Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 106
Trei chipuri uluite apărură în fereastra sălii de conferinţe a directorului, aflată undeva sus faţă de domul Crypto. Explozia zguduise întregul complex NSA. Leland Fontaine, Chad Brinkerhoff şi Midge Milken priviră împreună grozăvia cu o teroare mută întipărită pe chipuri.

La circa douăzeci de metri sub ei, domul Crypto ardea. Acope­rişul din policarbonaţi era încă intact, însă dedesubtul carcasei transparente incendiul se declanşase cu violenţă. Înăuntrul domu­lui, fumul negru se rotea precum un val imens de ceaţă.

Cei trei se holbară în jos fără a scoate vreo vorbă. Spectacolul avea darul de a fi ciudat de grandios.

Fontaine rămase aşa o lungă bucată de timp. În cele din urmă vorbi, cu voce slabă, dar fermă:

— Midge, trimite o echipă acolo jos... acum.

În partea cealaltă a sălii începu să sune un telefon.

Era Jabba.

Capitolul 107
Susan nu-şi putea da seama câtă vreme trecuse. Arsura din gât o trezi la realitate. Dezorientată, cercetă împrejurimile. Era întinsă pe un covor în spatele biroului. Singura lumină din încăpere pro­venea de la un ciudat licăr portocaliu. Aerul mirosea a plastic ars.

Încăperea în care se afla nici măcar nu semăna cu o cameră; părea mai degrabă o carcasă devastată. Draperiile luaseră foc, iar pereţii din plexiglas se topeau.

Atunci îşi aminti totul.

„David.”

Cuprinsă de panică, se ridică în picioare. Simţea cum o arde aerul în nări. Se îndreptă împleticindu-se către uşă, căutând o ieşire. Când traversă pragul, se trezi cu piciorul spânzurând deasupra unui abis; reuşi să se prindă în ultima clipă de minerul uşii. Pasarela metalică dispăruse. La cincizeci de metri dedesubt se vedea o masă informă de metal încins. Susan privi îngrozită podeaua Crypto. O mare de foc. Rămăşiţele topite ale celor trei milioane de proce­soare din siliciu erupseseră din măruntaiele TRANSLTR ca o lavă. Şuvoaie groase de fum acru se ridicau în aer. Susan recunoştea miasma. Fum de siliciu. O otravă mortală.

Retrăgându-se în ceea ce mai rămăsese din biroul lui Strathmore, simţi că i se face rău. Gâtul o ardea. Locul era plin de o lumină metalică. Crypto stătea să moară. „La fel şi eu”, îşi zise ea.

Se gândi pentru câteva clipe la singura cale de ieşire posibilă — ascensorul lui Strathmore. Numai că nu putea fi folosită; dispozi­tivele electronice n-aveau cum să fi supravieţuit exploziei.

Croindu-şi drum prin fumul înecăcios, îşi aminti însă cuvintele lui Hale: „Liftul primeşte energie de la clădirea principală! Am văzut planurile!” Susan ştia că era adevărat. Totodată, mai ştia că puţul liftului era îngropat pe toată lungimea lui în beton armat.

Fumul se rotea în fuioare de jur-împrejurul ei. Merse împleti­cindu-se printre vălătuci, către ascensor. Când ajunse acolo însă, văzu că butonul de apelare a liftului era negru. Susan apăsă fără rezultat pe panoul înnegrit, apoi căzu în genunchi şi începu să bată în uşă.

Se opri însă imediat. Ceva scotea zgomote în spatele uşilor. Privi în sus uluită. Părea că ascensorul era încă acolo! Susan apăsă din nou pe buton. Din nou un zgomot în spatele uşii.

Brusc, văzu.

Butonul de apelare nu era mort — fusese doar acoperit de ce­nuşă neagră. Acum sclipea vag sub urmele lăsate de buricele dege­telor ei.

„Există energie!”

Cuprinsă de speranţă, Susan apăsă din nou cu frenezie pe buton. Cu fiecare apăsare, primea un zgomot din spatele uşii drept răs­puns. Putea auzi ventilatorul din cuşca liftului. „Cuşca e aici! De ce nu se deschid blestematele astea de uşi?”

Zări prin fum cea de-a doua tastatură minusculă — cea cu litere de la A la Z. Disperarea o ajută să-şi amintească. Parola.
Fumul începea să năvălească prin ferestrele topite. Susan bătu din nou în uşile ascensorului. Acestea refuzară să se deschidă. „Parola!”, îşi zise ea. „Strathmore nu mi-a spus-o niciodată!” Mias­ma de siliciu ars umplea acum biroul. Înecându-se, Susan se prăbuşi lângă ascensor. Ventilatorul funcţiona la doar câţiva centimetri depăr­tare. Rămase acolo, ameţită, căutând aerul cu disperare.

Închise ochii, dar vocea lui David o trezi din nou. „Evadează, Susan! Deschide uşa! Evadează!” Deschise ochii, aşteptându-se să zărească chipul lui, ochii aceia de un verde sălbatic, zâmbetul ju­căuş. Privirea îi căzu însă pe literele de la A la Z. „Parola...”

Se uită ţintă la literele de pe tastatură. Abia putea să se concen­treze asupra lor. Dedesubt, cinci diode luminiscente aşteptau sec­venţa corectă pentru a deveni verzi şi a permite accesul. „O parolă din cinci caractere”, îşi zise ea. Ştia care îi sunt şansele: douăzeci şi şase la puterea a cincea. 11 881 376 variante posibile. Ghicind una pe secundă, i-ar fi trebuit nouăsprezece săptămâni...
În vreme ce Susan Fletcher zăcea sufocându-se pe podea sub tastatura salvatoare, în minte îi răsună vocea patetică a comandan­tului. O chema din nou: „Te iubesc, Susan! Te-am iubit dintotdeauna! Susan! Susan! Susan...”

Ştia că murise, şi totuşi vocea lui părea neobosită, strigându-i numele fără încetare.

„Susan... Susan...”

Într-un moment de limpezime, îşi dădu seama.

Tremurând uşor, se întinse către tastatură şi introduse parola.

S... U... S... A... N

O clipă mai târziu, uşile se deschiseră.

Capitolul 108
Ascensorul lui Strathmore cobora cu repeziciune. În cuşca lui, Susan inspira aerul proaspăt cât putea de adânc. Ameţită, se spriji­ni de perete când cuşca încetini, până la oprire. O clipă mai târziu, se auziră nişte rotiţe mişcându-se şi liftul porni din nou, de această dată pe orizontală. Susan simţi cuşca accelerând pe măsură ce se apropia de complexul principal al NSA. Într-un târziu, ascensorul se opri cu zgomot şi uşile se deschiseră.

Tuşind, ieşi împleticindu-se pe coridorul întunecat, din ciment. Descoperi că se găsea într-un tunel îngust, cu tavanul jos. În faţa ei se întindea o linie galbenă dublă. Linia dispărea într-o gaură pustie şi întunecată.

„Autostrada subterană...”

Porni spre tunel, ţinându-se de zid pentru ghidare. În spatele ei, uşile ascensorului se închiseră cu zgomot. Susan Fletcher trebuia să lupte din nou cu bezna.

Tăcere.

Nimic în afara unui bâzâit uşor în pereţi.

Un bâzâit care crescu în intensitate.

Susan avu brusc senzaţia că se ivesc zorii. Bezna se subţie că­tre o ceaţă cenuşie. Pereţii tunelului începură să prindă contur. Ca din senin, un vehicul mic se ivi de după un colţ, orbind-o cu faru­rile. Se lipi cu spatele de perete şi îşi acoperi ochii. O izbi o rafală de aer când mijlocul de transport trecu pe lângă ea.

O clipă mai târziu se auzi un scrâşnet asurzitor de cauciuc frecat de ciment. Vehiculul se apropie din nou, de această dată în marşarier. După câteva secunde, se opri lângă ea.

— Domnişoară Fletcher! exclamă o voce uluită.

Susan zări o siluetă vag cunoscută la volanul unei maşinuţe de golf cu tracţiune electrică.

— Iisuse, continuă omul. Aţi păţit ceva? Am crezut că aţi murit! Susan se uită prosteşte la el.

— Chad Brinkerhoff, se recomandă bărbatul, cercetând-o cu pri­virea. Asistentul directorului.

Susan nu reuşi decât să scoată un scâncet:

— TRANSLTR...

Brinkerhoff dădu din cap:

— Lăsaţi-l baltă. Urcaţi!
Fasciculul emis de farurile maşinuţei mătura pereţii tunelului.

— Avem un virus în banca principală de date, izbucni Brinkerhoff.

— Ştiu, se auzi Susan şoptind.

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Ea încerca să-şi reţină lacrimile:

— Strathmore... el...

— Ştim, replică Brinkerhoff. A scurtcircuitat Mănuşa.

— Da... şi...

Cuvintele i se opriră în gât. „Şi l-a ucis pe David!”

Brinkerhoff îşi lăsă o mână pe umărul ei.

— Aproape că am ajuns, domnişoară Fletcher. Ţineţi-vă bine.

Maşinuţa de golf ocoli un colţ şi încetini până la oprire. Lângă ei, ca o ramură perpendiculară pe tunel, se vedea un hol, slab luminat de un şir de lumini roşii în podea.

— Veniţi, o îndemnă Brinkerhoff, ajutând-o să iasă.

O ghidă pe coridor. Susan mergea în urma lui ca prin ceaţă. Tunelul pavat cobora destul de abrupt. Susan apucă balustrada şi îl urmă pe Brinkerhoff. Aerul devenea tot mai rece.

Pe măsură ce coborau, tunelul se îngusta. De undeva din spatele lor se auzi brusc ecoul unor paşi — puternic şi ferm. Paşii se apro­piau zgomotos. Brinkerhoff şi Susan se opriră şi se întoarseră.

Spre ei venea un negru imens. Susan nu îl mai văzuse până atunci. Apropiindu-se, omul o fixă cu o privire pătrunzătoare.

— Cine e acolo? tună el.

— Susan Fletcher, răspunse Brinkerhoff.

Uriaşul ridică din sprâncene. Chiar aşa, udă şi murdară cum era, Susan Fletcher era o fiinţă mult mai atrăgătoare decât îşi imaginase el.

— Şi comandantul?

Brinkerhoff clătină din cap.

Bărbatul nu mai zise nimic. Îşi îndreptă privirea în altă parte preţ de câteva clipe. După aceea, se întoarse spre Susan.

— Leland Fontaine, se recomandă el, întinzând mâna. Mă bucur că sunteţi bine.

Susan făcu ochii mari. Ştiuse mereu că într-o zi îl va întâlni pe director, dar nu crezuse niciodată că prima lor întâlnire va avea loc în astfel de circumstanţe.

— Haideţi, domnişoară Fletcher, rosti Fontaine, pornind înainte. O să avem nevoie de orice ajutor posibil.
Înălţându-se în ceaţa roşiatică la capătul tunelului, un zid de oţel le bloca drumul. Fontaine se apropie de el şi introduse codul de acces într-o cutie cu cifru ascunsă vederii. Apoi îşi puse palma dreaptă pe un mic panou de sticlă. O lumină sclipi. O clipă mai târziu, zidul masiv se deplasă cu zgomot în stânga.

În NSA, exista o singură încăpere mai sacră decât Crypto, iar Susan Fletcher avu clar sentimentul că era pe punctul de a intra în ea.

Capitolul 109
Sediul de comandă pentru baza principală de date a NSA arăta ca un centru de control al misiunilor NASA, la scară mai mică. O duzină de staţii de lucru computerizate stăteau cu faţa spre peretele de ecrane video din capătul îndepărtat al încăperii. Numere şi diverse diagrame apăreau în succesiune rapidă pe peretele de monitoare, ca şi cum cineva naviga printre canalele de televiziune. Câţiva tehnicieni alergau frenetic de la o staţie de lucru la alta, cărând după ei liste lungi de imprimantă şi ţipând diferite comenzi. Era un haos total.

Susan se holbă la încăperea ameţitoare. Îşi amintea vag că pen­tru crearea ei fuseseră excavaţi 250 de metri cubi de pământ. Ca­mera era situată la o adâncime de optzeci de metri sub nivelul solului, fiind ferită de efectele loviturilor nucleare şi ale explozi­ilor cu flux controlat.

La o staţie de lucru din centrul încăperii se găsea Jabba. Aces­ta lătra tot felul de ordine de pe platforma lui, ca un rege care îşi muştruluia supuşii. Pe ecranul din spatele lui se vedea, clar lumi­nat, un mesaj. Un mesaj extrem de familiar pentru Susan. Textul cu litere de o şchioapă atârna ameninţător deasupra lui Jabba:
„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM”

„INTRODU CHEIA DE ACCES ______”

Ca şi cum ar fi fost prinsă în capcana unui coşmar suprarealist, Susan îl urmă pe Fontaine către podium. Pentru ea, universul nu mai însemna acum decât o ceaţă în care mişcările se făceau lent.

Jabba îi văzu venind şi se roti cu scaunul, ca un taur înfuriat.

— Am construit Mănuşa cu un scop anume!

— Mănuşa nu mai e, replică Fontaine cu o voce inexpresivă.

— Nimic nou, directore, scuipă Jabba vorbele. Unda de şoc mi-a zgâlţâit fundul! Unde e Strathmore?

— Comandantul Strathmore e mort.

— Ce justiţie blestemat de poetică!

— Las-o mai moale, Jabba, îi ordonă directorul. Mai bine pune-ne şi pe noi la curent. Cât de rău e virusul ăsta?

Jabba se uită lung la director, apoi, fără nici un fel de avertis­ment, izbucni în râs:

— Un virus? Hohotele lui obraznice răsunau în camera subte­rană. Asta credeţi că e?

Fontaine îşi păstră sângele rece. Insolenţa lui Jabba era complet deplasată, dar Fontaine ştia că nu era nici locul şi nici momentul pentru a se ocupa de ea. Aici, jos, Jabba îl depăşea în puteri pe Dumnezeu. Problemele computerelor aveau modul lor de a nu lua în seamă lanţul firesc de comandă.

— Nu e un virus? exclamă Brinkerhoff plin de speranţă.

Jabba pufni dezgustat:

— Viruşii dispun de tipare de replicare, frumuşelule! Ăsta n-are!

Susan se apropie, incapabilă să se concentreze.

— Şi atunci, ce se întâmplă? ceru Fontaine să afle. Credeam că avem un virus.

Jabba inspiră adânc şi îşi coborî vocea:

— Viruşii... rosti el, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă. Viruşii se reproduc. Generează clone. Sunt aroganţi şi proşti — egomaniaci binari. Fată puradei mai repede ca iepurii. Asta e slăbiciunea lor — îi poţi încrucişa până când îi lichidezi, dacă ştii ce faci. Din neferi­cire, programul ăsta n-are ego şi nici dorinţă de a se reproduce. Are mintea limpede şi e concentrat pe misiune. De fapt, probabil că se va sinucide după ce-şi va fi atins obiectivul aici. Jabba îşi întinse braţele reverenţios către imensul panou de ecrane. Doam­nelor şi domnilor! Iată-l pe domnul kamikaze al invadatorilor de computere... viermele.

— Vierme? gemu Brinkerhoff.

Părea un termen sordid pentru a descrie insolitul intrus.

— Vierme, întări Jabba. Fără structuri complexe, doar instinct — papa, caca, înainte-târâş. Asta-i tot. Simplitate. Simplitate mortală. Execută ce e programat să execute şi apoi dispare.

Fontaine se uită fix la Jabba.

— Şi ce e programat să facă viermele ăsta?

— Habar n-am. Acum se extinde şi se ataşează de toate datele noastre secrete. După aceea ar putea face orice. S-ar putea hotărî să şteargă toate fişierele sau s-ar putea hotărî doar să tipărească feţe zâmbăreţe pe anumite documente de la Casa Albă.

Fontaine îşi păstră vocea calmă şi măsurată.

— Îl poţi opri?

Jabba scoase un lung oftat şi se întoarse cu faţa spre ecran.

— N-am nici cea mai vagă idee. Totul depinde de cât de ofticat e autorul. Arătă spre mesajul de pe perete. Poate cineva să-mi spună ce naiba înseamnă aia?

„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM”

„INTRODU CHEIA DE ACCES ______”

Jabba aştepta un răspuns şi nu primi nici unul.

— Pare ca şi cum cineva se ia la trântă cu noi, directore. Şantaj. Asta seamănă clar cu o cerere de răscumpărare.

Susan interveni cu vocea ca o şoaptă pierită:

— Este... Ensei Tankado.

Jabba se întoarse spre ea. O privi o clipă cu ochii măriţi.

— Tankado?

Susan dădu încet din cap.

— Voia mărturisirea noastră... despre TRANSLTR... dar asta l-a costat...

— Mărturisirea? o întrerupse Brinkerhoff, părând şocat. Tankado vrea ca noi să mărturisim că dispunem de TRANSLTR? Aş zice că e un pic prea târziu pentru asta!

Susan deschise gura să vorbească, dar Jabba i-o luă înainte.

— Se pare că Tankado dispune de un cod ucigaş, zise el, privind mesajul de pe ecran.

Toată lumea se întoarse spre el.

— Cod ucigaş? se miră Brinkerhoff.

Jabba încuviinţă:

— Da. O cheie de acces care opreşte viermele. Cu alte cuvinte, dacă noi recunoaştem că dispunem de TRANSLTR, Tankado ne livrează un cod ucigaş. Îl tastăm şi salvăm baza de date. Bine aţi venit în era şantajului digital!

Fontaine rămase calm ca o stâncă:

— Cât timp avem?

— Cam o oră, îi răspunse Jabba. Exact cât să convocăm o con­ferinţă de presă şi să povestim totul.

— Recomandări, ceru Fontaine. Ce propuneţi să facem?

— Recomandări? izbucni Jabba. Vreţi o recomandare? Vă dau eu o recomandare! Încetaţi cu vrăjeala, asta să faceţi!

— Uşurel, îl avertiză Fontaine.

— Directore, continuă imperturbabil Jabba, acum Ensei Tankado e proprietarul acestei baze de date! Daţi-i orice vrea. Dacă vrea ca lumea să afle de TRANSLTR, chemaţi CNN-ul şi daţi-vă chiloţii jos. Oricum, TRANSLTR nu mai e decât o gaură în pământ — ce naiba vă mai pasă?

Se lăsă tăcerea. Fontaine părea că meditează la cele auzite. Susan vru să vorbească, dar Jabba era pornit rău:

— Ce mai aşteptaţi, directore? Aduceţi-l pe Tankado la telefon! Spuneţi-i că-i faceţi jocul! Avem nevoie de codul ucigaş, altfel tot locul ăsta se duce de râpă.

Nu se mişcă nimeni.

— Aţi înnebunit cu toţii? urlă Jabba. Sunaţi-l pe Tankado! Spu­neţi-i că ne predăm! Daţi-mi blestematul ăla de cod ucigaş! ACUM! Jabba îşi smulse telefonul mobil şi îl porni. Lăsaţi-o baltă! Daţi-mi numărul lui! Îl sun chiar eu pe scârnăvie ăsta!

— Nu te mai deranja, zise, în sfârşit, Susan. Tankado e mort. După o clipă de confuzie şi uluială, implicaţiile cuvintelor ei îl atinseră pe Jabba ca o rafală de gloanţe în vintre. Uriaşul părea gata să se prăbuşească.

— Mort? Dar atunci... asta înseamnă... noi nu putem...

— Asta înseamnă că avem nevoie de un alt plan, interveni Fontaine, cu stăpânire de sine.

Privirea grăsanului continua să exprime şocul în clipa în care cineva din spatele camerei începu să urle:

— Jabba! Jabba!

Era Soshi Kuta, mâna lui dreaptă. Femeia veni alergând spre po­dium, trăgând după ea o listă lungă de imprimantă. Părea îngrozită.

— Jabba! icni ea. Viermele... Tocmai am aflat ce e programat să facă! Soshi depuse hârtia în mâinile lui Jabba. Am extras asta din sonda de testare a activităţii sistemului! Am izolat comenzile de execuţie ale viermelui — uită-te la program! Uite ce vrea să facă!

Ameţit, şeful echipei de tehnicieni Sys-Sec citi hârtia. După aceea, se prinse de balustrada pentru a se sprijini.

— Iisuse, gemu el. Tankado... ticălosule!

Capitolul 110
Jabba se holbă prostit la lista de imprimantă pe care Soshi toc­mai i-o dăduse. Îşi şterse, palid, fruntea cu mâneca hainei.

— N-avem de ales, directore. Trebuie să închidem curentul la baza de date.

— Inacceptabil, replică Fontaine. Rezultatele ar fi devastatoare.

Jabba ştia că directorul avea dreptate. Baza de date era conec­tată cu întreaga lume prin mai mult de trei mii de conexiuni ISDN. În fiecare zi comandanţii militari accesau fotografii din satelit în timp real pentru a supraveghea mişcările inamicilor. Inginerii de aviaţie descărcau în permanenţă schiţe de armamente noi. Agenţii de teren accesau actualizări ale misiunilor. Baza de date NSA reprezenta coloana vertebrală pentru mii de operaţiuni ale guver­nului american. Închiderea ei fără nici un fel de avertisment ar fi provocat sincope cu efect poate letal în tot ceea ce însemna activi­tate cu caracter secret de pe întreg mapamondul.

— Sunt conştient de implicaţii, domnule, dar n-avem de ales.

— Explică-te, îi ceru Fontaine.

Directorul aruncă o privire scurtă spre Susan, care stătea lângă el, pe podium. Femeia părea plecată cu gândul la mii de kilometri depărtare.

Jabba inspiră adânc şi îşi şterse din nou fruntea. Din expresia de pe chipul lui, grupului de pe podium îi era limpede că lucrurile care urmau să fie dezvăluite n-aveau cum să producă satisfacţie.

— Viermele ăsta, începu Jabba. Viermele ăsta nu are un ciclu degenerativ obişnuit. Are un ciclu selectiv. Cu alte cuvinte, este un vierme cu gust.

Brinkerhoff deschise gura să vorbească, dar Fontaine îi făcu semn să tacă.

— Aplicaţiile cele mai distructive şterg complet baza de date, continuă Jabba, dar ăsta e mai complex. Şterge doar acele fişiere care se încadrează în anumiţi parametri.

— Vrei să spui că nu va ataca întreaga bancă de date? îl întrebă Brinkerhoff, plin de speranţă. Asta-i bine, nu?

— Nu! explodă Jabba. E rău! E al naibii de rău!

— Las-o mai moale! ordonă Fontaine. Ce parametri caută vier­mele ăsta? Militari? Operaţiuni sub acoperire?

Jabba clătină din cap. O privi pe Susan, care părea încă dis­tantă, apoi se uită în ochii directorului.

— Aşa cum ştiţi, domnule, oricine vrea să intre în această bază de date trebuie să treacă printr-o serie de porţi de securitate, înainte de a fi admis.

Fontaine încuviinţă. Ierarhiile de acces în banca de date fu­seseră concepute în mod strălucit; personalul autorizat putea acce­sa baza prin Internet sau prin portal Web. Depinzând de secvenţa de autorizare, personalului îi era permis accesul doar în zonele compartimentalizate proprii.

— Deoarece suntem legaţi la reţeaua globală Internet, explică Jabba, banca asta de date este supravegheată 24 de ore din 24 de hackeri, guverne străine şi de rechinii de la EFF. Toţi încearcă să o spargă.

— Mda, comentă flegmatic directorul, şi timp de douăzeci şi patru de ore filtrele noastre de securitate îi ţin la respect. Unde vrei să ajungi?

Jabba se uită la lista de imprimantă.

— Ce vreau să spun e că viermele lui Tankado nu ţinteşte datele noastre. Îşi drese glasul. El ţinteşte filtrele noastre de securitate.

Fontaine încremeni. Începea să înţeleagă implicaţiile — vier­mele viza filtrele care menţineau secretă banca de date a NSA. Fără aceste filtre, toate informaţiile din baza de date deveneau accesibile oricui din afară.

— Trebuie să închidem, repetă Jabba. Peste circa o oră, orice mucos de clasa a treia cu un modem va putea accesa cele mai secrete dosare americane.

Fontaine rămase locului o vreme, fără a scoate o vorbă.

Jabba aşteptă nerăbdător, după care se întoarse spre Soshi.

— Soshi! RV! ACUM!

Soshi se făcu nevăzută.

Jabba se baza adesea pe RV. În cele mai multe cercuri, RV semnifica „realitate virtuală”. În NSA însă, RV însemna rep-viz — adică reprezentare vizuală. Într-o lume plină de tehnicieni şi politi­cieni, fiecare dintre aceştia dispunând de un nivel propriu de cu­noştinţe tehnice, o reprezentare vizuală era adesea singura cale de a demonstra ceva; un singur grafic plonjând spre abis genera de obicei o reacţie de zece ori mai puternică decât un şir de tabele. Jabba ştia că o astfel de reprezentare a crizei din acel moment i-ar fi demonstrat instantaneu punctul de vedere.

— RV! urlă Soshi de la un terminal din spatele încăperii.

Pe peretele din faţa lor apăru o diagramă generată de computer. Susan o privi absentă, detaşată de nebunia din jurul ei. Ceilalţi îl imitară pe Jabba şi se uitară la ecran.

Diagrama semăna cu o ţintă de tir. În centru se vedea un cerc roşu marcat DATE. În jurul centrului se înşirau cinci cercuri con­centrice de grosimi şi culori diferite. Al cincilea cerc, cel aflat la exterior, era şters ca nuanţă, aproape transparent.

— Dispunem de un sistem de apărare pe cinci niveluri, explică Jabba. Mai întâi, o gazdă primară Bastion, apoi două seturi de pachete de filtrare pentru FTP şi X-unsprezece, apoi un filtru tunel şi în cele din urmă o fereastră de autorizare bazată pe PEM, chiar lângă proiectul Truffle. Scutul exterior care dispare reprezintă gazda expusă. Practic a dispărut. În mai puţin de o oră, o vor urma toate cele cinci scuturi de protecţie. După aceea, oricine va putea intra în voie în baza de date. Fiecare bit de informaţie NSA va deveni de domeniu public.

Fontaine studie diagrama cu ochii îngustaţi.

Brinkerhoff scoase un scâncet slab:

— Viermele ăsta poate deschide baza noastră de date pentru oricine?

— A fost o joacă de copil pentru Tankado, plesni Jabba. Mănuşa a fost soluţia noastră de salvare. Strathmore a aruncat-o în aer.

— E un act de război, pronunţă Fontaine cu voce gâtuită.

Jabba clătină din cap.

— Mă îndoiesc că Tankado a intenţionat vreo clipă ca lucrurile să ajungă atât de departe. Bănuiesc că a vrut să fie prin preajmă, ca să aibă timp să oprească totul.

Fontaine îşi ridică privirea spre ecran şi observă primul nivel de protecţie cum dispare.

— Gazda Bastion s-a dus! strigă un tehnician din spatele încă­perii. Al doilea scut e expus!

— Trebuie să începem operaţiunile de închidere, presă Jabba. După cum arată diagrama, mai avem circa patruzeci şi cinci de mi­nute. Închiderea e un proces complex.

Era adevărat. Banca de date NSA fusese construită într-o asemenea manieră, încât oprirea completă a alimentării electrice să nu fie niciodată posibilă — din accident sau în caz de atac. Undeva la mare adâncime în pământ se găseau îngropate cutii din oţel armat ce conţineau soluţii de salvare pentru sistemele telefonice şi cele de alimentare cu energie electrică; în plus faţă de dispozi­tivele de sub complexul NSA, mai existau o mulţime de stocări de rezervă în cadrul principalelor reţele publice. Închiderea presupu­nea o serie extrem de complexă de confirmări şi protocoale — sem­nificativ mai complicată decât cea necesară la lansarea unei rachete nucleare de pe un submarin.

— Dacă ne grăbim, zise Jabba, mai avem timp. Închiderea ma­nuală ar trebui să dureze circa treizeci de minute.

Fontaine continua să privească diagrama, meditând la celelalte opţiuni.

— Directore! exploda Jabba. După ce aceste ecrane de protecţie vor cădea, orice utilizator de computer cu o conexiune la Internet va putea intra în voie aici! Va putea vedea date la cel mai înalt nivel! Înregistrări ale operaţiunilor sub acoperire! Agenţi din stră­inătate! Numele şi localizarea tuturor celor înscrişi în programul federal de protecţie a martorilor! Coduri de confirmare a lansărilor nucleare! Trebuie să închidem! Acum!

Directorul părea impasibil.

— Trebuie să existe o altă cale.

— Da, ţâşni Jabba, există! Codul ucigaş! Dar unicul individ care îl ştie este un pic cam mort!

— Ce ziceţi de forţa brută? interveni Brinkerhoff. Nu putem ghici codul ucigaş?

Jabba ridică mâinile în semn de exasperare.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Codurile ucigaşe sunt precum cheile de criptare — aleatorii! Imposibil de ghicit! Dacă tu crezi că poţi să tastezi 600 de trilioane de coduri posibile în următoarele patruzeci şi cinci de minute, eşti oaspetele meu!

— Codul ucigaş e în Spania, rosti Susan cu voce slabă.

Toată lumea de pe podium se întoarse spre ea. Era primul lucru pe care îl spunea după multă vreme.

Susan ridică privirea, cu ochii înlăcrimaţi.

— Tankado a dat-o când era pe moarte.

Ceilalţi o priviră pierduţi.

— Cheia de acces... Susan tremura când vorbea. Comandantul Strathmore a trimis pe cineva să o găsească.

— Şi? izbucni Jabba. A găsit-o omul lui Strathmore?

Susan se forţă să rămână calmă, dar lacrimile începură să i se rostogolească pe obraji.

— Da, rosti ea înecându-se, cred că da.