Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Calitate, structură şi substanţă

Elementele colective (cosmice sau umane) reprezintă întotdeauna polul substanţei, opunându-se individualului care stă de partea spiritului, întrucât există elemente de toate tipurile şi la toate nivelurile de viaţă, substanţa poate fi de mai multe tipuri. Astfel, vorbim de substanţa fizică şi de cea psiho-mentală. Substanţa este rezultatul procesului de colectivare (dezintegrare sau creare). Substanţa care rezultă din dezin­tegrare este humusul alcătuit din frunze putrezite, ce va furniza elemente chimice noii vegetaţii de primăvară. Substanţa care rezultă din creaţie are în mod simbolic natura substanţei-germene.

Alice Bailey, în valorosul său volum ce încearcă să reconcilieze psihologiile orientală şi occidentală, scrie: „cuvântul-cheie «substanţă», cu sugestia lui de materialitate, este un termen impropriu; este de ajutor, totuşi, să reducem acest cuvânt la rădăcinile sale latine: «sub» şi «stare». Astfel, substanţa este aceea care stă dedesubt, sau este la bază. Substanţa, în sens fiziologic, înseamnă substrat, bază. În dicţiona­rul Webster este definită ca „ceea ce stă la baza tuturor manifestărilor exterioare; aceea în care proprietăţile sunt inerente”. Pe temeiuri filo­zofice consecvent logice trebuie să postulăm „substanţa psiho-mentală” ca substrat al activităţilor psiho-mentale ale spiritului (sau, în om, „calitatea” individuală care este realitatea sa spirituală). Fiecare domeniu de manifestare a spiritului trebuie să aibă un tip de substanţă cores­pondent, spiritul şi materia fiind corelate în mod absolut. Substanţa psiho-mentală poate fi considerată o emanaţie şi un produs rafinat al substanţei fizice. Sau, poate fi acea substanţă fizică care e condensarea unei „minţi-esenţă” universale.

Dacă un asemenea argument ar trebui dat la o parte ca fiind metafizic” şi nu bazat pe experienţă, să dăm la o parte atunci toată fizica atomică. Eterul, curbura spaţiului, electronii şi fotonii sunt postulaţi ca substraturi ale activităţilor înregistrate. Activităţile sunt înregistrate, dar nici un ochi nu poate vedea vreodată eterul sau electronul şi, cu atât mai puţin, „spaţiul curbat”. Există o la fel de mare evidenţă - de fapt mult mai mare - pentru existenţa unei substanţe „psiho-mentale”, decât pentru cea a existenţei electronilor, care sunt doar necesităţi logice.

În afară de aceasta, orice concept de supravieţuire a conştiinţei, adică nemurirea - un concept pe care Jung îl consideră o cerinţă normală pentru sănătatea psihologică - solicită bineînţeles o substanţă psiho-mentală. Pentru că, odată ce substanţa fizică dispare, trebuie, în mod evident, să existe un alt tip pentru a servi ca substrat pentru conştiinţă. Dacă aceasta este negată, atunci negarea este pur şi simplu un joc de cuvinte şi un ataşament arhaic al conştiinţei faţă de „ima­ginea primordială” a unei substanţe tangibile.

Experimentarea efectivă de către om a unei asemenea substanţe psiho-mentale postulate depinde mult de capacitatea omului de a-şi dezvolta simţuri suprafizice sau organe de percepere directă. Chiar dacă el nu poate, există totuşi „evidenţa deductibilă”.

În opoziţie cu substanţa, ceea ce noi numim „calitate” reprezintă identitatea spirituală a întregului viu. În discuţia noastră despre filozofia timpului (din capitolele precedente) am văzut că fiecare moment de timp creează o anumită calitate care este, în mod figurat, întipărită asupra oricărui întreg ce atinge condiţia de existenţă independentă la acel moment. Calitatea momentului şi calitatea totalităţii întregului sunt identice. Această calitate, întrucât este proiectată în afara timpului, ca să spunem aşa, reprezintă monada întregului particular considerat. Este Unul-începutului. Este polul individual.

Calitatea, sau monada, se poate referi la specie sau la o singură persoană umană. Ar trebui să fie evident, din ce s-a spus anterior, că la nivel fiziologic calitatea este generică, nicidecum personală. Cu alte cuvinte, psihologic vorbind, există doar o monadă pentru întregul ome­nirii, întocmai cum există o singură monadă pentru specia de pisică sau de câine. Individualitatea este inerentă speciilor sau subspeciilor, nicidecum specimenului particular - o anumită pisică sau un anumit câine. Există, totuşi, un număr infinit de gradaţii. Individualizarea, devenirea diferită de normă, îşi are locul său la nivel fiziologic dar - şi acesta este lucrul important - numai în măsura în care asigură o bază Pentru (punct de vedere substanţial) sau este expresia (punct de vedere spiritual) factorilor psiho-mentali.

Trebuie adăugat că individuaţia fiziologică este cu un ordin mai jos decât individuaţia psiho-mentală. Prima reprezintă colectivul, ultima pune accentul pe individual. Acest lucru va fi clar dacă ne amintim că începutul ciclului umanităţii (de fapt al oricărui ciclu) este un act creator, care eliberează elemente colective ce au potenţialitatea indivi­dualizării. Pentru a ne repeta: fîinţa-Germene a sfârşitului precedentului ciclu emană, în mod creator, la începutul ciclului uman, o formă prototip (sau structură). Această formă, plus energia cu care este înzestrată, reprezintă exteriorizarea calităţii sau ideii care, în interiorul fiinţei-Germene, a condiţionat actul creator. Această calitate reprezintă monada speciei umane, arhetipul-numen al acesteia. El se exterio­rizează în actul creator atât ca energie, cât şi ca structură. Structura rămâne neschimbată, după cum se comportă schiţa în timpul unei operaţiuni de construcţie. Dar energia trece printr-un proces de diferenţiere şi transformare; adică, ca să spunem aşa, banii (energia socială) puşi deoparte pentru construcţie la începutul operaţiunilor devin lemn, cărămidă, ţevi şi salarii pentru muncitori.

Cu alte cuvinte, ideea clădirii este arhetipul. El condiţionează operaţiunile de construcţie - actul creator. Ultimul implică exteriorizarea „ideii de clădire” ca schiţă; şi, de asemenea, eliberarea unei sume de bani-energie pentru a plăti construcţia. Când operaţiunile de construcţie sunt terminate, schiţa a devenit substanţializată într-un corp concret. Energia s-a transformat în muncă şi în strângerea de materiale; dar aşa cum clădirea (sau, să spunem, o casă-apartament) este închiriată, banii cheltuiţi cu clădirea se vor întoarce, la sfârşitul ciclului afacerii, la sursă, aducând un profit (dacă totul merge bine).

Această exemplificare arată că „actul creator” eliberează elemente colective (adică banii - o valoare strict colectivă) dar cu potenţialitate de individualizare (schiţa, ca exteriorizare a „ideii”). Odată terminată, casa-apartament va avea o anumită cantitate de individualitate gene­rică. Ea va avea o anumită calitate pe baza cantităţii de bani (energie) cheltuită, ca şi pe baza structurii sale. Ea va atrage o anumită clasă de oameni ca locatari. Aceşti chiriaşi, prin faptul că trăiesc laolaltă şi interacţionează, vor construi o comunitate de interese, gânduri şi comportament (dacă ni se îngăduie să forţăm puţin acest punct) - care ar putea fi descrisă ca entitatea psiho-mentală a casei-apartament. În interiorul structurii generice a casei se va dezvolta o structură psiho-mentală individuală. Bineînţeles, ultima va fi modelată într-un anumit fel de prima. Totuşi, această casă-structură va fi fost „creată” de arhitectul-proprietar cu scopul de a atrage, prin caracteristici speciale, o anumită clasă de oameni.

Dacă aţi adăuga faptul că arhitectul-proprietar poate fi un grup de persoane care cooperează în vederea construirii casei pentru a locui în ea, aţi putea avea un tablou mai complet, din punct de vedere spiritual-Acel grup de cooperare este acum fîinţa-Germene a precedentului ciclu. Este propria lui energie-bani care a fost cheltuită pentru casa unde, ca grup, el va locui şi din care va obţine noi beneficii - şi un sens supli­mentar de integrare. Poate că această casă se construieşte în timpul verii, când grupul de cooperare are o vacanţă; sau poate că întregul grup încă trăieşte într-un alt oraş, în timp ce se construieşte casa din acest nou oraş. Fapt este că grupul nu se mută în casă, ca locatari, decât atunci când casa este terminată - deşi schimbările minore şi mobilarea interioară a celor câteva apartamente sunt ulterioare luării în posesie a apartamentelor.

Evident, această exemplificarea nu trebuie luată prea literal; dar ea poate ajuta la focalizarea câtorva dintre ideile abstracte afirmate anterior. O putem urma mai departe, luând în considerare compor­tamentul acestui grup de cooperare ca locatari. Structura casei, adică modul în care sunt proiectate apartamentele, determină un mare număr de activităţi zilnice, cum ar fi mersul din dormitor la baie, de la baie la bucătărie etc. Aceste activităţi sunt inconştiente; ele depind de structura generică a casei. Ele sunt puternice şi fixe, determinate de structura neschimbată, de „imaginile primordiale”, adică de schiţa originală a casei (prototipul speciei umane) care, în schimb, reprezintă exteriorizarea ideii de clădire, care era condiţionată de vechile obiceiuri, de vechea conştiinţă şi bunăstare a grupului de cooperare care proiectează această „idee”. Cu alte cuvinte, ele sunt rezultatele finale ale unui lung, foarte lung trecut.

Pe de altă parte, tipul de gândire pe care îl au oamenii la birourile lor, in studiile lor şi în toate activităţile emoţionale desfăşurate între locatari în apartamentele lor, sau modul în care se vizitează unii pe alţii nu sunt foarte mult legate sau condiţionate de planul casei. Multe lucruri diferite pot fi făcute în living sau în dormitor - de la a face dragoste la a servi ceaiul, a juca bridge sau a da un recital. Activităţile psihologice şi conştiente ale locatarilor sunt relativ independente de structura casei, în timp ce mişcările lor fiziologice şi cvasi-inconştiente sunt mai adaptate la aceasta.

Exemplificarea devine destul de stingheritoare în acest punct, dar poate încă servi unui scop. Ceea ce ea încearcă să transmită este diferenţa dintre structurile permanente, care sunt generice în om, şi structurile nepermanente, care sunt mai mult personale. Primele se referă la inconştient, ultimele la conştient. Genericul este colectivul în măsura în care reprezintă trăsături specifice şi atribute care sunt proprietăţile comune ale multora. Pe de altă parte, aceste trăsături specifice generice pot fi schiţate nu numai faţă de experienţe şi reacţii comune, sub aceleaşi condiţii extinse geografic şi ambiental (după cum Pretinde Jung, care este un om de ştiinţă modern) ci, trebuie spus, că din punct de vedere spiritual, ele îşi au originea în actul creator al «Marelui Individualizat”, „Dumnezeul-sfârşitului” din precedentul ciclu.

Astfel, „inconştientul generic” ar fi un termen mai bun, în măsura în care sunt privite elementele care implică structuri fundamental comune. Pe de altă parte, termenul „inconştient colectiv” ar indica în mod mult mai specific, rezultatele procesului de civilizaţie pe plan psiho-mental - formarea lentă a ideilor omenirii care, pas cu pas, integrează sufletele şi minţile tuturor oamenilor în fiinţa-Germene de la sfârşit de ciclu - la nivel psiho-mental. „Generic” se referă mai mult la ceea ce rezultă din structurile fiziologice comune tuturor oamenilor, în timp ce „colectiv” se aplică mai strict acelor elemente psiho-mentale care, în cursul evoluţiei umane, sunt eliberate de indivizi creativi şi, după ce au fost asimilate de multe generaţii, devin moştenirea comună a întregii omeniri.