Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Corelarea punctelor de vedere astrologie şi psihologic

Mai întâi, facem trimitere la capitolul „Individual, colectiv, creativ”, în care am stabilit temeiul unei corelări între astrologie şi psihologia analitică; de asemenea, la capitolul precedent, unde sunt definite pe scurt elementele fundamentale ale psihologiei lui Jung. În primul, am prezentat o formulă ce defineşte variatele faze ale oricărui ciclu de viaţă şi am separat cei trei termeni fundamentali ai ciclului: început, mijloc şi sfârşit, corespunzând cu Unul-care-este-la-început - procesul devenirii - sinteza germene (în special la paragraful cu subtitlul „Reca­pitulare”). Fără a ne repeta afirmaţiile, vom spune acum că principala diferenţă între abordarea astrologică şi cea psihologică rezidă în faptul că, în timp ce ultima nu vede decât „procesul de devenire al întregului”, aşa cum se desfăşoară el în durata bergsoniană prin nenumărate transformări, prima pretinde că totalitatea ultimă atinsă la sfârşitul procesului se afla deja acolo încă de la începutul procesului, însă doar ca ideal abstract şi ca pură potenţialitate.

Dacă ne referim la trinitatea elementelor pe care le-am definit apoi - calitate, structură şi substanţă - vom realiza faptul că monada-de-la-început (calitatea) se asociază sau e proiectată în elemente substanţiale care, printr-un proces evolutiv, se organizează încet ca şi corpuri organice. Acest proces durează de-a lungul ciclului şi se termină, dacă este un succes, cu perfectarea unui corp (la nivel fiziologic) şi a unui suflet (la nivel psihologic), care reprezintă adevărata exteriorizare şi manifestare a monadei iniţiale operând acum ca Sine. Astfel, începutul şi sfârşitul sunt identice în ceea ce priveşte calitatea; dar la sfârşit, această calitate se manifestă printr-un corp material, în timp ce la început ea este doar o potenţialitate abstractă.

Din punct de vedere al spiritului (unităţii), scopul procesului este de a-i conferi monadei o nouă experienţă creativă şi de a desăvârşi relaţiile nedesăvârşite din ultimul ciclu sau cicluri. Din punct de vedere al materiei (multiplicităţii), scopul procesului este de a organiza multele elemente constituind reziduurile trecutelor cicluri într-un corp perfect construit, după asemănarea cu Dumnezeul-monadă. Din punct de vedere al structurii, formei, sau minţii, procesul reprezintă o experienţă estetică de frumuseţe şi ritm.

Psihologia analitică abordează punctul de vedere al materiei, aşa cum o fac toate ştiinţele empirice. Ea lucrează cu mereu schimbătorul proces al relaţiei dintre individual şi colectiv. Toate conflictele, repri­mările, sublimările şi asimilările psihologice reprezintă rezultate ale funcţionarii acestui proces; la fel, întreaga evoluţie. Dar calitatea iniţială, care precede procesul, nu se schimbă fundamental. Structura individuală care exteriorizează această calitate nu se schimbă pe durata ciclului. Totalitatea sfârşitului este latentă în monada începutului. Nu este doar latentă. Se află de fapt la lucru chiar în inima procesului, ca putere centrală de individuaţie. Energia Unului operează în miezul fiecăruia din Mulţii iviţi din acest Unu - deşi Mulţii nu ştiu asta. Astfel, într-un sens definit, totalitatea viitorului întreg acţionează asupra construirii progresive a acestui întreg. Trecut şi Viitor operează ca unul în cadrul prezentului. Sfârşitul procesului este latent în început, dar numai cu condiţia ca procesul să fie un succes. Şi nimeni nu poate spune dacă va avea sau nu succes într-un anumit ciclu.

Ultimele afirmaţii au o încărcătură fundamentală în privinţa naturii şi valorii astrologiei. Mai mult decât atât, ele reprezintă cheia spre reconcilierea vechilor duşmani: liberul arbitru şi determinismul. Ele sunt implicate în filozofia timpului pe care am schiţat-o în prima parte a prezentei lucrări.

Am scris că fiecare monadă este proiecţia creativă a unui moment, momentul iniţial al ciclului acestei monade. Potenţa momentului se exteriorizează pe sine în monadele care chiar în acel moment îşi încep ciclurile lor individuale de devenire. Se întâmplă de parcă timpul ar poseda un sac cu germeni din care ar lăsa să cadă, în fiecare moment, germeni ce ar fi formaţi asemeni naturii acelui moment. Fiecare germene reprezintă o potenţialitate dinamică şi structurală a fiinţei. Fiecare cade ca o unitate individuală (monadă) pe solul colectivului, întocmai cum momentele se prăbuşesc în trecut. Toţi aceşti germeni sunt acţionaţi de o mulţime de influenţe care, fie ajută, fie împiedică procesul dezvoltării lor de la potenţialitate la realitate, de la germene la planta matură şi înflorită.

Nenumăraţi germeni nu se dezvoltă nicicând. Nenumăraţi germeni încep să se dezvolte, dar creşterea lor este împiedicată, zădărnicită sau încheiată de funcţionarea nereuşită a relaţiei dintre şinele individual şi colectiv. Adică, personalităţile sunt oprite din dezvoltare, zădărnicite sau distruse. În personalitate există o anumită cantitate de liber arbitru, în măsura în care monada (care înseamnă activitate creativă pură, liberă şi spontană) este activă - adică în măsura în care factorul individual domină colectivul.

Dacă germenele reuşeşte să se dezvolte până la stadiul de plantă, atunci nu există vreo posibilitate ca planta să fie în realitate altceva decât a fost germenele în potenţialitate - cu toate că planta poate fi mai mult sau mai puţin puternică şi perfectă în proporţiile sale. Nu există factor exterior sau Dumnezeu care să hotărască dinainte: 1). dacă va fi cu adevărat o plantă deplin dezvoltată; 2). cât de perfectă va fi această plantă deplin dezvoltată, dacă dezvoltarea este completă. Însă germenele este cel care determină structura organică şi caracteristicile plantei desăvârşite.

Ghinda nu este liberă să devină măr şi germenele stejarului este absolut sigur că este o ghindă. Dar nimeni nu poate spune dacă o anumită ghindă va deveni stejar. Poate să nici nu conteze. Ceea ce pare să conteze este că un anumit număr de ghinde va păstra specia stejarului în manifestare, probabil printr-o forţă numerică definită. Cărţile profetice spun că o treime din om va fi salvată şi două treimi pierdute, dar nu pare să conteze cine va fi salvat sau pierdut - cel puţin faţă de întregul speciei. Contează foarte mult, bineînţeles, pentru individul care este liber să aleagă - liber să aleagă dacă va deveni sau nu ceea ce este in mod potenţial. Nimeni nu este liber vreodată să devină cu succes ceea ce nu este. A deveni ceea ce nu eşti înseamnă întotdeauna a eşua în a fi complet. Atât împlinirea potenţialităţilor cât şi eşecul există inerent în monadă (adică în momentul naşterii). Aceste potenţialităţi inerente monadei şi momentului naşterii pot fi găsite simbolizate în harta natală.

Majoritatea oamenilor au despre „libertate” o concepţie „individua­listă”, nu una „individuată”⁵². Libertatea reprezintă capacitatea inerentă de împlinire a caracteristicilor potenţiale ale sinelui individual. Nu înseamnă puterea de a face ceea ce se doreşte, pentru că „dorinţa” se referă aici doar la ego-ul aflat în stadiul de răzvrătire împotriva oricăror conţinuturi de viaţă. Asemenea răzvrătire înseamnă deseori dorinţa de a face cele mai prosteşti, cele mai fără sens lucruri. Aceasta nu este libertate, ci rezultatul acelei faze de „individualizare”, care este pur negativă şi separativă. „Nu voi avea nimic de-a face cu valorile colective”, spune individul în devenire. Dar individul matur spune, pe de altă parte: „Voi aduce colectivul în focalizarea propriului meu sine şi îi voi da. propria mea semnificaţie”.

Harta natală a unui individ reprezintă simbolul libertăţii sale pentru că este simbolul a ceea ce este. Cu cât un individ este mai liber, cu atât mai perfect şi mai clar (clar, ca şi contururi) este el ceea ce este, cu atât mai pronunţată îi este forma sinelui individual şi, astfel, şi comportamentul. Colectivul tinde întotdeauna să estompeze contururile oricărui sine individual. De aceea el lucrează împotriva libertăţii indi­vidului, doar dacă nu cumva individul poate „asimila” conţinuturile colective ale mediului său şi ale ancestralităţii sale - adică dacă nu cumva individul le poate face „similare” cu ceea ce el, fundamental şi arhetipal, este. O sarcină excepţională în Epoca întunecată sau, cum o numesc hinduşii, Kali Yuga; o sarcină a cărei natură şi mărime ar putea fi cu greu înţeleasă şi care, totuşi, condiţionează întreaga dezvoltare spirituală a personalităţii şi reuşitei individului în a fi, în acelaşi timp, credincios tiparului structural al personalităţii şi bogat în conţinuturi vii - din care totul trebuie asimilat.

Aceste consideraţii arată scopul astrologiei. Harta natală revelează structura potenţială a monadei; adică elementul pur individual din nativ - aşadar, elementul de libertate şi de semnificaţie însemnând zestrea spirituală a fiecărei fiinţe omeneşti. Dar harta natală nu va spune dacă această potenţialitate va deveni vreodată realitate, nu va spune dacă procesul de individuaţie va fi sau nu un succes. Totuşi, aşa cum am arătat deja, (capitolul „Progresii”) harta natală va spune care va fi forma şi calitatea sufletului, dacă el ajunge să fie; de asemenea, care vor fi ciclurile generale de dezvoltare ale personalităţii şi crizele sale de creştere. Dar nu poate spune niciodată - din punct de vedere al factorilor pur astrologiei şi făcând uz de capacităţile profetice – dacă aceste crize vor fi întâmpinate cu succes şi, dacă sunt întâmpinate, care va fi reziduul psihic acumulat în inconştientul personal ca rezultat al stresului.

Ceea ce astrologia nu poate spune pe temeiuri pur astrologice, psihologia analitică poate deseori să deducă din datele pe care le investighează. Analistul lucrează direct cu personalitatea, pe măsură ce aceasta devine sau a devenit. Şi dacă personalitatea a atins o anumită vârstă şi şinele său individual a fost puţin activ, analistul poate deduce cu precizie cum va fi restul vieţii. Astrologul ar putea să-i spună analistului când vor apărea noile crize; dar nu îi poate spune, numai din harta natală şi din progresii, cum va întâmpina personalitatea aceste crize. Analistul nu poate spune când vor apărea aceste crize, dar poate presupune cum va întâmpina personalitatea anumite crize inevitabile. Cu alte cuvinte, astrologul şi analistul privesc spre două aspecte diferite ale fiinţei umane totale. Punctele lor de vedere se completează unul pe celălalt. Şi ele se completează în acelaşi mod în care ştiinţa empirică şi religia (sau ocultismul) se completează una pe cealaltă.

Asemenea afirmaţie nu invalidează concluziile capitolelor ante­rioare referitoare la analogia existentă între relaţia matematicii cu fizica şi relaţia astrologiei cu psihologia analitică. Atât matematica (sau logica) cât şi astrologia lucrează cu „forma pură” care există doar „la început”, ca structură abstractă care exteriorizează monada-calitate reprezentând nucleul viitorului proces al vieţii. Pe de altă parte, fizica şi psihologia analitică au de-a face cu domeniul fenomenelor şi al devenirii, cu formaţiunile constant-schimbătoare ale procesului de viaţă. „Forma” abstractă nu devine, însă „ formaţiunile” evolutive şi corpurile se schimbă în mod constant - şi astfel, din punct de vedere al spiritului (filozofia hindusă), ele sunt rezultatul deteriorării fiinţei şi adevărului primordial - de aceea sunt false şi iluzorii. Dar din punct de vedere al materiei, „forma abstractă” este o idee pur intelectuală, un produs al voinţei de stabilitate şi conservare inerentă omului şi care duce aşa de des la o depărtare de realitate. Realitatea, pentru materie, reprezintă procesul de schimbare a lumii. Dar realitatea, pentru spirit, înseamnă structura monadică neschimbată (neschimbată în măsura în care priveşte întregul ciclu).

Această dualitate a punctului de vedere e o expresie a dualismului etern al întregii existenţe. În lucrarea Tipuri psihologice, C. G. Jung studiază critic multe aspecte ale acestui dualism fundamental - ca de exemplu realismul şi nominalismul în filozofia medievală. El subliniază faptul că acestea două sunt atitudini fundamental ireconciliabile reprezentând rezultatul a două tipuri psihologice fundamentale: introvertit şi extravertit.

Cu alte cuvinte, el încearcă să efectueze o reconciliere între opoziţiile gândirii, referindu-se la ele ca la diferenţieri în tipurile psihologice. El încearcă apoi să arate cum impulsurile fundamentale, care motivează fiecare tip, pot fi integrate în personalitate prin acţiunea unei „funcţii transcendente”, prin „fantezie creativă”. Aceasta se potriveşte bine cu trinitatea stabilită de noi: individual, colectiv, creativ. Introvertitul reprezintă o personalitate în care echilibrul forţelor arată o accentuare pe procesul de individuaţie. Extravertitul este o personalitate în care colectivarea reprezintă procesul dominant. Dar în adevăratul act „creativ”, individualul şi colectivul îşi dau mâinile. Ideile colective ale trecutului devin focalizate şi individuate în pântecul psiho-mental al creativului şi, în acelaşi timp, sunt eliberate în mod creativ ca noi elemente colective, ca „material de civilizaţie”, devenind astfel în final chiar substanţa sintezei ultime a Omului-întreg. În introvertit, viaţa operează spre interior; în extravertit, spre exterior. Dar în creativ, ea operează „in şi prin”.

Creativul, în forma sa cea mai înaltă, este ceea ce înţelepciunea hindusă numeşte „Avatar”. Avatarul nu înseamnă numai „întruparea” unui „Mare individualizat”; înseamnă răspunsul la o nevoie colectivă pe care individul a focalizat-o în interiorul său - o nevoie prin împlinirea căreia el a învins.

Vorbind acum strict în termenii metodei practice, noi considerăm că astrologia poate fi de cel mai mare ajutor psihanalistului, psihiatrului şi de asemenea educatorului care, dacă vor să aibă succes, trebuie să fie întâi de toate - în mod intuitiv şi nu intelectual – nişte psihologi. Ea le-ar putea da ceva obiectiv pe care să se sprijine şi cu care să verifice datele subiective, aşa cum ar fi visele şi detaliile poveştii vieţii unei persoane. Ar coordona toate aceste date subiective pe baza tendinţelor structurale ale psihicului, tendinţe al căror ciclu de manifestare ar deveni obiectiv evidente cu momentele lor de creştere şi de descreştere şi cu momentele lor critice.

Este adevărat, cunoaşterea apriorică a crizelor psihologice şi fizio­logice poate fi foarte periculoasă şi dezintegratoare pentru persoana în care ele apar - periculoasă, în măsura în care persoana aceasta nu este un individ şi, de aceea, nu este nici liberă, nici creatoare de semnificaţii - dar ar avea o vastă semnificaţie pentru analistul sau „consilierul de viaţă” care, în secolul său, ia locul confesorului-preot sau al guru-ului. Chiar dacă asemenea „ghizi” sunt dotaţi a priori cu o intuiţie pătrun­zătoare - dacă sunt „ghizi” adevăraţi! - totuşi harta natală şi progresiile acelora pe care ei încearcă să-i conducă spre împlinire ar fi în majoritatea cazurilor ajutoare inestimabile şi verificări ale percepţiilor lor intime.

Aceasta poate fi chiar mai evident în cazul „psihologului-pediatru” pentru că nu există, practic, date subiective pe care să se meargă, cu excepţia celor oferite de părinţi. Harta părinţilor, atunci când este corelată cu aceea a copilului, ar revela probleme pe care doar o „analiză” completă a părinţilor le-ar da în vileag. Vom discuta din nou această problemă a corelaţiilor dintre două sau mai multe hărţi individuale; dar putem vedea, dintr-o dată, cum problemele conjugale ar putea fi rezolvate mult mai uşor dacă psihologul ar putea compara hărţile soţului şi soţiei. În multe cazuri, cunoaşterea obţinută de către psiholog prin mijloace astrologice - şi, în general vorbind, de orice alt tip de „vindecător” - nu ar fi discutată ca atare cu pacientul; dar s-ar adăuga o nouă dimensiune înţelegerii pe care analistul o dobândeşte cu privire la pacient. În alte cazuri, cu pacienţii convinşi de valabi­litatea astrologiei, referirea la factorii astrologiei evidenţi ar „clarifica problema”, probabil într-un mod mai impresionant decât în cazul sugestiilor obişnuite.

În asemenea cazuri, totuşi, ar trebui să fie clar că ori de cate ori o persoană simte că planetele reprezintă entităţi care o influenţează şi sunt cauza lucrurilor care se întâmplă, bune sau rele - o astfel de persoană este rănită din punct de vedere psihologic de o asemenea credinţă. Aceeaşi leziune, psihologic vorbind, ar fi cauzată persoanei care ar crede că un „magician negru” o urmăreşte, sau un „frate alb” îi asigură salvarea sufletului. Toate asemenea credinţe în puteri exterioare, care influenţează sau (după cum este de obicei cazul) constrâng personalitatea într-o manieră sau alta, constituie deteriorări ale sinelui individual; ele conduc la robie psihologică, prin teamă sau prin trans­ferul puterii de iniţiativă sau, familiar vorbind, prin „pasarea caprei” altei entităţi exterioare sinelui.

Dacă Marte ca planeta tangibilă te influenţează sau te constrânge să fii supărat, ce se poate face? Poţi să te lupţi cu o planetă? Poţi să te ascunzi de ea? Probabil vei face ceea ce a făcut un brahman care s-a gândit să scape de un aspect planetar care avea de-a face cu moartea; el a rămas scufundat în apă în momentul de exactă scadenţă al aspectului, pentru că apa presupune izolarea de anumite influenţe magnetice - şi s-a înecat în timpul procesului. Probabil că vei încerca să „cumperi” protecţie de la vreo agenţie spirituală, biserică sau altceva. Dar frica va fi tot timpul acolo, lucrând subconştient în tine, dacă nu conştient - cauzând exact lucrurile de care ţi-e frică. Cu cât un factor astrologie este formulat mai consistent într-o entitate definită, cu atât mai mare va fi teama faţă de aceasta. Pentru că acolo pare a nu exista cale de scăpare împotriva unei astfel de entităţi - deşi putem repeta de o sută de ori: „înţeleptul este cel care îşi conduce stelele!” Poţi „conduce” o tornadă sau un cutremur? Poţi interzice să apară o eclipsă de ziua ta de naştere? Poţi „conduce” emanaţiile cosmice, undele şi altele asemenea care se năpustesc de la Soare şi „lovesc” centrul sensibil din harta ta, dacă acestea reprezintă forţe efective, concrete, măsurabile?

Nu există într-adevăr nici o logică în concept - doar dacă nu este luat în înţelesul pe care Paracelsus i l-a dat într-un citat din capitolul unu: „Stelele nu forţează nimic în noi din ceea ce noi nu dorim să luăm... ele sunt libere pentru ele însele şi noi suntem liberi pentru noi înşine...” Astfel, ceea ce stabileşte astrologia este doar o corespondenţă holistică şi o relaţie sincronă a procesului dintre macrocosmos şi microcosmos, dintre Persoana universală pe care unii o numesc „Dumnezeu” şi personalitatea particulară care este omul. Cu alte cuvinte, procesul de viaţă lucrează în acelaşi timp atât în universal cât şi în miriadele de particulari. Ambii termeni sunt adaptaţi, ca să spunem aşa, momentului creator, a cărui expresie în om este Spiritul însuşi. Momentul operează prin monada omului şi prin structura arhetipală fundamentală a omului (care reprezintă karma sa). Acel moment conţine în potentă întregul tipar celest al relaţiilor planetare şi spaţiale. Când citim „harta cerurilor”, noi citim pur şi simplu structura simbolică a momentului - şi, în consecinţă, a propriului nostru spirit, dacă momentul considerat se întâmplă să fie primul nostru moment de existenţă independentă, adică începutul ciclului personalităţii noastre individuale, ca organism care integrează materiale terestre.

Cu alte cuvinte, ceea ce ne „influenţează” este doar momentul şi, mai presus de toate, primul nostru moment ca sine. Putem citi caracteristicile acestui moment prin interpretarea tiparului constituit de corpurile celeste care înconjoară locul naşterii noastre; acest tipar reprezintă proiecţia structurală vizibilă a întregului universal, în măsura în care acest întreg - din care noi suntem o pane - ne priveşte. Dar nici un corp celest material nu ne afectează ca individ. Ceea ce acţionează asupra personalităţii noastre - corp şi psihic - reprezintă puterea creativă a momentului. Şi această putere creativă a momentului naşterii reprezintă tocmai monada noastră.

Fireşte că există nenumărate momente care continuă pentru noi acest prim moment. Asemenea momente reprezintă părţi ale „procesului nostru vital” de dezvoltare şi trebuie diferenţiate de momentul naşterii, care reprezintă monada noastră individuală; şi, de asemenea, de momentul morţii, care este o recapitulare şi o sinteză. Ele adaugă conţinuturi personalităţii noastre, dar ele nu schimbă în mod esenţial structura arhetipală a sinelui nostru individual.

Aceste momente ale procesului de viaţă sunt simbolizate în astrologie de către tranzite. Iar tranzitele nu afectează structura sinelui nostru individual; ele simbolizează puterea prin care fiecare moment succesiv al procesului de viaţă de după naşterea noastră trebuie să modifice conţinuturile personalităţii noastre. Asemenea „putere de modificare” nu înseamnă soartă! Nu mai mult decât este faptul că fiecare persoană şi poziţie geografică îţi oferă propriile sale alimente pentru hrănire şi asimilare. În afara unei varietăţi de alimente, tu poţi extrage prin digerare aceleaşi chimicale esenţiale de care are nevoie corpul tău pentru a-şi păstra structura organică intactă. Este adevărat, unele alimente te pot îngraşă, altele îţi pot cauza boli fiziologice - şi în acest sens tu, ca organism psiho-fiziologic, eşti afectat de alimentele pe care poziţiile sezonale şi geografice le furnizează. Dar dacă organismul tău este în mod originar sănătos, el va avea puterea să se menţină pe sine însuşi şi să funcţioneze în mod creativ în aproape orice climat şi cu orice fel de hrană, pentru că organismul sănătos poate extrage ceea ce are nevoie din hrana furnizată şi, dacă este necesar, poate transforma ceea ce obţine în concordanţă cu scopul său organic. De exemplu, exploratorii arctici au trăit, aproape exclusiv, cu hrană animală mai mult de un an, organismul lor transformând chimic proteina animală în chimicale care în mod normal sunt derivate din alimente cu amidon.

Acelaşi lucru se aplică oricărui tranzit astrologie - pentru că se aplică la ceea ce proiectează fiecare moment al vieţii noastre, ca să spunem aşa, în personalitatea noastră psiho-fiziologică. Fiecare moment ne înzestrează cu „alimente psihice” (sau mai general, cu experienţe) de natura cărora ne putem lămuri dintr-un studiu al tiparului corpurilor celeste la acel moment. Unele dintre ele pot „agrea* cu noi mai bine decât altele. Unele tind în mod obişnuit să cauzeze indigestie; pe altele, suntem incapabili să le asimilăm, sau chiar să le digerăm. Şi astfel viaţa este făcută mai mult sau mai puţin satisfăcătoare pentru gusturilor noastre.

Totuşi, aceasta nu înseamnă soartă, căci în măsura în care suntem un întreg (sănătoşi), vom fi capabili să extragem din hrana fiecărei experienţe elementele psihologice de care avem nevoie pentru a încheia procesul de împlinire a vieţii şi individuaţiei. Şi, de aceea, în această limită, suntem neafectaţi şi liberi de puterea momentelor şi a simbolurilor lor, astrele. În măsura în care suntem un întreg, chiar „mai puţin individualizat” - în acea măsură vom fi neafectati şi liberi de condiţionarea impusă nouă de poziţia noastră în organismul „Marelui individualizat” din care suntem o parte.

Dar ce se întâmplă dacă nu suntem întregi şi originar sănătoşi? Această situaţie trimite direct la monada noastră şi la karma ei; şi karma nu este mai misterioasă decât structura arhetipală care exterio­rizează calitatea particulară a monadei, calitate care, în schimb, este o expresie a primului moment ca sine individual - Unul-care-este-la-început. Aceasta este „fatalitatea” noastră: faptul că noi suntem ceea ce suntem. În mod evident, termenul fatalitate astfel folosit este mai degrabă fără sens. Din punct de vedere spiritual, eu nu mă pot realiza pe mine însumi ca ceea ce nu sunt. Pot, bineînţeles, să creez tablouri intelectuale ale personalităţii mele, fiind diferit de ceea ce înseamnă în mod efectiv această personalitate. Dar eu sunt cel care creez aceste tablouri şi nu ies din mine însumi prin formularea lor. Eu mă joc pur şi simplu cu fantasme multicolore, construind castele în văzduh, „compensând” anumite stări psihologice care reprezintă părţi integrale a ceea ce sunt. De aceea „compensaţia”, ca şi toate visele mele, reprezintă părţi integrante din ceea ce sunt eu. Simţământul meu de a fi bătut de soartă este parte din ceea ce sunt eu. Înseamnă pur şi simplu reacţia unor părţi din fiinţa mea totală faţă de alte părţi cu care ele sunt în relaţie discordantă sau disonantă.

Este oarecum o situaţie similară cu cea descrisă de Bergson la sfârşitul cărţii sale Evoluţia creatoare, atunci când demonstrează că noi nu putem concepe cu adevărat „haosul”. Haosul înseamnă întotdeauna pentru noi absenţa unei anumite ordini şi un tip de ordine ce compen­sează toate tipurile de ordine pe care noi le aşteptăm în mod normal. Asemănător, toate lucrurile care „ne-ar plăcea să fim” reprezintă doar reacţii ale anumitor părţi ale fiinţei noastre întregi faţă de alte părţi ale acesteia; şi aceste reacţii, ele însele, reprezintă astfel părţi ale fiinţei noastre totale.

Cu alte cuvinte, şinele şi destinul reprezintă două aspecte ale aceluiaşi întreg, care, pentru a folosi termeni moderni, este un conti­nuum spaţio-temporal dintr-un continuum mai mare spaţio-temporal care e universul. Aceste două continuum-uri interacţionează în fiecare punct, exact după cum întregul şi părţile interacţionează întotdeauna în fiecare punct al organismului. Dacă o parte este în mod originar slabă, ea va tinde să se sfărâme uşor sub presiunea solicitărilor făcute asupra ei de către întreg. Pe de altă parte, întregul va tinde să protejeze cu mai multă grijă partea reprezentând veriga slabă din lanţul relaţiilor sale organice, punctul periculos, „călcâiul lui Ahile”. De aceea, cum s-a spus deja, o hartă natală „uşoară” înseamnă o mică eliberare de energie de la întregul mai mare din care noi suntem părţi; o hartă natală „dificilă” reprezintă o mare eliberare de asemenea putere spirituală. Principiul acţiunii compensatorii - fundamental în considerarea oricărui întreg organic - este exemplificat aici.

Simţul sorţii este astfel doar reacţia unei părţi a întregii fiinţe faţă de o situaţie care implică a priori tocmai acest simţ al sorţii. Este pur şi simplu un simţ al presiunii interne, aşa cum simţul libertăţii este un simţ al eliberării externe. Este un simţ organic - de obicei atât la nivel psihologic, cât şi la nivel fiziologic, dar din când în când cu o accen­tuare pe unul sau pe celălalt. Rămâne faptul că eu sunt ceea ce sunt. Dar, să nu uităm, acest Eu-sunt se referă la forma sinelui, nu la conţinuturile personalităţii. Această formă poate fi aşa de universală şi adaptabilă încât poate lăsa loc unei vaste mulţimi de conţinuturi - astfel încât personalitatea poate părea cu adevărat atotcuprinzătoare şi atotştiutoare în universalitatea sa. Dar o formă trebuie să fie; şi această formă este condiţionarea structurală a totalităţii care înseamnă dezvol­tarea deplină a „Eu sunt”-ului. Această formă reprezintă exteriorizarea calităţii care a emanat din momentul reprezentând punctul iniţial al ciclului acelui Eu sunt.

De ce, atunci, poate să se nască în acelaşi moment - sau aproxi­mativ în acelaşi moment - o persoană întocmai ca şi Christos şi o fiinţă umană decăzută? Pentru că în primul caz structura personalităţii focalizează şi eliberează energii universale din „Marele individualizat”, în timp ce în al doilea caz, o asemenea structură înseamnă o armură grea, care nu permite nici o adaptare la condiţionarea universală şi practic nici o asimilare a conţinuturilor de viaţă. Poate exista o relativă identitate de structură (mulţi ticăloşi seamănă exact cu Christos în ceea ce priveşte structura capului); dar într-un caz această structură este umplută cu lumină glorioasă, în timp ce în celălalt caz este goală şi împovărată de propria sa greutate. Oare astrologia poate vreodată să determine dintr-o hartă natală dacă personalitatea pe care aceasta o simbolizează străluceşte de conţinuturi universale, sau e goală şi întunecată? Astrologia nu poate. Astrologia, singură şi neajutată, nu poate spune dacă o hartă dată se referă la naşterea unei vaci sau la cea a unei fiinţe umane.

Astrologia nu lucrează în mod fundamental cu conţinuturi de viaţă ci numai cu structura sinelui individual. Ca sistem de cunoaştere ea este, strict vorbind, la fel de formală ca şi algebra. Formulele sale se aplică tuturor conţinuturilor - de aceea ele nu întruchipează soarta. Din acest motiv astrologia necesită analiză psihologică, care lucrează cu conţinuturi personale empiric determinate. Astrologia reprezintă ele­mentul masculin: cel care dă formula. Psihologia reprezintă elementul feminin: cel care dă conţinuturile materiale. Astfel, ele se completează una pe cealaltă cu scopul de a servi la integrarea omului întreg: Persoana Vie.