Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 96
Udă şi tremurând din tot trupul, Susan stătea ghemuită pe cana­peaua din Node 3. Strathmore îşi pusese haina de la costum peste umerii ei. Cadavrul lui Hale zăcea la câţiva metri mai departe. Sire­nele vuiau. Se auzi un trosnet ascuţit dinspre carcasa TRANSLTR, ca zgomotul gheţii topindu-se pe suprafaţa unui iaz îngheţat.

— O să închid curentul, zise Strathmore, punând mâna în chip de liniştire pe umărul ei. Mă întorc imediat.

Susan privi absentă cum comandantul dispare în Crypto. Nu mai era individul terminat pe care îl văzuse cu zece minute mai de­vreme. Comandantul Trevor Strathmore revenise — era logic, con­trolat şi lua toate măsurile necesare pentru a rezolva problemele.

Prin mintea ei se învârteau ca un tren scăpat de sub control ultimele cuvinte din biletul de rămas-bun al lui Hale: „Mai presus de orice, îmi pare cu adevărat rău de David Becker. Iertaţi-mă, am fost orbit de ambiţie.”

Coşmarul lui Susan Fletcher se confirma. David era în peri­col... sau chiar mai rău de atât. Poate că era deja prea târziu. „Îmi pare cu adevărat rău de David Becker.”

Se uită la bilet. Hale nici măcar nu-l semnase — doar îşi tipărise numele la final: „Greg Hale.” Îşi mărturisise oful, apăsase tasta PRINT şi apoi se împuşcase — pur şi simplu. Hale jurase că nu se va întoarce la închisoare; îşi ţinuse promisiunea — alesese moartea în locul puşcăriei.

— David..., murmură ea. David!

*

În acel moment, comandantul Strathmore păşea de pe scară pe prima platformă, la trei metri sub podeaua Crypto. Fusese o zi de coşmar. Ceea ce începuse ca o misiune patriotică se termina într-un haos scăpat complet de sub control. Comandantul fusese obligat să ia decizii imposibile şi să comită acte oribile — acte de care el nu se imaginase niciodată capabil.

„Era o soluţie! Era singura soluţie!”

Trebuia să se gândească la datoriile lui: la ţară şi la onoare. Strathmore ştia că timpul nu expirase încă. Putea opri TRANSLTR. Putea folosi inelul ca să salveze cea mai preţioasă bază de date din ţară. „Da”, îşi spuse el. „Mai este timp încă.”

Privi dezastrul din jurul lui. Deasupra porniseră stingătoarele automate de incendiu. TRANSLTR gemea din rărunchi. Sirenele vuiau. Luminile rotitoare semănau cu nişte elicoptere de luptă apropiindu-se printr-o ceaţă densă. La fiecare pas făcut, îl zărea pe Greg Hale — tânărul criptograf privea în sus, implorându-l din ochi şi apoi... Împuşcătura. Moartea lui Hale slujise ţării... onoarei. NSA nu-şi putea permite un alt scandal. Strathmore avusese nevoie de un ţap ispăşitor. În plus, Greg Hale era o bombă cu ceas, care putea exploda oricând.

Soneria telefonului mobil îi întrerupse gândurile. Sunetul abia se auzea pe fundalul sonor al sirenelor şi al aburului care şuiera. Strathmore îl smulse de la curea fără a-şi încetini pasul.

— Zi.

— Unde e cheia mea de acces? ceru să afle o voce cunoscută.

— Cine e? urlă Strathmore ca să acopere zgomotul de fond.

— Numataka! urlă furioasă, la rândul ei, vocea din receptor. Mi-ai promis o cheie de acces!

Strathmore continuă să meargă.

— Vreau Fortăreaţa Digitală! şuieră Numataka.

— Nu există nici o Fortăreaţă Digitală! — Ce?

— Nu există nici un algoritm impenetrabil!

— Ba există! L-am văzut pe Internet! Oamenii mei încearcă de zile întregi să-l descifreze!

— E un virus criptat, idiotule — iar tu eşti un norocos că nu-l poţi deschide!

— Dar...

— Afacerea a căzut! îl anunţă Strathmore. Nu sunt North Dakota. Nu există un North Dakota! Uită că am spus ceva despre el!

Strathmore închise, trecu soneria pe mut şi îşi puse telefonul la brâu. N-avea să mai fie deranjat de întreruperi.
La optsprezece mii de kilometri depărtare, Tokugen Numataka stătea uluit în faţa ferestrei. Trabucul Umami îi atârna inert în colţul gurii. Afacerea vieţii lui se dezintegrase în câteva secunde.
Strathmore continuă să coboare. „Afacerea a căzut.” Corporaţia Numatech n-avea să pună niciodată mâna pe algoritmul impenetra­bil... iar NSA n-avea să obţină niciodată poarta ei secretă de intrare.

Visul lui Strathmore fusese îndelung plănuit — alesese corpo­raţia Numatech cu mare atenţie: o firmă sănătoasă, probabil o câştigătoare a licitaţiei pentru cheia de acces. Nimeni n-ar fi avut dubii dacă ea s-ar fi ales cu cheia. Nu exista nici o companie mai puţin susceptibilă de a intra în consorţiu cu guvernul american. Tokugen Numataka însemna Japonia veche — moartea înaintea dezonoarei. Ura americanii. Le ura mâncarea, obiceiurile şi, mai presus de toate, le ura supremaţia asupra pieţei mondiale de software.

Viziunea lui Strathmore fusese îndrăzneaţă — un standard mondi­al de criptare cu o poartă ascunsă, aparţinând NSA. Dorise să împăr­tăşească această viziune cu Susan, să o transpună în realitate alături de ea, însă ştia că aşa ceva nu era posibil. Susan nu ar fi fost niciodată de acord cu moartea lui Ensei Tankado, chiar dacă această moarte ar fi salvat mii de vieţi în viitor. Era o pacifistă. „Şi eu sunt un pacifist”, îşi zise el. „Doar că nu-mi permit luxul de a acţiona ca atare.”

În sinea lui, comandantul nu se îndoise niciodată cine îl va ucide pe Tankado. Tankado se afla în Spania — iar Spania însemna Hulohot. Mercenarul portughez în vârstă de patruzeci şi doi de ani era unul dintre favoriţii comandantului în materie de treburi mur­dare. Lucra de ani de zile pentru NSA. Născut şi crescut în Lisa­bona, Hulohot îndeplinise misiuni pentru NSA pe întreg teritoriul Europei. Nimeni nu putuse vreodată să stabilească o legătură între crimele lui şi Fort Meade. Singura problemă o constituia faptul că Hulohot era surd. Ca atare, comunicaţiile prin telefon nu erau posibile. Strathmore aranjase cu ceva timp în urmă ca Hulohot să primească ultima jucărie inventată de NSA, computerul Monocle. Strathmore îşi cumpărase pentru el un SkyPager şi îl programase pe aceeaşi frecvenţă de lucru cu Hulohot. Din acel moment, comu­nicaţiile lui cu portughezul deveniseră nu numai instantanee, ci şi de nedepistat.

Primul mesaj pe care Strathmore i-l trimisese nu lăsa loc vre­unei îndoieli. Chestiunea fusese deja discutată între ei. „Ucide-l pe Ensei Tankado. Găseşte cheia de acces.”

Strathmore nu întreba niciodată cum îşi îndeplinea Hulohot sarcinile. Important era că omul lui reuşise din nou. Ensei Tankado murise, iar autorităţile erau convinse că moartea lui fusese provo­cată de un atac de cord. O crimă ca la carte — cu excepţia unui sin­gur lucru. Hulohot alesese greşit locaţia. În aparenţă, moartea lui Tankado într-un loc public fusese o necesitate pentru a elimina orice suspiciuni. Însă publicul îşi făcuse simţită prezenţa mult prea devreme. Hulohot fusese obligat să se ascundă înainte de a putea cerceta trupul în căutarea cheii de acces. Când lucrurile se liniştiseră, cadavrul lui Tankado ajunsese deja pe mâna medicului legist.

Strathmore fusese extrem de furios. Pentru prima dată Hulohot ratase o misiune — şi alesese un moment prost ca s-o rateze. Obţi­nerea cheii de acces însemna o misiune crucială, însă Strathmore ştia prea bine că a trimite un asasin surd în morga din Sevilla însemna sinucidere curată. Atunci îşi cântărise alternativele. Un al doilea plan de acţiune începuse să i se contureze în minte. Strathmore întrezărise brusc şansa de a câştiga pe două fronturi — şansa de a materializa două visuri în loc de unul singur. La ora şase şi jumătate în acea dimineaţă îl sunase pe David Becker.