropiere, diferită de cea a restului lumii. Becker era strâns bine între două femei solide, care se lăsau purtate de mulţime cu ochii închişi. Murmurau pentru sine rugi şi între degete învârteau mătănii.
Când gloata se apropie de imensa structură de piatră, Becker încercă iarăşi să o cotească la stânga, dar curentul uman era şi mai puternic acum. Îngrămădeală, rugi murmurate orbeşte. Încercă să se întoarcă şi să-şi croiască drum înapoi, prin mulţime. Imposibil. Parcă ar fi înotat contra curentului într-un râu rapid de munte. Se răsuci la loc. În faţa lui se înălţau uşile catedralei — ca o gură imensă care absorbea participanţii în negru la un carnaval la care el nu dorea să ia parte. În acea clipă, Becker îşi dădu seama că intra în biserică.
Dostları ilə paylaş: |