Dane Rudhyar Astrologia personalităţii
Yüklə 1,77 Mb.
|
Centre ale mişcăriiPână acum am abordat cele trei tipuri fundamentale de mişcare ale Pământului. Încă un punct important trebuie clarificat - faptul că toate mişcările ciclice (singurele considerate în simbolismul vieţii) trebuie să-şi capete semnificaţia din înţelesul atribuit centrului unei astfel de mişcări. Rotaţia zilnică a Pământului are axa polară a Pământului drept „centrul său”. Revoluţia anuală a Pământului este centrată în jurul Soarelui.24 Cât priveşte mişcarea de rotaţie a axei Pământului, ea este centrată de fapt în jurul polului eclipticii; adică exact perpendiculara la planul orbitei Pământului - o abstracţie, dar una semnificativă. Linia abstractă care leagă cei doi poli ai Pământului este axa de rotaţie a planetei noastre. Această axă trebuie considerată ca fiind „centrul” ciclului rotaţiei zilnice. Aşa cum am spus, această axă polară simbolizează linia de putere a planetei, exact după cum coloana vertebrală umană reprezintă linia de putere a fiinţei umane. Această „putere” este puterea de a fi un sine individual, un „Eu”. Axa polară este linia de manifestare a EU SUNT-ului planetei, considerată ca fiinţă cosmică. Prin această linie curge puterea de a fi un sine individual, într-un sens general, ea se referă la sistemul nervos cerebro-spinal. De aceea, mişcarea ciclică a globului pământesc în jurul acestei axe trebuie să se refere la dezvoltarea ciclică a sinelui individual al tuturor fiinţelor vii de pe suprafaţa pământului sau din cadrul globului pământesc şi susceptibile de a fi „indivizi”. Trebuie să fie aşa tocmai din cauza principiului „logicii holistice” - logica simbolului - pe care deja am discutat-o în capitolul „Astrologia faţă în faţă cu gândirea modernă”. În simbolismul astrologie, această rotaţie axială a pământului este schiţată prin intermediul cercului sau roţii caselor. Cele douăsprezece case sunt douăsprezece faze ale acestei mişcări zilnice a Pământului. O asemenea mişcare ar trebui considerată ca o „mişcare subiectivă” sau „mişcare în timp”; rezultă că cercul caselor ar trebui înţeles mai specific asemenea cadranului unui ceas. Acest „cadran al caselor” se referă astfel, în mod particular, la o dezvoltare secvenţială - dezvoltarea sinelui individual al omului de-a lungul vieţii sale. Filozofic vorbind, trebuie să reţinem că necesitatea acestei rotaţii zilnice a Pământului este determinată de faptul că Pământul reprezintă ( un vast glob de substanţă solidă şi opacă. Întrucât oamenii trăiesc pe suprafaţa globului, conştiinţa lor cu privire la Univers (sau la viaţă, în general) este restricţionată la jumătate din deplinătatea sa. Acest fapt, interpretat simbolic, este nevoia omului normal de a experimenta, în mod alternativ, o perioadă de manifestare şi una de non-manifestare. In termeni de existenţă zilnică, aceasta înseamnă conştiinţa trează şi somn. Deoarece Pământul interzice accesul sinelui omului la aproape jumătate din Univers, Pământul trebuie să se rotească pentru a aduce fiecărei creaturi care trăieşte pe suprafaţa sa, în fiecare zi, o viziune completă a lumii. Astfel, în momentul naşterii, roata horoscopului va reprezenta o proiecţie a acestui fapt fundamental al conştiinţei. Jumătatea mai joasă a roţii se va referi la ceea ce este dedesubtul suprafeţei Pământului, iar jumătatea superioară, la ceea ce este deasupra. Axa orizontală a hărţii este, de fapt, orizontul - care împarte lumea vie în două tărâmuri: vizibil şi invizibil; şi prin extensie obiectiv şi subiectiv, exterior şi interior. Această linie orizontală a hărţii natale revelă astfel faptul unei necesare împărţiri a conştiinţei în două tărâmuri, pentru orice existenţă individuală de pe suprafaţa Pământului. Dar există altceva care trebuie luat în considerare. Personalitatea şi conştiinţa individuală sunt dependente tocmai de experienţele lor de viaţă şi de lumină. Este adevărat că universul este plin de stele ale căror raze penetrează Pământul, dar până când una dintre aceste stele nu a devenit un centru focalizat de viaţă şi lumină pentru Pământ - un Soare - nu ar putea exista personalitate sau conştiinţă individuală pe Pământ. Astfel, ar trebui să fie clar că, în timp ce orizontul şi linia orizontală de pe hartă sunt expresii ale dualismului conştiinţei, trebuie să existe un punct care să indice focalizarea vieţii şi luminii prin Soare, căci viaţa şi lumina reprezintă susţinerea necesară a conştiinţei. Acest punct este, în mod evident, punctul amiezii. Dacă Pământul se roteşte în jurul axei sale nu este numai (din punct de vedere antropocentric) pentru ca în fiecare zi omul să fie conştient de întregul universului; ci şi pentru ca el să poată fi energizat, în fiecare amiază, de influxul direct al vieţii şi luminii solare. Întrucât Pământul se roteşte, amiaza soseşte în fiecare punct al globului, care astfel este vitalizat şi iluminat. Din acest punct de vedere s-ar putea spune că în faptul rotaţiei axiale este implicată imposibilitatea oricărui întreg de a avea toate părţile energizate dintr-o dată de către forţa vitală. De aceea, e nevoie de succesiune sau timp. Un exemplu poate clarifica aceasta. Este nevoie de timp pentru ca sângele să circule de-a lungul corpului, vitalizând toate funcţiile fiziologice şi organele lor. O asemenea analogie între ciclul circulator al sângelui şi rotaţia axială a Pământului nu trebuie să fie luată prea literal; totuşi, ea are o mare semnificaţie. Pentru că, exact după cum, prin intermediul circulaţiei sângelui, forţa vitală este distribuită tuturor părţilor întregului organism, aşa este distribuită zilnic peste întregul Pământ, prin intermediul rotaţiei axiale, forţa vitală care emană de la Soare (simbolul „inimii”). O să desluşim mai târziu întreaga semnificaţie a cuvântului „distribuită”, acum însă dorim să stabilim semnificaţia fundamentală a celor două axe ale cercului caselor: orizontala, reprezentând dualismul conştiinţei (subiectiv şi obiectiv, eu şi ceilalţi) - şi verticala, al cărei vârf simbolizează punctul de amiază, punctul susţinerii solare; de asemenea, şi punctul în care individul particular se găseşte în cea mai deplină legătură posibilă cu forţele ce vitalizează fiinţa universală simbolizată de Soare. La orizont, omul se vede pe sine ca o pură fiinţă particulară; dar, întrucât se asociază cu Soarele, el absoarbe viaţa şi devine un participant la viaţa universală. Orizontul (şi, în special, orizontul estic: ascendentul hărţii natale) defineşte, limitează, particularizează. Meridianul sau zenitul (mijlocul-cerului hărţii natale) vitalizează, colectivizează, universalizează. Aceasta ne conduce la studiul celei de-a două mişcări a Pământului - revoluţia sa anuală în jurul Soarelui. Această mişcare dă naştere la ceea ce este numit zodiac. Deoarece fiecare mişcare ciclică ia semnificaţia centrului în jurul căruia apare, se va vedea că zodiacul are aceeaşi semnificaţie fundamentală ca şi Soarele - tot aşa cum cercul caselor are aceeaşi semnificaţie fundamentală cu cea a axei polare a Pământului. Semnificaţia Soarelui poate fi formulată în diferite moduri, în concordanţă cu nivelul de interpretare. Ea trebuie totuşi să se bazeze pe trei factori fundamentali: Soarele este sursa de viaţă şi de lumină pentru om; este tatăl şi mama sistemului solar ca întreg, al cărui centru îl ocupă. În primul temei, Soarele reprezintă forţa vitală. Reprezintă puterea vitalizatoare, integrantă, care îl face pe om întreg pe fiecare plan de fiinţare, care face să rodească totul şi aduce fiecare organism la un punct de realizare creativă. In al doilea temei, Soarele reprezintă forţa care ţine laolaltă întregul sistem solar. Toate relaţiile inter-plane tare sunt formulate astfel organic şi semnificativ în termenii Soarelui; aşa cum, în alt plan, relaţiile mutuale dintre fraţi şi surori sunt, în mod fundamental, semnificative în termenii originii lor comune - mama şi tatăl. Putem de asemenea spune că, după cum complexul tipar al interdependenţei ce leagă toate glandele şi organele corpului este formulat semnificativ pe baza curentului de sânge, tot astfel şi tiparul complex al relaţiilor planetare este formulat semnificativ pe baza circulaţiei forţei solare sau prin referire la Soare, centrul sistemului şi stăpânul gravitaţiei. Zodiacul ne oferă deci, întâi de toate, un tablou al desfăşurării ciclice a forţei vitale, atât în natură cât şi în om; apoi furnizează şi un fundal pentru dezvoltarea complexului tipar al relaţiilor inter-planetare şi intra-sistemice. În primul caz, reprezintă fluxul şi refluxul forţei vitale universale de-a lungul unui ciclu anual. În al doilea caz, constituie un sistem de coordonate ce ne permite să formulăm în fiecare moment configuraţia tuturor elementelor sistemului solar...dar întotdeauna, bineînţeles, din punctul de vedere al celui care interpretează, al omului de pe acest Pământ - un punct de importanţă capitală ce va fi dezvoltat în capitolul următor. În timpurile străvechi, după cum am văzut în primul capitol, zodiacul a reprezentat pur şi simplu un calendar agricol, trasat în mod solemn de preoţii iniţiaţi, la porunca împăratului, sau a regelui, care schiţa schimbările din anotimp. Mişcarea aparentă a Soarelui a fost înregistrată prin verificarea ei pe permanentul tipar de referinţă furnizat de constelaţii. Deoarece calitatea şi intensitatea razelor solare se schimbă de-a lungul anului - şi se părea că aceste schimbări corespundeau conjuncţiilor succesive ale Soarelui cu stelele şi grupurile de stele - astrologii inventivi au crezut, probabil, că stelele înseamnă ceva pentru Soare, „ceva” care îl face să-şi modifice calitatea şi intensitatea razelor. În felul acesta, atunci când Soarele „intra” într-o constelaţie a zodiacului, energiile sale luau ceva din natura constelaţiei. Soarele a ajuns să fie văzut ca o lentilă prin care misterioasa putere a constelaţiilor devenea focalizată. Au fost descrise astfel douăsprezece tipuri de energii cosmice iar forţa vitală solară avea caracteristicile acestora, succesiv, lună după lună. Pentru mintea modernă, totuşi, este clar că forţa solară în sine nu se schimbă din cauza „influenţei” constelaţiilor, care sunt doar configuraţii vizuale legând stelele ale căror distanţe şi caracteristici sunt deseori atât de variate, încât exclud posibilitatea existenţei unei semnificaţii de grup a constelaţiei ca atare. Zodiacul este pur şi simplu un dispozitiv simbolic pentru a defini şi măsura desfăşurarea ciclică a forţei vitale, aşa cum aceasta se răspândeşte de la Soare la Pământ de-a lungul ciclului de revoluţie orbitală. El ajută la trasarea modificărilor ciclice ale relaţiei Soare-Pământ (adică particular-universal, individual-colectiv). Semnificaţia zodiacului este semnificaţia mişcării orbitale. După cum am mai spus, mişcarea orbitală în sistemul solar reprezintă acel tip de mişcare care solicită deplasarea centrului; mişcare obiectivă, mişcare care implică schimbarea relaţiei în spaţiu. Este mişcarea părţilor în cadrul unui întreg organic. Fiecare întreg este compus din părţi care se mişcă în relaţie una cu alta şi, în cele mai perfecte sisteme (cum ar fi sistemele solare sau atomii), se mişcă pe orbite, în jurul unui centru comun. Mişcarea orbitală reprezintă astfel mişcarea ritmică a relaţiei, în timp ce rotaţia axială reprezintă ciclul de autodezvoltare. Dezvoltarea relaţiei solicită deplasarea centrului, însă dezvoltarea personalităţii individului solicită un proces de, să spunem, meditaţie sau introspecţie. Comparam, cu puţin timp înainte, rotaţia axială a Pământului cu ciclul circulaţiei sângelui. Circulaţia sângelui nu implică deplasarea în spaţiu a organismului uman ca întreg. Dar toate activităţile unui om, aşa cum trece el prin viaţă, în oraşul său natal, implică deplasarea in spaţiu, pentru că ele se referă la rezolvarea relaţiilor sale cu semenii săi. Aceste relaţii sunt cauza mişcării lui la birou, la club, la casa părinţilor etc.; şi toate aceste deplasări pot fi divizate pe fundalul mai mult sau mai puţin permanent al străzilor şi clădirilor oraşului. În acelaşi mod revoluţia Pământului în jurul Soarelui se poate spune că este motivată de nevoia de a rezolva variatele relaţii dintre Pământ şi Soare, şi dintre Pământ şi celelalte planete. O astfel de revoluţie poate fi divizată pe fundalul mai mult sau mai puţin permanent al stelelor fixe, schiţate ca şi constelaţii (blocurile şi străzile Universului). Când un astrolog spune că Soarele este în Berbec, el înţelege că relaţia Soare-Pământ poate fi localizată în raport cu anumite puncte ale cerului. Această poziţie îi conferă relaţiei caracteristici mai mult sau mai puţin cunoscute, tot aşa cum, de exemplu, faptul că doi oameni de afaceri se întâlnesc într-un birou şi stabilesc un contract, nu înseamnă că dacă semnarea contractului ar fi avut loc într-o sală de bal, ar fi avut o altă semnificaţie. Stelele reprezintă astfel puncte de referinţă ce permit astrologului să dividă curba relaţiei schimbătoare dintre Soare şi Pământ şi a tuturor relaţiilor planetare. În cazul relaţiei Soare-Pământ, anotimpurile pot servi la definirea fazelor relaţiei; dar poziţia Soarelui în legătură cu stelele este un mod mult mai precis de determinare - cu condiţia luării în considerare a fenomenului de precesie al echinocţiilor. Acest fenomen arată nu numai că oamenii se mişcă încoace şi încolo în cadrul oraşului, dar că oraşul însuşi îşi schimbă topografia - de exemplu, un cartier rezidenţial devine un centru de afaceri, o mahala devine un cartier de vile, sau viceversa. Acest exemplu este, în mod evident, departe de a fi perfect; totuşi, dacă nu este luat prea literal, prezintă ceva din valorile relative ale celor trei tipuri de mişcări ale Pământului pe care le-am studiat. Ne rămâne totuşi, pentru a completa această parte a lucrării, să indicăm natura şi semnificaţia „centrului” mişcării de rotaţie a axei Pământului - cauza „Marelui ciclu polar” sau ciclul de precesie a echinocţiilor. E necesar să spunem că axa Pământului se mişcă în jurul axei ideale a Pământului: linia polilor eclipticii - adică, o perpendiculară la Planul orbitei Pământului. Axele planetelor sunt înclinate pe planul orbitei lor, şi ele trebuie toate să se mişte mai mult sau mai puţin aşa cum o fac axele Pământului. Când vorbim de axele planetare, vorbim de ceva care este de polaritate opusă Soarelui. Soarele este centrul colectiv al sistemului. El asociază toate planetele laolaltă. Puterea Soarelui este simţită în special la ecuator. Planul ecuatorului este planul celei mai mari acţiuni a Soarelui, deci planul de-a lungul căruia forţele de integrare ale Soarelui penetrează Pământul. El reprezintă intensitatea maximă a energiilor de viaţă colectivă. În om, se referă la Marele sistem nervos simpatic dominat de plexul solar, centrul instinctelor rasiale şi, în general, al emoţiilor. Pe de altă parte, axa polară reprezintă cele mai individuale energii ale vieţii planetare. Astfel, planul ecuatorial şi axa polară simbolizează opoziţiile. S-ar putea ca motivul semnificativ pentru care planul ecuatorial al Pământului să nu coincidă cu planul orbitei Pământului (ecliptica) este că puterea colectivă a Soarelui să nu poată fi supra-focalizată sau supra-puternică. Dar ca rezultat al acesteia, axa polară nu mai este perpendiculară la planul orbitei şi de aceea ea trebuie (în sens filozofic) să se rotească. Trebuie să se direcţioneze succesiv către diverse stele şi se poate întâmpla ca, făcând astfel, forţele cosmice individualizante, legate de axa polară, să fie întărite şi să devină capabile să echilibreze influenţa colectivă a Soarelui.25 Influenţa Soarelui este pentru Pământ asemenea influenţei conştiinţei de sânge şi a sinelui rasial pentru individul care încearcă să funcţioneze ca individ. Este ca iubirea maternă care leagă şi deseori se opune dezvoltării factorilor individuali la copii. Aceasta probabil pentru că Pământul îşi orientează axa de individualizare către stele, aşa cum tânărul individ se orientează către profesori, dincolo de cercul familiei şi de cel al casei sale. Apoi, întrucât nu mai există puterea unică de influenţă a mamei, sosesc succesiv diverşi profesori şi inspiratori care trezesc, fiecare la rândul lui, o anumită calitate sau fază a sinelui individual. Şi aceasta poate fi semnificaţia, în termenii dezvoltării Omului-întreg, a „Marelui ciclu polar". Rotaţia polară nu implică deplasarea centrului Pământului. Ea este astfel o mişcare subiectivă, dar „subiectivă" în sens planetar. Înainte de a părăsi această fază fascinantă a astrologiei, dorim totuşi să discutăm pe scurt problema diviziunii acestui Ciclu polar. Avem aici un ciclu complet de mişcare al axei Pământului şi se naşte întrebarea: să ne gândim la el ca fiind divizat în douăsprezece secţiuni, ca şi cum ar fi un fel de „zodiac polar” (adică spiritual creativ)? După toate probabilităţile, nu ar trebui împărţit astfel. Mai degrabă ar trebui împărţit în şapte sau şaptezeci de secţiuni. Motivul concret pentru o astfel de segmentare este că există o diviziune naturală a cursului polilor datorită a ceea ce se numeşte „nutaţie” . Nutaţia este o mică şi periodică balansare sau vibraţie a polilor Nord şi Sud ai Pământului, pe măsură ce ei se deplasează în jurul polilor eclipticii. Aceasta se întâmplă datorită schimbărilor periodice ale poziţiei Lunii, care modifică uşor direcţia atracţiei lunare asupra proeminenţei ecuatoriale a Pământului. Aceste schimbări periodice corespund cu acelea ale nodurilor lunare, care încheie un ciclu într-o medie de 18,6 ani. Există astfel aproape 1400 de oscilaţii polare datorită „nutaţiei” în cadrul fiecărui Mare ciclu polar. Cercul mişcării polare nu este o simplă curbă, ci una ondulatorie. Existând, în medie, 1400 de asemenea unde, acest fapt ne poate ajuta să stabilim o segmentare naturală a cercului mişcării polare. Paisprezece este dublul lui şapte şi ocultiştii se referă, în mod repetat, la şapte raze sau faze de manifestare cosmică; de asemenea şi la şapte rase, sub-rase, familii-rasă şi cicluri planetare similare. Pare atunci logic să propunem o împărţire a Marelui ciclu polar în şapte perioade (şi poate în şapte sub-perioade), pentru a servi ca fundal unor asemenea cicluri septenare, care se referă la diferenţierea creativă a tipurilor sau calităţilor planetare şi generice. Am împărţi astfel Marele Ciclu Polar în şapte perioade de aproape 3700 de ani fiecare. Fiecare din aceste perioade ar acoperi 200 de „nutaţii” şi 200 de cicluri complete ale nodurilor lunare. Există totuşi o altă alternativă, sugerată de H. P. Blavatsky în Doctrina secretă, şi care se referă la Kabbala. În Cartea Misterelor (Siphra Dizenioutha)26, care reprezintă temelia Kabbalei, citim următoarele (secţiunea a V-a): „31. Copacul care este alinat rezidă în el însuşi. În ramurile sale, păsările (suflete şi îngeri) sălăşluiesc şi îşi fac cuiburile. La poalele lui, acele animale care au putere [personalităţi umane) caută . umbra. 32. Acesta este copacul care are două cărări pentru aceleaşi sfârşit. Şi are aproximativ şapte coloane (sau palate) şi cele patru splendori se rotesc în jurul lui pe cele patru feţe ale lor. 33. Şarpele care se grăbeşte înainte cu trei sute şaptezeci de paşi. «El dă roată munţilor şi se avântă grăbit peste dealuri», aşa cum este scris (în Biblie). El îşi tine coada în gură, între dinţi. El este străpuns prin fiecare parte”. Blavatsky comentează ultimul paragraf spunând: „Când se aminteşte de şarpele cosmic care aleargă cu 370 de paşi, aceasta înseamnă perioadele ciclice ale marelui an tropical de 25.868 de ani, împărţit în calculul ezoteric în 370 de perioade sau cicluri, după cum un an solar este împărţit în 365 de zile.” (Doctrina secretă, II, p.531, ediţia a III-a) „Copacul” la care se face referire mai sus este axa Pământului - cel puţin conform unui anumit nivel de interpretare; ramurile lui sunt curenţii magnetismului planetar care, putem spune, se constituie ca un întreg, se constituie drept „corpul vital” sau „aura” planetei. Cele „şapte coloane sau palate” s-ar referi la cele şapte palate ale Polului, adică la cele şapte diviziuni ale marelui Ciclu polar de rotaţie. „Cele patru splendori” s-ar putea referi la cele mai strălucitoare patru stele din cărarea ciclică (Polaris şi Vega; Alfa Cephei şi Alfa Draconis). Polul Nord a indicat şi va indica aceste stele respectiv la aproximativ 2 700 î.Ch. (Alfa Draconis), 2 100 d.Ch. (Polaris), 7 500 d.Ch. (Alfa Cephei), 13 000 d.Ch. (Vega). Cât despre „şarpe”, el se referă la marea undă de viaţă planetară, energia ascendentă şi descendentă care trece prin „coloana vertebrală” planetară, „Eu Sunt-ul” planetar: Axa Pământului. El poate fi numit „kundalini planetar”. Este dificil de spus dacă Kabbala încearcă să transmită ideea că ciclul total al mişcării polare (care ar controla, în mod natural, mişcarea în serpentină a lui Kundalini), trebuie să fie împărţit în 370 de perioade de aproximativ 70 de ani fiecare (după cum sugerează Blavatsky), sau, dacă fiecare dintre cele 7 „coloane sau palate” trebuie să fie împărţită în 370 de perioade a câte 10 ani fiecare, în minte se ivesc diferite posibilităţi de împărţire, dar într-un fel numerele 7 (sau 70) şi 370 (sau 3 700) par a fi cele fundamentale. Punctul important rămâne totuşi că drumul polului, din cauza mişcării secundare a nutaţiei, este de fapt un drum în serpentină, făcând cercuri în jur cu „coada sa în gură* (sau aproape astfel, întrucât polul niciodată nu se întoarce exact în acelaşi loc al sferei celeste, atât de complexă fiind, de fapt, mişcarea). Ar părea atunci logic să avem un număr exact al curbelor mai mici, cel puţin în fiecare mare diviziune a întregului ciclu, care ar da ca rezultat 7 mari ere, fiecare împărţită în 370 de perioade de 10 ani; sau, încă mai bine, 70 şi 700 de sub-perioade de câte 370 şi, respectiv, 37 de ani fiecare. Această divizare în 7, 70 şi 700 de perioade poate fi cheia planetară a „misterului celor 777 de încarnări la care se referă Blavatsky; la fel şi Alice Bailey în Un tratat despre Focul Cosmic27. Rămâne totuşi o mare problemă: cum să se selecteze un început pentru Marele ciclu polar. Două posibilităţi par cele mai atractive, prima posibilitate este de a începe ciclul de îndată ce axa polară a pământului ajunge exact în punctul actualei Stele Polare, Polaris din constelaţia Ursa Mică, care ar trebui să aibă loc intre 2 000 şi 2 100 d.Ch. A doua posibilitate este de a începe ciclul de îndată ce axa polară indică cât mai aproape posibil spre marea stea Vega din constelaţia Lyra Prima soluţie este recomandată din două motive: 1). Polaris este probabil cea mai strălucitoare stea care se află exact pe cercul descris de prelungirea axei Pământului; 2). Credem că ideile ajung să fie întotdeauna acceptate în preajma momentului când are loc aspectul la care se referă ideea. Cu alte cuvinte, iminenţa unui eveniment reclamă o interpretare adecvată a acestuia. A doua soluţie este atractivă în măsura în care Vega a fost întotdeauna considerată ca o stea de semnificaţie specială şi e posibil ca ea să se afle aproape de punctul în care sistemul solar se mişcă ca întreg. Fapt semnificativ, totuşi, este că arcul acoperit de mişcarea Polului Nord între Vega şi Polaris este de aproximativ patru ori 51°43', adică spaţiul dintre 4 puncte ale unei stele cu şapte colturi - reprezentând un interval de timp de aproximativ 14800 ani (4x3 700). Am putea nota următoarele date şi corespondenţe nu ca o apreciere definitivă, ci ca o sugestie pentru studiul ulterior:
apoi din nou Polaris - Steaua Polară - 2100 d.Ch. Nu trebuie totuşi uitat faptul că aceste date sunt foarte aproximative şi că alte mişcări polare (cum ar fi ciclul de variaţii în înclinarea axei pământului) introduc modificări ritmice. De asemenea, se poate întâmpla ca, după două mii de ani de observaţii ştiinţifice precise, să putem descoperi factori neaşteptaţi. Dacă, de exemplu, un electron pare a sări din orbită în orbită, întocmai cum face cercuri în jurul nucleului atomului, conform legii cuantice, de ce nu ar putea o planetă să-şi schimbe brusc orbita, să aibă bruşte variaţii de ritm - care s-ar putea supune legilor deocamdată nedescoperite? H. P. Blavatsky se referă la aceasta într-una din scrisorile către Sinnett, unde ea observa că lungimile vieţilor patriarhilor din Biblie erau, în mod simbolic, aceleaşi cu lungimile anului, întrucât aceştia s-au schimbat după lungi perioade de timp. Conform acestui lucru, Pământul ar trebui să se mişte de regulă mai aproape de Soare, şi astfel lungimea anului ar descreşte. Aceasta poate explica perioadele enorme date istoriei planetelor în consemnările brahmanice. Totuşi punctul important, din punct de vedere simbolic şi filozofic, îl reprezintă pentru noi faptul de a ne gândi la această mişcare polară ca la manifestarea fundamentală a factorului creativ din astrologie, exact după cum ne gândim la rotaţia axială ca la o expresie a factorului individual şi la revoluţia orbitală ca la o expresie a factorului colectiv. Dar prin termenul „creativ” ne referim aici la creativitatea cosmică, la revărsarea arhetipurilor şi a ideilor primordiale care marchează începutul tuturor noilor cicluri planetare. Vom vedea mai târziu că există un alt factor astrologie care simbolizează de asemenea „creativul”, dar într-un sens mai personal. Acest factor este „Gradul zodiacului” - produsul unei combinaţii şi integrări a rotaţiei axiale (individual) şi a revoluţiei orbitale (colectiv). Creativul este întotdeauna rezultatul unei sinteze şi a unei integrări de elemente. Astfel, rotaţia axei Pământului reprezintă sinteza factorilor diferiţi care implică, pe de o parte, influenţa gravitaţională a Soarelui şi Lunii asupra centurii ecuatoriale a Pământului (gravitaţia fiind forţa responsabilă pentru revoluţia orbitală şi astfel este asociată colectivului) şi, pe de altă parte, rotaţia axială a Pământului.
Yüklə 1,77 Mb. Dostları ilə paylaş:
|