Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 126
— Un minut!

Jabba aruncă o privire spre diagrama RV.

— Scutul PEM se duce rapid. Ultima linie de apărare. Iar la uşă aşteaptă un întreg popor.

— Concentraţi-vă! ordonă Fontaine.

Soshi începu să citească cu voce tare de pe pagina Web:

— ...Bomba de la Nagasaki n-a folosit plutoniu, ci un izotop, uraniu 238, fabricat artificial şi saturat în neutroni.

— La naiba! înjură Brinkerhoff. Ambele bombe au folosit ura­niu. Elementele responsabile pentru Hiroshima şi Nagasaki au fost în ambele cazuri de uraniu. Nu există nici o diferenţă!

— Suntem terminaţi, gemu Midge.

— Staţi, interveni Susan. Citeşte din nou ultima parte!

Soshi repetă textul:

—... Izotop, uraniu 238, fabricat artificial şi saturat în neutroni.

— 238? exclamă Susan. Dar nu tocmai văzusem ceva care spunea că bomba de la Hiroshima a folosit un alt izotop al uraniului?

Cei din sală se uitară unul la altul cu priviri nedumerite. Soshi derulă textul înapoi şi găsi fragmentul cu pricina.

— Da! Aici spune că bomba de la Hiroshima a folosit un izotop diferit al uraniului!

Midge căscă gura, uluită.

— Ambele sunt uraniu — dar de tipuri diferite!

— Ambele uraniu? interveni Jabba, privindu-şi computerul. Mere şi mere! Perfect!

— Cum pot fi doi izotopi diferiţi? ceru Fontaine să afle. Trebuie să fie ceva simplu.

Soshi cercetă documentul de pe pagina Web.

— Staţi aşa... parcă... bine...

— Patruzeci şi cinci de secunde! strigă o voce.

Susan privi diagrama. Ultimul scut devenise aproape invizibil.

— Am găsit! exclamă Soshi.

— Citeşte! îi porunci Jabba, năduşit tot. Care e diferenţa? Tre­buie să fie o diferenţă între cele două!

— Da! Soshi arătă spre monitorul ei. Priviţi!

Citiră cu toţii următorul text:

„... Cele două bombe au avut încărcaturi diferite... cu caracteris­tici chimice identice. Nici un proces obişnuit de extracţie chimica nu poate separa cei doi izotopi. Cu excepţia unor diferenţe minus­cule în greutate, ei sunt perfect identici.
— Greutatea atomică! zise Jabba. Asta e! Singura diferenţă constă în greutăţile lor! Asta e cheia! Daţi-mi greutăţile lor! Le scădem una din cealaltă!

— Staţi aşa, interveni Soshi, continuând să scaneze textul. Aproape am ajuns! Da!

Toată lumea privi textul:
„... Diferenţe foarte mici în greutate...

... difuzia gazoasă le separă...

... 10,032498X10’ 134 comparat cu 19,39484X10’ 23.**”
— Iată-le! ţipă Jabba. Asta e! Astea sunt greutăţile!

— Treizeci de secunde!

— Dă-i drumul, şopti Fontaine. Scade-le. Repede.

Jabba puse mâna pe calculator şi începu să introducă numerele.

— Ce înseamnă asteriscurile? se interesă Susan. După cifre se văd două asteriscuri!

Jabba n-o luă în seamă. Apăsa deja cu furie tastele calculatorului.

— Atenţie! avertiză Soshi. Avem nevoie de o cifră exactă!

— Asteriscurile, insistă Susan. E o notă de subsol acolo.

Soshi se duse repede la capătul paragrafului.

Susan citi nota marcată cu asterisc. Se albi la faţă.

— Oh... Doamne!

Jabba se uită la ea.

— Cee?

Se aplecară cu toţii să vadă şi scoaseră la unison un oftat. În dreptul minusculei note se putea citi:

„**Marjă de eroare — 12%. Cifrele publicate diferă de la laborator la laborator.”

Capitolul 127
Peste grupul de pe podium se lăsă tăcerea. Erau parcă martorii unei eclipse sau ai unei erupţii vulcanice, adică ai unui lanţ incre­dibil de evenimente asupra cărora nu aveau nici un control. Tim­pul păru brusc să stea în loc.

— Pierdem scutul! strigă un tehnician. Conexiuni! Peste tot!

Pe ecranul din stânga se vedeau David şi agenţii Coliander şi Smith cum privesc gol în camera video. Pe diagrama RV, ultimul scut era cât un fir de păr. În jurul lui se vedea o masă neagră, mii de linii care aşteptau să se conecteze la baza de date. La dreapta se vedea imaginea lui Tankado. Ultimele lui clipe de viaţă se derulau neîncetat, într-o buclă fără sfârşit. Imaginea disperării — degetele întinse în afară, inelul sclipind în lumina soarelui.

Susan urmări acele imagini. Se uită cu atenţie la ochii lui Tanka­do — păreau plini de regrete. „N-a vrut niciodată să se ajungă atât de departe”, îşi zise ea. „A vrut să ne salveze.” Cu toate astea, Tankado continua să îşi ţină degetele în afară, împingând inelul în faţa oame­nilor din jur. Îşi întindea pur şi simplu degetele în ochii lor.

În Sevilla, mintea lui Becker lucra cu febrilitate.

— Care ziceau că sunt izotopii ăia? U238 şi U...? murmură el pentru sine.

Oftă din rărunchi — nu mai conta. Era doar profesor de lingvis­tică, nu fizician.

— Liniile se pregătesc să intre!

— Iisuse! tună Jabba, plin de frustrare. Cum dracu’ diferă cei doi izotopi? Nimeni nu ştie prin ce naiba sunt diferiţi?! Nu primi nici un răspuns. Mulţimea de tehnicieni privea neajutorată diagra­ma RV. Jabba se întoarse spre monitor şi ridică braţele. Unde mama dracului e un fizician când ai nevoie de el!
Susan se uită la imaginile video de pe peretele de ecrane şi îşi dădu seama că totul se sfârşise. Îl privi pe Tankado cum moare în mod repetat. Omul încerca să vorbească, înecându-se în cuvinte, ţinând în faţă mâna deformată... Încercând să comunice ceva. „În­cerca să salveze banca de date”, îşi spuse Susan. „Dar noi nu vom şti niciodată cum.”

— Avem musafiri la uşă!

Jabba se holbă la ecran.

— Începe!

Sudoarea îi şiroia pe chip.

Pe ecranul central se vedea cum ultimul scut era pe cale de dis­pariţie. Masa neagră de linii care îl înconjurau era opacă şi pulsa. Midge îşi întoarse privirea. Fontaine stătea înţepenit, privind ţintă înainte. Brinkerhoff arăta ca şi cum abia se abţinea să nu vomite.

— Zece secunde!

Susan continua să se uite la imaginea lui Tankado. Disperarea. Regretele. Mâna lui întinsă, cu inelul sclipind, degetele deformate împinse în ochii străinilor din jur. „Le spune ceva. Oare ce?”

Pe ecranul de deasupra, David părea cufundat în gânduri.

— Diferenţa, murmură el. Diferenţa dintre U238 şi U235. Tre­buie să fie ceva simplu.

Un tehnician începu numărătoarea inversă:

— Cinci! Patru! Trei!

Cuvântul magic ajunse până în Spania într-o fracţiune de secun­dă. „Trei... trei.”

Ca şi cum David Becker ar fi fost lovit iarăşi cu o armă para­lizantă. Universul din jurul lui se opri brusc. „Trei... trei... trei. 238 minus 235! Diferenţa este trei!” Cu mişcări lente, se întinse după microfon...

În aceeaşi fracţiune de secundă, Susan se uita fix la mâna întin­să a lui Tankado. Brusc, Susan văzu dincolo de inel... dincolo de aurul inscripţionat... degetele lui. Trei degete. Nu fusese nici o cli­pă vorba despre inel. Mesajul era transmis de carne. Tankado nu le spunea ceva, le arăta ceva. Le dezvăluia secretul, le dezvăluia co­dul ucigaş — implora pe cineva să înţeleagă... se ruga ca secretul lui să ajungă la NSA la timp.

— Trei, şopti Susan, paralizată.

— Trei!!! urlă David din Spania.

În acel haos, nimeni nu păru însă să audă.

— Am căzut! urlă un tehnician.

Diagrama RV începu să licăre sălbatic, în vreme ce miezul se preda unui adevărat carnagiu. Deasupra capului izbucniră sirenele de alarmă.

— Export de date!

— Conexiuni de mare viteza pe tot frontul!

Susan ţâşni ca într-un vis. Se năpusti asupra tastaturii lui Jabba. Întorcându-se, se uită la logodnicul ei, David Becker. Vocea lui explodă din nou pe deasupra tuturor:

— Trei! Diferenţa dintre 238 şi 235 este trei!

Toţi cei din încăpere îşi ridicară privirile.

— Trei! urlă Susan peste zgomotul asurzitor făcut de sirene şi strigăte.

Arătă spre ecran. Toţi ochii o urmară, spre imaginea mâinii lui Tankado, întinsă în faţă, cu cele trei degete semnalizând disperate în soarele din Sevilla.

Jabba încremeni:

— Oh, Dumnezeule!

Îşi dădu brusc seama că geniul invalid le arătase răspunsul în tot acest timp.

— Trei este prim! izbucni Soshi. Trei este un număr prim!

Fontaine părea ameţit.

— Să fie atât de simplu?

— Export de date! strigă un tehnician. Cu repeziciune!

Toată lumea de pe podium se năpusti în aceeaşi clipă asupra terminalului — o masă de mâini întinse. Din mijlocul acelei mulţimi însă, ca un atlet rupând panglica de pe linia de sosire, Susan reuşi să atingă prima ţinta. Tastă cifra 3. Toţi se întoarseră spre peretele de ecrane. Deasupra haosului, se putea citi:
„INTRODUCEŢI CHEIA DE ACCES? 3”
— Da! ordonă Fontaine. Fă-o acum!

Susan îşi ţinu răsuflarea şi apăsă tasta ENTER. Computerul scoase un sunet scurt.

Nimeni nu se clinti din locul lui.

După alte trei secunde agonizante, încă nu se întâmplase nimic.

Sirenele continuau să urle. Cinci secunde. Şase secunde.

— Export de date!

— Nici o schimbare!

Brusc, Midge începu să arate frenetic spre ecranul de deasupra.

— Priviţi!

Pe ecran se materializase un mesaj:

„COD UCIGAŞ CONFIRMAT”
— Încărcaţi scuturile! porunci Jabba.

Dar Soshi i-o luase cu un pas înainte. Trimisese deja comanda.

— Export de date întrerupt! strigă un tehnician.

— Conexiunile retezate!

Pe diagrama RV începu să reapară primul scut. Liniile negre care atacau miezul fuseseră brusc tăiate.

— Reinstalăm! urlă Jabba. Blestemăţia asta se reinstalează!

Urmă un moment de neîncredere, ca şi cum în orice clipă ceva rău putea să se întâmple. Se ivi însă al doilea scut... apoi al treilea. Câteva secunde mai târziu, apărură toate scuturile. Banca de date redevenise sigură.

În încăpere, erupse un vulcan. Pandemoniu. Tehnicienii se îm­brăţişară şi aruncară hârtiile în sus, de bucurie. Sirenele se calmară. Brinkerhoff o înşfăcă pe Midge şi o ţinu strâns lipită de pieptul lui. Soshi izbucni în plâns.

— Jabba, rosti Fontaine cu voce tare. Câte date au furat?

— Foarte puţine, răspunse el, studiindu-şi monitorul. Foarte puţine. Şi nici acelea complete.

Fontaine dădu încet din cap. În colţul gurii începea să-i înflo­rească un zâmbet timid. Privi în jurul lui după Susan Fletcher, dar aceasta gonea deja către partea anterioară a încăperii. Pe peretele din faţa ei, chipul lui David Becker umplea ecranul.

— David?

— Hei, grozavo, zise el, zâmbind.

— Vino acasă, rosti ea. Vino acasă, chiar acum.

— Ne vedem la Stone Manor? întrebă el.

Ea încuviinţă, cu chipul plin de lacrimi.

— S-a făcut.

— Agent Smith? interveni Fontaine.

Smith apăru pe ecran, în spatele lui Becker.

— Da, domnule?

— Se pare că domnul Becker are o întâlnire. Te poţi ocupa dum­neata să ajungă imediat acasă?

Smith dădu din cap.

— Avionul nostru e în Malaga. Îl bătu prieteneşte pe Becker pe spate. Te-ai scos de o trataţie, profesore. Ai zburat vreodată cu un Learjet 60?

Becker chicoti.

— De ieri încoace, nu!

Capitolul 128
Când Susan se trezi, soarele strălucea pe cer. Razele blânde se strecurau prin draperii şi cădeau, filtrate, de-a latul patului. Se întinse spre David. „Oare visez?” Corpul îi rămase nemişcat, con­sumat, încă amorţit după noaptea dinainte.

— David? gemu ea.

Nu primi nici un răspuns. Deschise ochii. Pielea încă îi vibra. Salteaua de pe cealaltă parte a patului era rece. David dispăruse.

„Visez”, decise Susan în gând. Se ridică în capul oaselor. Ca­mera avea o înfăţişare victoriană, împodobită toată cu dantelării şi antichităţi — cel mai bun apartament din Stone Manor. Gentuţa ei de noapte se găsea pe mijlocul podelei din lemn de esenţă tare... iar lenjeria spânzura pe un fotoliu Queen Anne, chiar lângă pat.

Oare chiar reuşise David să ajungă? Avea nişte amintiri — cor­pul lui lipit de al ei, faptul că o trezise cu sărutări moi. Oare visase totul? Se întoarse spre noptiera de lângă pat. Văzu o sticlă goală de şampanie, două pahare... şi un bilet.

Frecându-se la ochi ca să alunge somnul, Susan îşi trase înveli­toarea în jurul corpului gol şi citi mesajul:

„Draga mea Susan,

Te iubesc.

Fără ceară, David.”
Susan zâmbi cu toată gura şi îşi lipi biletul de piept. Era bine, David fusese acolo. „Fără ceară”... era singurul pe care nu-l des­cifrase încă.

Ceva se mişcă în colţ, şi Susan ridică privirea. De pe o canapea de pluş, scăldându-se în lumina soarelui, îmbrăcat cu un halat gros de baie, David Becker o privea în tăcere. Susan îşi întinse braţele, ademenindu-l să vină la ea.

— Fără ceară? gânguri ea, luându-l în braţe.

— Fără ceară, rosti el, zâmbind.

Susan îl sărută cu pasiune.

— Spune-mi ce înseamnă.

— Nici o şansă. David râse. Un cuplu are nevoie de secrete — ca lucrurile să rămână interesante.

Susan zâmbi feciorelnic.

— Încă un lucru interesant ca noaptea trecută şi n-o să mai pot merge niciodată.

David o luă în braţe. Se simţea uşor ca păsărea cerului. Cu o zi în urmă, aproape că murise, şi totuşi era acolo, mai viu ca niciodată.

Susan îşi puse capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. Nu-i venea să creadă că fusese convinsă de moartea lui.

— David, oftă ea, privind biletul de pe noptieră. Spune-mi ce în­seamnă „fără ceară”. Ştii că urăsc codurile pe care nu le pot sparge.

El tăcu.

— Spune-mi, se bosumflă Susan. Sau n-o să mă mai ai niciodată.

— Mincinoaso!

Susan îl lovi cu o pernă.

— Spune-mi! Acum!

Însă David ştia că n-avea să-i spună niciodată. Secretul din spatele cuvintelor „fără ceară” era prea dulce. Originile expresiei se pierdeau în vremuri de mult trecute. În epoca Renaşterii, sculp­torii spanioli care făceau greşeli când sculptau marmură scumpă îşi peticeau adesea greşelile cu cera — „ceară”. O statuie care nu avea greşeli şi deci nu cerea peticire era denumită o „sculptură sin cera” sau o „sculptură fără ceară”. Mai târziu, expresia a ajuns să în­semne tot ce era adevărat sau onest. Cuvântul „sincer” evoluase din spaniolul sin cera — „fără ceară”. Ca atare, codul secret al lui David nu însemna cine ştie ce mare mister — pur şi simplu el îşi semna bileţelele cu cuvintele: „Cu sinceritate”. Cumva bănuia că Susan nu s-ar fi amuzat de asemenea încheieri.

— O să fii încântată să afli, zise David, încercând să schimbe subiectul, că în timpul zborului spre casă l-am sunat pe rectorul universităţii.

Susan îl privi plină de speranţă:

— Spune-mi că ţi-ai dat demisia din postul de titular de catedră.

David dădu din cap:

— Mă întorc la clasă din semestrul următor.

Ea oftă uşurată:

— Acolo unde ţi-era locul de la bun început.

David schiţă un zâmbet:

— Da, cred că Spania mi-a reamintit ceea ce e cu adevărat important.

— Adică treci înapoi la furat inimile admiratoarelor? Susan îl sărută pe obraz. Ei bine, cel puţin vei avea timp să mă ajuţi la revizuirea manuscrisului meu.

— Manuscrisul?

— Da. Am hotărât să public o carte.

— Să publici o carte? se miră David. O carte despre ce?

— Despre unele idei de-ale mele legate de protocoale cu filtre variate şi reziduuri rectangulare.

David gemu:

— Pare un adevărat best-seller.

Susan râse:

— Ai fi surprins să afli câţi oameni ar fi interesaţi.

David pescui ceva din buzunarul halatului.

— Închide ochii. Am ceva pentru tine.

Susan se conformă:

— Dă-mi voie să ghicesc — un inel masiv de aur cu inscripţii în latină?

— Nu, chicoti David. L-am rugat pe Fontaine să înapoieze inelul celor care se ocupă de averea lui Ensei Tankado.

Îi luă mâna şi îi strecură ceva pe deget.

— Mincinosule, râse Susan, deschizând ochii. Ştiam eu...

Dar se opri scurt. Pe degetul ei nu se afla inelul lui Tankado. Era un inel din platină, în mijlocul căruia trona maiestuos un dia­mant sclipitor.

David o privi drept în ochi:

— Te măriţi cu mine?

Susan simţi un nod în gât. Se uită la el, apoi la inel. Privirea i se adumbri brusc:

— Oh, David... nu ştiu ce să spun.

— Spune da.

Ea se întoarse şi nu scoase o vorbă.

David aştepta.

— Te iubesc, Susan Fletcher. Mărită-te cu mine.

Susan îşi înălţă capul. Ochii îi erau plini de lacrimi.

— Îmi pare rău, David, şopti ea. Nu... nu pot.

David se uită şocat la ea. Îi privi cu atenţie ochii, în căutarea licărului jucăuş pe care îl aştepta de la ea. Nu se vedea nimic.

— S-Susan, îngăimă el. N-nu înţeleg.

— Nu pot, repetă ea. Nu mă pot mărita cu tine.

Se întoarse. Umerii începură să îi tremure. Îşi acoperi faţa cu palmele.

David era uluit.

— Dar, Susan... credeam...

Îi apucă umerii tremurânzi şi îi întoarse corpul spre el. Abia atunci înţelese. Susan Fletcher nu plângea deloc; râdea în hohote.

— Nu mă mărit cu tine! izbucni ea râzând şi atacându-l din nou cu perna. Nu până ce nu îmi vei explica „fără ceară”! Mă înnebuneşti!

EPILOG
Se spune că, o dată cu moartea, toate lucrurile devin clare. Tokugen Numataka ştia acum că era adevărat. Stând aplecat peste coşciugul depus în biroul vamal din Osaka, simţea un soi de limpezime amară, cum nu mai simţise în întreaga lui viaţă. Reli­gia lui vorbea despre cercuri, despre interconexiunile vieţii, dar Numataka nu avusese niciodată timp de religie.

Vameşii îi dăduseră un plic cu acte de adopţie şi certificate de naştere.

— Sunteţi singura rudă în viaţă a acestui băiat, îi spuseseră ei. Ne-a fost extrem de greu să vă găsim.

Gândul lui Numataka se întoarse cu treizeci şi doi de ani în urmă, în acea noapte îmbibată de ploaie, la spitalul în care îşi abandonase copilul diform şi soţia muribundă. O făcuse în numele menboku — al onoarei — acum doar un cuvânt fără rost.

Alături de hârtii se găsea un inel de aur. Era gravat cu cuvinte pe care Numataka nu le înţelegea. Oricum, nu mai conta; cuvintele nu mai aveau nici un înţeles pentru el. Îşi abandonase unicul fiu. Iar acum, soarta crudă îi reunise.
SFÂRŞIT

۩ ₪ ˜ Locke ˜ ۩ ₪

1 Dr. Seuss, celebru autor de cărţi pentru copii. Printre cele mai cunoscute titluri se numără Cat in the Hat („Pisica”) şi Green Eggs and Ham („Ouă verzi cu şuncă”) de la care porneşte jocul de cuvinte (n. red.).

2 Departamentul American de luptă antidrog (n.tr.).

3 Fiscul Statelor Unite (n.tr.).

4 Federaţia pentru Frontieră Electronică (n.tr.).

5 Pădurea din Sherwood, căminul legendarului personaj Robin Hood (n.tr.).

6 În traducere aproximativă din limba engleză: Termene, Fluxuri şi Hărţi (n.tr.).

7 „Pămpălăul” (în germ., în original) (n.tr.).

8 Denumire pentru cartier în ţările de limbă spaniolă (n.tr.).