Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Individuaţia

Pentru a pătrunde întreaga semnificaţie a acestui termen este necesar să înţelegem mai întâi situaţia creată, din punct de vedere filozofic şi practic, prin împărţirea de către Jung a psihicului în doua domenii pozitive - conştient şi inconştient. Inconştientul lui Freud nu oferă o problemă specială, cu excepţia faptului de a scăpa de el. El reprezintă o umbră cvasi-patologică negativă, pe care lumina unei conştiinţe sporite şi normalizate, cel puţin teoretic, a disipat-o. Dar inconştientul colectiv al lui Jung nu trebuie disipat, ci trebuie asimilat. Este marea din care ego-ul conştient se iveşte; o mare care poate îneca acest ego, dar care, pe de altă parte, odată funcţionând în structura _unei fiinţe organice şi complet conştiente, devine asemenea sângelui acesteia - sângele individualizat de apa de mare.

Acesta este, bineînţeles, un simbol. Dar deţine un anumit adevăr legat de natura relaţiei conştientului cu marele inconştient. Ultimul trebuie integrat primului şi acest proces de integrare ce reuneşte cele două polarităţi ale sufletului este un proces de asimilare constantă a conţinuturilor inconştientului de către conştient. Prin acest proces care este, de asemenea, una din „căsătoriile” psihologice din interiorul omului individual, ego-ul - centrul conştientului - creşte, ca să spunem aşa, dincolo de el însuşi şi devine total integratul Sine - centrul totalităţii fiinţei deplin dezvoltate a omului. Această împlinire (care într-un sens, nu este niciodată finală, pentru că existenţa sferelor în interiorul sferelor inconştientului colectiv poate fi presupusă sau pos­tulată) este individuaţia: „formarea întregului”, sau „formarea perfectă” a mai vechilor sisteme de dezvoltare spirituală - totuşi cu o diferenţă, datorită noului nivel mental atins de omenire.

Jung face cu multă grijă distincţia între idealul de individualism (în special „individualismul brut”) şi acela de individuaţie. El scrie:

„Individuaţia înseamnă a deveni o fiinţa singulară, distinctă şi, în măsura în care individualitatea îmbrăţişează cea mai intimă, ultimă şi incomparabilă unicitate a fiinţei noastre, include şi, ideea de devenire a propriului sine real. Aşadar, individuaţia poate fi de asemenea tradusă ca „ajungerea la sine” sau „realizarea de sine”... Individualismul este o încercare având ca scop punerea , izbitoare a accentului pe particularitatea aparentă, în opoziţie cu consideraţiile şi obligaţiile colective. Dar individuaţia înseamnă, în mod precis, o mai bună şi mai completă realizare a carac­terului colectiv al omenirii, pentru că o apreciere adecvată a particularităţii individului este mai favorabilă unei mai bune , realizări sociale decât atunci când particularitatea este neglijată sau reprimată. Pentru că unicitatea unui individ nu trebuie înţeleasă ca o ciudăţenie, ca singularitate a substanţei sau a componentelor sale, ci mai degrabă ca o combinaţie particulară de elemente sau ca o diferenţiere graduală de funcţii şi capacităţi care, în ele însele, sunt universale...

Individuaţia poate însemna doar un proces psihologic evoluţionist ce împlineşte caracterul individual dat. Cu alte cuvinte, este un proces prin care un om poate crea din el însuşi acea fiinţă definită, unică, care se simte pe ea însăşi a fi la bază. Făcând astfel, el nu devine „centrat pe sine”, în sensul obişnuit al cuvântului; el pur şi simplu îşi împlineşte particularitatea naturii sale, ceva care diferă total de egoismul individualismului... În măsura în care individul uman, ca unitate vie, este format din factori universali, această unitate este total colectivă şi de aceea nu este în nici un fel opusă colectivităţii.... Individuaţia are ca scop o cooperare fundamentală a tuturor factorilor”. (Două eseuri despre psihologia analitică).