Dan Mirahorian



Yüklə 1 Mb.
səhifə9/27
tarix30.12.2018
ölçüsü1 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   27

Coca acelui corp bizar era lucrata din ceea ce noi numim astăzi un material compozit. Structura era extraordinar de complexa, atât de complexa încât primul termen care mi-a venit în minte a fost vascularizata.

Reieşea ca în anumite elemente ale acestei structuri nemaivăzute se puteau găsi pana la patra sute de componente pe milimetrul cub! Atunci când nava accelera, acest înveliş înţesat de canale era supus unor solicitări suplimentare şi se preciza ca accelerarea nu se realiza continuu, ci în trepte. Toate acestea nu aveau de fapt nimic ilogic. Specialiştii din aeronautica stiu foarte bine ca organismul uman rezista mai uşor la o succesiune de acceleraţii ridicate decât la o acceleraţie care creste continuu. Şocurile suferite de structura riscau sa producă oscilaţii distructive. Orice ansamblu mecanic poate intra în rezonanta. Atunci vibraţiile se amplifica şi pot conduce la rupere. Se cunoaşte exemplul clasic al podului suspendat, pe care se recomanda soldaţilor sa nu meargă în cadenţa, tocmai pentru a nu provoca, întâmplător, rezonanta cu ritmul de oscilaţie al structurii care poate provoca chiar şi prăbuşirea.

În mod similar coca sau carcasa OZN-ului se putea rupe imediat daca intra în rezonanta în aceste faze de intensa acceleraţie. Nota tehnica furniza şi solulia. Susnumita coca era deci străbătută, ca un cos împletit din nuiele, de un mare număr de canale, de tuburi de mic diametru, conţinând un material uşor fuzibil.

Aceasi coca mai conţinea o reţea continua de senzori pentru detecţia permanenta a tensiunilor, totul fiind conectat la un calculator de bord care purta poeticul nume de XANMOO. Daca acest computer detecta trenuri de unde mecanice susceptibile sa se focalizeze într-un anumit punct al structurii, sa intre în rezonanta cu aceste oscilaţii, nişte microsisteme topeau sau solidificau instantaneu fluidul ce umple microtuburile; ceea ce avea evident drept efect modificarea locala a valorii frecventei de rezonanta. Era un lucru extrem de ingenios.

Astăzi inca nu cred ca o astfel de soluţie ar putea fi pusa în aplicare, dar o vad foarte clar impunându-se în viitoarea noastră tehnologie.

Evident ca as putea sa reproduc în aceasta lucrare anumite texte, în extrase sau chiar în totalitate. Ansamblul la care eu personal am avut acces însumează aproape doua mii de pagini, insa toate acestea ar face cartea de fata prea voluminoasa şi greu de citit. Sa spunem ca în cele ce urmează încerc sa dau o vedere de ansamblu a acestui dosar, însoţită de nişte impresii care nu pot fi decât subiective. Cititorul dornic sa se informeze nu va întâmpina nici un obstacol să-şi procure aceste documente daca îşi va da silinţa de a merge pana la sursa.

O lucrare de asemenea gen a fost publicata de altfel în limba franceza, sub semnătură lui Antonio Ribera, în 1984 la editura Rocher, sub titlul UMMO, limbajul extraterestru. Textul la care ma refer aici corespunde paginilor 125-173.

Aceasta carte nu s-a bucurat la vremea respectiva de nici un succes şi a trecut practic neobservata, pur şi simplu din cauza ca textele în cauza sunt aproape indescifrabiie si, în afara de asta, sunt atât de încărcate de detalii tehnice încât il dezamăgesc rapid pe cititorul fara o anumită pregătire ştiinţifică. Cat despre "oamenii de ştiinţă", aici lucrurile sunt clare de la bun început: astfel de cărţi dumnealor nu citesc.

Ma pun şi eu în postura unui om cu o pregătire ştiinţifică care se scufunda în acest tip de proza. Ei bine, chiar şi acesta are toate şansele sa fie respins, şi asta după primele pagini. Cat despre mine, eu am ajuns sa ma obişnuiesc cu aceasta dificultate verbala, cu stilul bombastic şi plin de circumvoluţiuni interminabile, ticsit de cuvinte absolut stranii: " OAAWOLEA UEWA, XEE, IBOZO-UU, XAN-WAABUASIIDIIO " şi de diverse hieroglife sau criptoglife.

Ne gândim la experienta în acest domeniu a savantului chinez care a lucrat douăzeci şi doi de ani la descifrarea scrierii de pe discurile vibrante de la Bayan Kara Ula.

Textul spiral descifrat descrie eşuarea în munţi a navelor triburilor Dropa şi Ham, ai căror descendenţi trăiesc şi astăzi şi au o grupa sangvina nemaiîntâlnită pe Terra.

"Piramida Extraterestra, peşteri şi conducte străvechi în China"

Misterul discurilor vorbitoare Dropa şi din ce cauza sunt ascunse de autorităţile din China vedeţi detalii pe: http:/www.myspace.com/hiddenknowledge1 http:/www.myspace.com/galacticontact

În mijlocul acestei limbi inimaginabile şi de neînţeles, par sa existe şi câteva fraze purtătoare de semnificaţie.

Astfel, o parte a documentului se refera la habitaclul de forma inelara al navei, rezervat echipajului. Pasagerii navei nu stăteau aşezaţi în fotolii, ci se presupune ca pluteau într-un lichid special, tixantropic. Atunci când vehiculul nu era supus unei acceleraţii, acest lichid era pompat în afara inelului locuibil al habitaclului. Daca nava se aşeză pe o planeta, pasagerii sai humanoizi evoluau stand în picioare. Când nava se deplasa prin spatiu, ei pluteau în acest habitaclu sau, în regim de croaziera, corpurile lor erau supuse la o slaba greutate artificiala, ce se datora forţei centrifuge rezultate din punerea în rotaţie a navei în jurul axului sau. Acest inel semăna, în mic, cu statia releu toroidala, imortalizata de Kubrik în filmul 2001, Odiseea spaţială, care era situata intre Pământ şi Luna. Textele adăugau ca un implant discret, situat în urechea interna, anula clasicul rau de spatiu care ar fi apărut imediat, dintr-o rotaţie într-o structura cu raza atât de redusa.

Ce semnificaţie are acest cuvânt, "tixantropic"? Răsfoind o enciclopedie, am aflat ca el se refera la nişte substanţe care au proprietatea de a trece brusc de la starea solida la cea lichida, de pilda sub acţiunea unei vibraţii sau a unei zguduiri. Un astfel de lichid tixantropic este "nisipul mişcător ", în realitate un amestec de apa şi nisip sau nămol care în stare de repaus are toate aparentele unei materii solide. Daca insa un imprudent păşeşte pe acest sol capcana, şocurile provocate de paşii sai transforma instantaneu într-un lichid vâscos o buna parte din materia de sub tălpile lui, astfel încât nefericitul se înfundă imediat în terenul devenit lipsit de consistenta. Mediul îşi reia după aceea starea solida sau aparent solida, de unde şi marele pericol de a te afla într-un asemenea loc. Un lucru de acest gen mi s-a întâmplat pe când aveam doisprezece ani, într-un estuar din Bretagne, aproape de un loc numit Landevenec. Alergam fara nici o bănuială pe pământul nisipos, trăgând după mine o ramura maricica de copac pe care tocmai o tăiasem, când, pe neaşteptate, am fost înghiţit aproape complet, dispărând pana la gat în solul nisipos. Din fericire, nu apucasem sa dau drumul crengii, ci ma ţinusem instinctiv de ea cu amândouă mâinile. Eram cercetaş şi grupul nostru îşi pusese în minte sa construiască un sat lacustru.

Agăţându-mă cu disperare de ramura aceasta, am reuşit sa ma trag afara dintr-un mal cleios şi negricios, căruia ii păstrez o amintire care şi acum, după atâţia ani, ma încremeneşte.

Petroliştii cunosc bine nămolurile tixantropice, în lipsa cărora executarea unui foraj ar fi cu neputinţă. Aceste nămoluri sunt folosite de ei pentru ungerea sapei de foraj, care poate ajunge pana la lungimi de mii de metri.

Nămolul este adus prin tubul de foraj şi cu el se impregnează rocile din jur. Daca s-ar utiliza un nămol obişnuit, în cazul opririi instalaţiei de foraj apa s-ar infiltra în materialul forat şi sapa ar fi blocata complet în stratul de pământ sau de roca, "sudata" şi devenita practic solidara cu acesta, astfel încât, în cazul reluării forajului, sapa s-ar rupe imediat. In schimb, daca se utilizează nămol tixantropic (si se pare ca cel mai important zăcământ de astfel de nămoluri naturale este situat în Mexic) atunci când forajul este oprit nămolul revine la starea solida, păstrându-şi întregul conţinut de apa. Pentru a relua forajul, este suficienta punerea în vibraţie a tijei, ceea ce provoacă lichefierea instantanee a nămolului şi astfel indispensabilul lichid de ungere este imediat recreat.

Aceasta lunga discuţie despre lichidele tixantropice utilizate sub forma nămolului de foraj în industria petroliera trece cu vederea faptul ca ştiinţa şi tehnologia de pe Terra cunosc şi utilizează fluidele magnetice – alcătuite din ulei mineral şi pudre feromagnetice – şi pe cele electrice – în care pudrele de "electreţi " joaca rolul fierului pulverizat. Aceste iluide au o vâscozitate ce poate fi modulata sau controlata în funcţie de intensitatea campului magnetic sau electric aplicat, în absenta campului, ele redevin lichide, iar în prezenta unui camp intens se solidifica. Aceste fluide se folosesc deja ca lichide de frânare şi de ungere cu vâscozitate variabila. In textul de mai sus găsim o soluţie de ecranare gravitaţională şi de reducere a impactului acceleraţiilor, similara forţei lui Arhimede şi modului de plutire a creierului în lichidul cefalo-rahidian.

Solidificarea navei la acceleraţii mari şi conectarea pasagerilor la aceasta permite, după cum afirma Henri Coandă, doar accesul parţial la propulsia holografica: "Noi primim impulsul de mişcare prin scaunul avionului, ei în fiecare atom, ca în translocaţia şi levitaţia yogina". Daca ţinem cont de faptul ca radiaţia unui OZN poate face ca aerul însuşi sa devina parca solidificat, ca o catifea tridimensionala în care orice sunet este complet amortizat şi apare o "tăcere ireala", atunci suntem obligaţi sa susţinem fie ca textele UMMO prezintă o faza pentru pregătirea altui nivel uman de înţelegere, fie ca aceasta civilizaţie extraterestra se afla la alt nivel tehnologic în raport cu cele la care s-a referit Henri Coandă în discuţia pe care am relatat-o în introducerea la Yoga Sutra şi în cuvântul introductiv.

Textul pe care mi-1 încredinţase Maurice conţinea aceasta referinţă la tixantropie. Habitaclul în care se aflau pasagerii navei era umplut tocmai cu un asemenea tip de fluid, care avea proprietatea de a trece foarte rapid de la starea lichida la cea solida, sub actrunea unui camp electric. Nu stiu daca aceasta substanţă exista azi.

Întrebarea ar trebui pusa fiziciemlor care studiază corpul solid, dar o astfel de soluţie nu mi se pare a priori imposibil de descoperit. După aceste texte, mediul care umplea inelul locuibil era solidificat atunci când nava se găsea în faza de accelerare, apoi lichefiat în intervale de timp în care viteza sa era menţinută constanta. In felul acesta nu mai era nevoie de scaune, ca de exemplu în cabina unui avion. In timpul unei miimi de secunda în care se aplica forţa de accelerare, piloţii erau împachetaţi "ca nişte fosile într-o roca". După autorul documentului, acest dispozitiv pur şi simplu conferea fluidului o vâscozitate aparenta ceva mai ridicata. In loc sa aibă impresia ca se afla în imersiune în apa, piloţii trebuie sa fi avut, în cursul fazelor de accelerare, senzaţia ca se găsesc scufundaţi într-un fel de frişcă.

Daca realitatea informaţională ar fi diferita dintr-un loc în altul din Univers, atunci pământenii nu ar fi ajuns la soluţii simi-lare de combatere a efectelor inerţiale. Pe Terra folosim costumele "anti G" care prin presurizare împachetează rigid pilotul unui avion, ce urmează sa fie supus la acceleraţii, care în mod obişnuit sunt insuportabile.

Nitroglicerina, descoperita în 1846 de profesorul Italian Ascario Sobrero, nu a putut sa fie folosita pana în 1866 când Alfred Nobel a descoperit soluţia creşterii rezistentei la soc prin absorbţia nitroglicerinei într-un buret solid din kiselgur. Nitroglicerina devine ceea ce UMMO numesc "o fosila într-o roca". Aceeaşi soluţie de creştere a rezistentei la impact este aplicata de oameni la explozibili iar de UMMO la compensarea reacţiunilor inerţiale datorate acceleraţiilor mari. Alte civilizaţii utilizează congelarea şi solidificarea cu retrovirusuri.

Pentru civilizaţiile mai avansate, soluţia este transportul holografic despre care vorbea şi H. Coandă.

Acest sistem mai permitea şi suportarea unor acceleraţii cu mult mai mari decât cele pe care noi le putem accepta în avioane sau rachete. Daca excludem gazele conţinute în plămâni şi stomac, multe din organele noastre sunt scufundate într-un lichid a cărui densitate este apropiata de aceea a apei. Organul cel mai fragil al organismului uman, creierul, pluteşte înconjurat din toate părţile în lichidul cefalo-rahidian. Din aceasta cauza, boxerii nu sunt făcuţi knock-out la fiecare lovitura primita. A scufunda ansamblul corpului uman într-un mediu fluid este o soluţie optima pentru a redistribui eforturile ceea ce nu am mai văzut nici citat şi mai ales nici experimentat undeva fara îndoială din cauza greutăţii considerabile legate de transportul acestei mase de fluid.

Ar fi interensant de văzut la ce nivel de accelerate gravitaţional poate sa reziste un peste care poseda o vezica de plutire, daca este supus acceleraţiei în mediul sau natural apa.

Habitaclul inelar al navei era deci conţinut într-o carcasa poroasa, ce semăna cu doua farfurii lipite fata în fata.

Atunci când nava se afla la sol sau în faza de zbor spaţial cu viteza constanta acest habitaclu inelar era conectat rigid la carcasa vehiculului. In timpul fazelor de accelerare, era suspendat magnetic. şi aici soluţia era interesanta. Peretele exterior al torului era confecţionat dintr-un material supraconductor. Cum nava, după toate aparentele, crea un camp magnetic destul de intens, de câteva zeci de Tesla, acest camp, constant sau variabil, nu putea penetra învelişul. Este vorba aici de o proprietate cunoscuta a materialelor supraconductoare (efectul Meissner). O asemenea soluţie prezenta mai multe avantaje. In primul rand, pasagerii erau protejaţi împotriva efectelor fiziologice ale unui camp magnetic variabil. Apoi, se obţine un control mai bun al acceleraţiilor suportate efectiv de pasageri, adaptând programul de aplicare a acestor trepte de acceleraţie la capacitatea biologica de rezistenta.

Am găsit ca ansamblul soluţiei era interesant. In acest stadiu textul putea fi considerat ca făcând parte dintr-un bun roman de ficţiune ştiinţifică, scris de oameni care aveau o solida pregătire ştiinţifică şi tehnica. As putea aminti de asemenea răcirea peretelui exterior prin transpiraţia unei cantităţi de litium, conceperea unor sisteme de control prin recurgerea la o multitudine de canale informaţionale, sisteme laterale de control şi de analiza a mediului ambiant, dar tin sa evit strivirea cititorului nespecialist sub o masa de aspecte tehnice, care raman pentru el imposibil de verificat.

După câteva săptămâni petrecute cu examinarea acestui document eram în continuare la fel de intrigat. Cine ar fi putut sa scrie un astfel de text, Dumnezeule, şi mai ales ce scop urmarea? Pentru ce a fost adresat textul acesta unor oameni care, în marea lor majoritate – după cate am reuşit eu sa aflu – nu aveau o reala pregătire ştiinţifică şi deci nu puteau înţelege mare lucru? Asta mi se părea lucrul cel mai lipsit de sens din toată povestea.

Dornici sa aflam mai mult, Maurice şi cu mine ne-am dus la Toulouse sa ne întâlnim cu Claude Poher la CNES. Poher nu s-a opus în nici un fel cererii noastre şi ne-a oferit o copie a ansamblului documentaţiei pe care o obţinuse de la colegii lui din Spania. Cantitatea de documente la care am avut acces atunci se ridica la câteva sute de pagini. Pentru a o completa, am făcut mai multe călătorii în Spania. Am descoperit astfel o reţea de contactaţi mai mult sau mai putin primitori, mai mult sau mai putin comunicativi. Printre aceştia, Antonio Ribera era cel mai generos cu noi în materie de informaţii şi ne-a oferit diverse copii. Era vorba de o atitudine deliberata. Omul acesta atât de mândru refuzase net manipularea de către extratereştri sau de către alte forte interesante, al căror obiect i se părea ca devenise. Ceilalţi se arătau mai mult sau mai putin ascultători şi supuşi fata de instrucţiunile cu privire la păstrarea discreţiei primite din partea autorilor misterioaselor documente.

Aceştia nu exprimaseră nici un ordin strict, dar se mulţumeau sa afirme ca destinatarii, în cazul în care nu urmează instrucţiunile şi încalca discreţia ceruta, vor fi pur şi simplu lipsiţi pe viitor de noi rapoarte. Astfel ca prietenul nostru Antonio, considerat de UMMO ca o adevărată gura sparta, a fost lipsit destul de repede de preţioasele scrisori.

Raportul cu privire la primele zile pe Terra

Ribera ii trimisese lui Claude Poher indicaţii cu privire la un anumit loc, situat în regiunea Digne. UMMO

Descriau sosirea lor pe planeta Terra într-un raport din care reieşea ca evenimentul se produsese la 28 martie 1950 în apropierea muntelui Calul Alb. In acelaşi text se menţiona faptul ca UMMO îşi amenajaseră un refugiu subteran în care au trăit doi ani. Precizau ca din acest refugiu puteau vedea un anumit număr de construcţii din zona localităţii Digne, printre care şi catedrala. Punctul respectiv era situat la treisprezece kilometri de Digne şi la opt kilometri de o alta localitate, un sat cu numele La Javie. Ribera i-a sugerat lui Poher sa meargă şi sa întreprindă o ancheta acele locuri. Poher a luat un compas si, trasând pe harta doua cercuri cu centrele în cele doua localităţi, Digne şi La Javie, a stabilit cele doua puncte în care se intersectau acestea.

Ducându-se la fata locului, a făcut primele investigaţii cu sprijinul jandarmenei locale. Unul din cele doua amplasamente nu putea fi în nici un caz cel căutat, fiindcă se afla într-o vale de unde localitatea Digne nu se putea zări. Al doilea era situat în apropiere de trecătoarea din Cine, aşa ca investigaţiile lui Poher n-au dus la nici un rezultat cat de cat concludent. Jandarmii, foarte binevoitori şi dispuşi sa coopereze, i-au arătat lui Poher o grota situata în apropierea trecătorii, care insa nu prezenta nici un interes din punctul lui de vedere, aşa ca s-a întors la Toulouse convins ca făcuse tot ce se putea face în acel moment pentru elucidarea problemei.

Maurice a abordat lucrunle altfel şi a obţinut de la preotul din Digne aprobarea de a urea în vârful catedralei, care se afla chiar în central oraşului. Căţărat pe o bârnă, el a examinat cu atenţie împrejurimile, dar nu a zărit nimic ieşit din comun. Faimosul munte Calul Alb nu era vizibil din acest punct de observaţie.

Tot pe atunci, am făcut şi eu o expediţie memorabila prin aceleaşi locuri, însoţit de Bernard Morin, de sotia lui, Cecile, şi de unul din fiii lor. Bernard Morin locuia pe atunci în Strassbourg şi făcuse ochii mari primind de la mine o scrisoare în care citise negru pe alb: "Vei vedea ca în vacanta viitoare noi vom aborda ştiinţa extraterestra."

Acest proiect 1-a amuzat şi mai ales 1-a intrigat mult, aşa ca la sosirea verii, când 1-am vizitat, 1-am găsit aşteptându-mă ca pe ghimpi.

— Ce trebuie sa iau cu mine? M-a întrebat el de cum m-a văzut. Periuţa de dinţi şi pijamaua? Când pornim?

— Nu, dragul meu Bernard, i-am răspuns eu, inca nu suntem în situaţia pnvilegiata de a face ocolul unei farfurii zburătoare. E vorba pur şi simplu de încercarea de a localiza un refugiu al extratereştrilor.

— Aha! A făcut el dezamăgit. In cazul asta se schimba lucrurile. Ne-am distrat totuşi mai mult decât ne-am fi aşteptat. Cecile compunea cântece pe texte cu foneme preluate din documentele UMMO. Bernard surâdea amuzat. N-a fost nevoie de prea mult timp ca sa luam hotărârea de a ne duce la Digne. Îmi amintesc destul de puţine amănunte legate de aceasta prima încercare a noastră de a ne apropia de muntele Calul Alb, dar stiu sigur ca am avut de înfruntat o ploaie torenţială, aşa ca drumul s-a transformat cat ai clipi din ochi într-o mlaştină din ce în ce mai greu de trecut. A trebuit sa cobor din maşină, pentru ca greutatea pe pneuri sa fie mai mica şi rotile sa nu se mai înfunde atât de mult. In timp ce împingeam maşina din răsputeri, cu mâinile proptite pe bara de protecţie din spate, simţeam cum picioarele mi se înfundau în noroiul clisos pana la mijlocul gleznei. Picioarele am reuşit pana la urma sa mi le recuperez, dar nu şi încălţările, care acolo mi-au rămas.

Asta a fost singura realizare memorabila a demersului nostru.

Lucrurile au luat o alta întorsătură atunci când am făcut cunoştinţă cu Jean Jacques, care lucra ca instructor într-un departament de asistenta sociala (DASS) din Digne. Într-o zi, Jean-Jacques a venit la mine acasă, la Aix, intrând direct în subiect:

— Eu am făcut unele investigaţii în chestiunea OZN-urilor. Am auzit ca problema asta s-ar putea sa va intereseze şi am venit sa va propun colaborarea mea.

Asta era un fapt providenţial, fiindcă Jean-Jacques locuia chiar în Digne. Oamenii de la poalele Alpilor sunt din fire putin vorbareţi. Este suficient sa ne amintim de celebra afacere Dominici. Daca am vrea sa aflam un lucru cat de mic despre eventualele evenimente petrecute prin partea locului în anii '50 şi daca suntem străini de regiune, ei bine, nu avem nici o şansă. Ştiam asta dinainte şi ne convinseserăm în timpul vizitei făcute simpaticilor jandarmi din La Javie. Nici ei nu erau chiar localnici şi ne-au mărturisit dificultăţile de care se izbeau la tot pasul când era vorba sa facă cea mai mica ancheta. Toată lumea de aici era cu lacăt la gura.

— Sa ştiţi ca e greu pentru un strain să-şi dea seama cum se petrec lucrurile prin părţile astea. Într-un sat vecin s-a petrecut o crima, un bărbat a fost omorât ziua-n amiaza mare cu un foc de puşcă. Bineînţeles ca am început cu vecinii, cum e regula, ca sa vedem care ce ştie. Nimic. Ala fusese în pivniţa sa traga nişte vin de pe drojdie, altul era în curtea din dos şi cică întindea nişte rufe, altul tocmai atunci avusese nevoie sa caute nu stiu ce în hambar. şi uite-aşa, ca un făcut, toţi fuseseră acasă, dar nimeni nu auzise nimic, nu văzuse nimic, nu ştia nimic.

Fireşte ca nici pe noi o asemenea stare de spirit a localnicilor nu era de natura sa ne încurajeze prea mult în direcţia cercetărilor pe care aveam de gând sa le întreprindem. Insa acum, avandu-1 pe Jean-Jacques de partea noastră, şansele creşteau serios. Am făcut împreună cu el câteva expediţii pana în vârful muntelui Calul Alb, foarte folositoare pentru sănătatea noastră, dar cam atât. Nu era greu sa ne dam seama ca băteam pasul pe loc.

Sau poate ca, în definitiv, situarea acelui refugiu subteran nici nu era valabila?

Examinând împreună scrisoarea pe care Ribera i-o trimisese lui Poher, toţi am avut aceeaşi reacţie şi ne-am gândit imediat la acelaşi lucru: ne-am decis sa încercăm sa intram în posesia documentului original. aşa ca am plecat în Spania, pana într-un sat mic, San Feliu de Codinas, unde locuia Ribera, am devenit repede prieteni şi am reuşit să-1 convingem sa ne lase sa fotocopiem textul întreg, care era evident mult mai bogat şi mai precis decât transcripţia care ajunsese la Poher. Jean-Jacques, care vorbea şi citea curent în limba spaniola, a tradus imediat textul şi ne-am întors la cercetările noastre.

Raportul UMMO care se referea la primele lor zile pe Terra avea cincizeci de pagini.

Nu reproducem în continuare decât extrase din acestea, aşa cum arata ele în traducerea lui Jean-Jacques.

"La 28 martie 1950, orele 4 şi 16 minute şi 42 de secunde GMT, trei din navele noastre au apărut brusc într-un punct situat la 7,338 kilometri deasupra unui loc aflat la 13 kilometri de oraşul Digne şi la 8 kilometri de satul La Javie din departamentul Basses Alpes. Cele trei nave au coborât rapid şi au atins solul la ora 4 şi 17 minute GMT. Picioarele extensible au pătruns cu dificultate în solul pietros al unui versant alpin, nu departe de ceea ce noi am identificat ulterior ca fiind vârful muntelui Calul Alb, înalt de 2323 metri, deasupra nivelului mediu al marii şi nu departe de firul subţire al unei ape curgătoare numita Bleone. O ceata deasa ne împiedică la acea ora din noapte sa vedem împrejurimile. Imaginile obţinute în gama undelor de 740 milimicroni ne-au permis totuşi sa vizualizam împrejurimile. In jur creşteau plante cu o forma stranie. Morfologia erodata a terenului permitea recunoaşterea câtorva accidente şi repere, cum ar fi patul raului amintit mai sus. Una din nave se menţinea la altitudinea de 300 de metri, gata sa intervină în caz de atac. Totuşi locul părea deşertic. De pe sol au fost culese câteva insecte şi au fost smulse câteva exemplare vegetale identificate ulterior ca fiind Erica carnea, Valeriana celta. Era necesar sa începem urgent lucrările la o construcţie subterana. S-a lucrat noaptea, pana la ora 7 dimineaţa. Cu putin înaintea zorilor, navele noastre s-au deplasat pana într-o mica pădure cu arbori stranii, cu frunze în forma de filament, pe care i-am identificat ulterior sub numele de pinus montana. Galeria săpată în sol avea o lungime de patru metri, la o adâncime de opt metri, şi era sprijinita de armaturi extensibile modulare confecţionate dintr-un aliaj de magneziu. Sosirea zilei a rezervat expediţionarilor un spectacol frumos şi neaşteptat. Cerul avea o nuanţă indigo mult mai pronunţată decât pe UMMO. Originea luminilor zărite de dimineaţă a fost în curând lămurită. Ele corespundeau cu doua mici localităţi: Digne şi La Javie. Ne-a atras atenţia forma dezordonata a construcţiilor stranii de aici. In Digne domina oraşul un turn ciudat, despre care ne-am dat seama în curând ca înseamnă o veche catedrala romana.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   27


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə