Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Individual şi colectiv

Toate manifestările vieţii pot fi văzute ca implicând un dualism al elementelor sau tendinţelor. Acolo unde chinezii vorbeau despre Yang şi Yin, noi vom folosi termenii „individual* şi „colectiv”; şi vom vedea cum acest dualism este rezolvat prin operarea unui al treilea principiu: „creativul”. Cuvintele însele, bineînţeles, nu sunt noi. Ele au fost folosite în special în psihologie şi în organizarea socială şi politică şi, recent, au fost implicate chiar în teoriile fizicii moderne (în special în dualismul „particule”-„unde”). Ceea ce totuşi n-a fost făcut - din câte ştim - este folosirea altor concepte fundamentale, într-o încercare de integrare a întregii cunoaşteri umane şi în oferirea unei interpretări consistente a vieţii şi a devenirii. Trebuie să repetăm, că noi doar sugerăm cum poate fi făcută o asemenea încercare, şi aceasta pentru a fixa reinterpretarea simbolurilor astrologice pe o temelie cu adevărat atotcuprinzătoare în privinţa scopului său.

Filozofia holismului ne va fi de mare ajutor în a arăta cum procesul de viaţă evoluţionist şi factorii săi pot fi re-interpretaţi în spiritul viitoarei civilizaţii. Întregul şi părţile sunt prezentate ca fiind cei doi termeni ai procesului vieţii, iar considerarea acestor doi termeni drept ţeluri cosmice, e un pas uriaş.

Smuts caracterizează natura procesului lumii astfel:

„Acesta este un univers al formării întregului... Ultima realitate a universului nu este nici materia, nici spiritul, ci întregurile... Holismul ca proces creator activ înseamnă mişcarea universului spre o totalitate mereu mai mare şi mai adâncă. Acesta este procesul fundamental şi toate activităţile, relaţiile organice şi cele psihice trebuie să fie înţelese ca elemente şi forme ale acestui proces...

Apariţia şi auto-protecţia întregurilor în întreg este procesul încet dar ferit de greşeala şi scopul acestui univers holistic”.

{Holism şi evoluţie, 1926)

Un asemenea tablou - atunci când este completat de ideea de suflet sau sine, şi care trebuie înţeles ca totalitatea întregurilor (cf. cap.2) - constituie o reevaluare revoluţionară a atitudinii omului faţă de viaţă. Dualismul materie-spirit, care reprezenta o altă formă de dualism psihologic, aşa cum a însemnat el la origine, cel dintre mişcare şi inerţie, este înlocuit de acela al totalităţii şi părţilor. Şi unitatea procesului este subliniată de faptul că „holismul este un proces de sinteză creatoare... mişcarea universului spre o totalitate mereu mai mare şi mai adâncă”.

Nu putem discuta aici, în profunzime, implicaţiile metafizice ale tabloului pe care Smuts îl prezintă. Tot ce putem spune este că, într-o asemenea idee de progresie infinită, aparent de la haos la totalitatea perfectă, la fel ca şi în ideea opusă, susţinută de mulţi oameni de ştiinţă contemporani, a unui univers care încetează să mai funcţioneze şi care alunecă pe un nivel neutru, găsim lipsa unei concepţii cu privire la natura ciclică a timpului şi la relaţia timpului cu totalitatea. Nu vedem cum o formulă de integrare universală poate avea validitate reală, dacă nu este ciclică - adică, dacă începutul şi sfârşitul nu se întâlnesc; şi acel punct de întâlnire poate fi considerat ca absolut şi veşnic - Eternul Acum.

Cu alte cuvinte: 1). procesul de viaţă nu este o simplă progresie ascendentă; 2). el implică două mişcări complementare care, văzute separat, operează în direcţii opuse; totuşi, acestea pot fi integrate într-un al treilea termen; acest termen nu este o mişcare; în el nu există progres implicat.

Prima. mişcare poate fi numită „individuaţie” - cu condiţia ca termenul să fie luat într-un sens mai general decât acela dat de Jung. A doua mişcare poate fi numită „colectivare”. Al treilea termen este „creativul”. Esenţa întregii chestiuni stă în corecta înţelegere a celui de­al treilea termen. Pentru a-i prinde semnificaţia întrucâtva dificilă, va trebui să vedem cum operează cele două mişcări care îl sintetizează şi îl echilibrează.

Individuaţia. Acesta este procesul prin care elemente relativ neaso­ciate (absoluta neasociere fiind de neconceput) se strâng sau sunt strânse laolaltă şi alcătuiesc un întreg. Astfel definit, termenul este sinonim cu „integrare”.

Colectivarea. Acesta este procesul prin care trăsături caracteristice, facultăţi sau energii ce au fost însuşite de indivizi ca indivizi devin prin transmisie directă sau indirectă proprietatea grupurilor.

Pentru a înţelege în mod clar aceste definiţii, va fi necesar să analizăm cele două concepte - individual şi colectiv - din punct de vedere filozofic, şi să obţinem astfel un tablou bine definit a ceea ce semnifică aceşti termeni, deseori folosiţi în mod păgubos.

Un individual este o entitate în care sunt integrate, într-o manieră unică, un număr de elemente. Aceste elemente sunt moştenite pe linia ancestrală a acelui individ sau asimilate de el într-un fel sau altul, de când a început să existe intr-o stare de relativă independenţă. Caracteristic individualului e faptul că maniera în care sunt combinate aceste elemente moştenite sau asimilate este unică.

Această unicitate poate totuşi să nu fie absolută. Se poate referi la o anumită grupare fortuită de entităţi sau la posesia de caracteristici selectate în mod fortuit.

De exemplu, dacă în mijlocul unui grup de peşti care merg într-o direcţie, în curent, vedeţi un peşte înotând în direcţia opusă, acest peşte se comportă ca un individual. Comportarea sa are o caracte­ristică care este unică. Dacă trei peşti se comportă într-un fel şi mii de peşti se comportă în altul, despre cei trei peşti încă se poate spune că au o comportare relativ individuală. Consideraţi totuşi ca entităţi în ei înşişi, ei sunt probabil peşti exact în acelaşi fel ca ceilalţi peşti şi, astfel, nu se poate spune că sunt „individuali”.

Apoi, dacă vă uitaţi la o cărămidă în perete, puteţi spune că toate cărămizile sunt la fel. Totuşi puteţi spune că ele ocupă locuri indivi­duale, pentru că fiecare cărămidă, prin faptul că ocupă un loc definit, este unică. Două cărămizi nu ocupă acelaşi loc.

Pe de altă parte, cuvântul colectiv se referă la agregate care, vorbind relativ, nu au caracteristici unic definite sau baze în timp şi în spaţiu; şi nici atribute posedate în comun de mai multe entităţi. Ochii albaştri reprezintă factori colectivi, dar ochii prietenului meu X sunt individuali pentru că sunt unici şi reprezintă una din caracteristicile constelaţiei unice de factori umani care e cunoscută drept X. Cu alte cuvinte, relaţia dintre individual şi colectiv este într-un fel analoagă aceleia dintre particular şi universal; numai că termenul „universal” are diferite conotaţii şi un sens etimologic în afara punctului pe care îl construim acum. Trebuie, de asemenea, adăugat faptul că stricta semnificaţie a individualului şi a colectivului variază conform tipului de entităţi la care ele se aplică. Semnificaţia generală rămâne totuşi aceeaşi.

Se poate spune că fiecare entitate vie posedă atât elemente indi­viduale cât şi colective. Ca orice dualism fundamental de principii, cele două nu sunt separate niciodată. Ceea ce contează şi poate fi măsurat este proporţia relativă în care cele două coexistă. În ciclul anual de transformare din China nu a fost găsită nici o zi în care fie Yang, fie Yin să nu opereze. Dar când Yang creştea în putere, Yin descreştea, şi vice-versa. În mod similar, din punctul de vedere al holismului nu există întreg care să nu poată fi considerat ca parte a unui întreg mai mare (cel puţin potenţial), şi nici vreo parte care să nu reprezinte întregul pentru părţi mai mici, din care ea reprezintă suma totală şi sinteza.

Deoarece lucrăm cu fiinţe complexe, cu organisme care leagă laolaltă miliarde de celule şi miliarde de vieţi prin intermediul unui aranjament structural mai mult sau mai puţin definit, ne confrun­tăm cu necesitatea de a folosi termenii de individual şi colectiv ca adjective ce denumesc elementele constitutive ale acestor întreguri complexe.

Individual şi colectiv denumesc pentru totdeauna tot ceea ce este, tot ceea ce este întotdeauna împins de cele două mari puteri spre calitatea individuală sau spre cea colectivă. Aceasta este marea dramă universală a existenţei.

În mod firesc, drama aceasta este cea mai semnificativă şi mai completă în fiinţa umană. Astfel, observând-o cum operează în fiinţa noastră totală, vom putea fi capabili să o vedem operand în atomi sau în galaxii, în moduri mai simple sau mai grandioase.