Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Stadiul vitalist

Conform concepţiei vitaliste, viaţa este în toate, pătrunde în fiecare entitate, în fiecare substanţă; este un ocean vast şi universal de energie, în care totul se „mişcă şi îşi are viaţa sa”. Acest punct de vedere se iveşte în mintea omului atunci când frica primordială este într-un fel înfrântă, când ceea ce putem numi în mod simbolic Junglă” este dat la o parte şi oamenii devin, fie crescători de vite, fie agricultori. Natura, cu alte cuvinte, este în primul său stadiu de domesticire. Ea devine un „cămin” şi în cadrul acestui cămin viaţa este văzută curgând cu mişcarea majestuoasă a anotimpurilor sale, crescând şi descrescând ca Luna, retrăgându-se şi inundând ca Nilul.

Animismul îl arată pe om ca fiind una dintre miriadele de entităţi care se luptă pentru existenţă; care încearcă cu disperare să învingă frica, identificându-se cu obiectul fricii sau cu focul şi lumina care-i salvează viaţa, împăcând răul prin sacrificii: o creatură a haosului, cu slabe percepţii, tânjind la un fel de cunoaştere care să-i permită confruntarea cu miriadele de entităţi ostile. El trebuie să înţeleagă singur aceste entităţi, să le cunoască natura, să le numească. Conştiinţa conferă putere. A stabili duşmanul, înseamnă aproape să-l învingi... ceea ce înseamnă, de fapt, principiul pe care se sprijină psihanaliza freudiană, la un alt nivel. Pe de altă parte, vitalismul presupune faptul că cel puţin o parte a naturii - atât din interiorul cât şi din exteriorul omului - este cucerită şi folosită. A fost atinsă un fel de siguranţă. Totuşi, această parte domesticită a naturii trebuie supravegheată cu atenţie, protejată împotriva răului, făcută rodnică; pământul trebuie cultivat, vitele îngrijite. Ideea fundamentală nu mai este apărarea, ci producţia. Încă există duşmani. Dar ei nu îl atacă pe omul însuşi aşa cum o face proprietatea. Problema proprietăţii a devenit supremă. Producţia depinde de proprietate. Viaţa omului depinde de păstrarea în siguranţă şi de rodnicia proprietăţii; şi curând, de asemenea, de continua expansiune a acesteia. Aceasta se aplică şi naturii interi­oare a omului. O porţiune a fiinţei omului, sau „psihicul”, a devenit „domesticită”, adică făcută în mod conştient prolifică în idei şi cunoaştere. Conştiinţa trebuie conservată, protejată împotriva posibilei năpustiri a forţelor răului din „inconştient” (din interiorul junglei), trebuie cultivată, tot aşa după cum pământul trebuie cultivat şi vitele îngrijite.

Cultivarea, creşterea animalelor, toate acestea înseamnă un fapt: lucrul în armonie cu (şi într-o anumită măsură controlând) procesele vieţii. Viaţa în starea de junglă însemnă în mare parte o mulţime de entităţi rele. Viaţa, în stadiul vitalist, înseamnă o forţă care poate fi bună sau rea; o forţă care pătrunde în toate lucrurile, operează în ele; nu există un mod de a i se putea opune, pentru că” ea este atot­puternică. Dar cunoscând legea ciclului ei de creştere şi de descreştere, lucrând în armonie cu tendinţele ei, omul poate utiliza viaţa. El poate produce mijlocitori, formaţiuni magice care atrag această putere vitală şi prin intermediul căreia natura poate fi făcută rodnică. Aceste formaţiuni magice devin „sacre”. Ele concentrează energia vitală difuză, fie pentru a întări, fie pentru a distruge individul sau orice produs al naturii.

În acest stadiu al dezvoltării umane, astrologia devine extrem „de importantă. Ea nu mai lucrează în mod exclusiv cu entităţi celeste ca fiinţe separate, care erau venerate şi pacificate - deşi această atitudine animistă rămâne încă trăsătura caracteristică a astrologiei exoterice, populare. Noua astrologie a perioadei vitaliste lucrează în special cu o înţelegere a periodicităţii proceselor de viaţă. Acestea, experimentate în creşterea şi descompunerea vegetaţiei şi a entităţilor naturale în general, se credeau a fi controlate de agenţi divini care erau identificaţi cu Soarele, Luna, planetele şi, într-o anumită măsură, cu stelele.

Astrologia devine un studiu al misterului universal al periodicităţii transformărilor dinamice, care este văzută a fi esenţa adevărată a Vieţii însăşi. Chinezii din antichitate simbolizau această lege a trans­formărilor naturale într-o serie de hexagrame ce a constituit Yi Jing (Cartea Schimbărilor). Aceasta reprezintă, totuşi, în mod evident, o transmitere mai târzie şi mai abstractă a astrologiei de început. Astrologia vitalistă s-a născut probabil în vechea Chaldee, acolo unde, întâi de toate, se studiau fenomenele celeste asociate schimbărilor anotimpurilor. Mişcările Soarelui şi ale Lunii au devenit baza sistemului astrologie. Dar aceste mişcări nu sunt considerate, în primul rând, ca fenomene celeste în sine, ci ca indicatori ai schimbărilor dinamice, ale forţei vitale, solare şi lunare, după cum sunt ele exprimate pe Pământ. Se pare că rasele nomade, depinzând de vite, au pus în evidenţă perioadele lunare, pentru că acestea corespund mai mult cu perioadele vieţii animale, cu sexul şi procrearea prin împerechere. Din aceste corespondenţe solar-lunare fundamentale provine, prin generalizare, marea „Lege a analogiei”, care este adevărata temelie a tuturor ştiinţelor oculte.

Legea analogiei presupune un agent universal străbătând întregul univers - o substanţa vitală sau o forţă vitală care umple tot spaţiul; care umple bolta cerurilor ca şi domus-ul (domiciliul, căminul) în care trăiesc, procreează şi mor grupurile tribale, dar care se reînnoieşte şi se continuă prin transmiterea ereditară a sângelui. Căminul tribal devine o mică replică a căminului universal legat de sferele stelelor. Pământul este microcosmosul, universul este macrocosmosul. Doar mai târziu, în Alexandria şi în Evul Mediu, omul, fiinţa individuală, este considerat a fi microcosmosul. Atunci astrologia se individualizează. În antica Chaldee şi în China ea se referă doar la Pământ şi la Stat, sau comu­nitate. Statul este microcosmosul iar împăratul sau regele îi este Soare şi centru al vieţii.

În astfel de state agrare, constituite în vaste câmpii, cadrul a tot ce este viu este produs de patru mari momente ale ciclului de schimbări solare: echinocţiile şi solstiţiile. Acestea sunt indisolubil legate de cele patru puncte cardinale ale spaţiului. Să considerăm China antică, cu aproximativ 2000 de ani î. Ch. Capitala şi palatul împăratului sunt orientate spre aceste patru puncte. Palatul are patru secţiuni, fiecare corespunzând unui anotimp. Împăratul locuieşte în secţiunea estică în timpul primăverii, în cea sudică vara, în cea vestică toamna şi în cea nordică iarna⁷.

Aceasta diviziune împătrită este în mod evident asociată ideii de dualitate şi sex. Chinezii şi-au construit ciclul schimbării pe alternanţa creşterii şi descreşterii celor două principii Yang şi Yin, masculin şi feminin. Acest dualism este transferat prin corespondenţă dualismului zi-noapte: Soarele luminând ziua; Luna luminând noaptea. Animalul - femelă are perioade de căldură şi de indiferenţă, exact după cum Luna este fie strălucitoare, fie întunecată. Astfel astrologia se bazează pur şi simplu pe concepte biologice. Este dinamică, vitală. Ea explică cauzele tuturor fenomenelor biologice de pe Pământ - mai târziu a tuturor fenomenelor sociale, ca în civilizaţia chineză, în care organizarea socială, politică, muzica şi toată cultura erau conduse de tiparul armoniei revelate de mişcările corpurilor celeste, ele însele considerate a fi vehiculele simbolurilor Puterii Divine care reprezintă în mod colectiv viaţa universală.

Pe aceasta temelie vitalistă se dezvoltă totuşi, în mod progresiv, o suprastructură mentală, pe măsură ce secolele trec. Ciclurile planetare sunt adăugate celor ale Soarelui şi Lunii. Din ce în ce mai mult, preoţii care înregistrează, tabelează, compară şi studiază mişcările corpurilor celeste, realizează valorile abstracte implicate In revoluţiile lor ciclice. Ideea de „raporturi numerice exacte şi neschimbătoare” pune stăpânire pe mintea unor oamenii, a căror îndeletnicire trebuie să însemne simboluri de ordine şi lege pentru o umanitate cuprinsă încă de frica forţelor elementare. Noţiunea de Ordine Cerească devine una de mare siguranţă împotriva haosului naturii elementare, aşa de evident manifestat de furtuni, inundaţii şi cataclisme de toate tipurile. O lume arhetipală, divină a Ordinii este arătată în Cerurile în care fiecare obiect se mişcă potrivit legilor imuabile. Sarcina omului este atunci, în mod evident, de a opera asupra „pământului” (pământul şi vitele, dar şi propria natură instinctual-pământească) care devine o replică perfectă a Ordinii celeste.

Din asemenea premise pot fi deduse două nevoi fundamentale: nevoia unui calendar, care determină la început numai timpul când toate operaţiunile agricole trebuie executate (însămânţarea, recoltarea etc.) şi zilele care sunt sau nu favorabile oricărei astfel de operaţii; apoi nevoia de lege etică, care determină cum trebuie să lucreze omul şi să-şi cultive propria natură, propria fiinţă pământească; cum trebuie omul să se comporte în relaţia cu omul, în cadrul Statului - dacă acest Stat trebuie să se conformeze legii celeste. Astfel, în China antică vedem împăratul ca înalt preot al religiei celeste, mediator între Ordinea Cerească centrată în jurul Stelei Polare (unde sălăşluieşte Marele Zeu al Ordinii) şi omenire. El este asistat de patru astronomi, care, împreună cu el, determină Calendarul agricol - stabilind, în plus, o lege moral-socială şi o gamă muzicală, muzica fiind agentul prin care Statul pământean se poate acorda la „Armonia Sferelor” (de asemenea o idee pitagoreică). Muzica include tonuri şi dansuri rituale fiindcă acolo trebuie să domnească din nou principiul dualităţii. Mişcările corporale sunt armonizate cu tonurile muzicale şi cu ritmurile - o asemenea armonie simbolizează şi atrage după sine în mod magic o corespondenţă între emoţiile omeneşti şi mişcările celeste.

Împăratul reprezintă punctul fix de referinţă pentru toate măsu­rătorile etico-sociale, după cum Polul Nord îl reprezintă din punct de vedere astronomic. Vocea lui este un mod de perfecţiune pentru toate tonurile; corpul lui, pentru toate măsurătorile. Toate drumurile sunt măsurate de la centrul palatului lui, acolo unde locuieşte; sau mai degrabă, pentru că el îşi schimbă în mod ciclic rezidenţa, acolo unde se află mormântul Marelui Strămoş, originea Statului. Împăratul este unicul Om, unicul Individ, unicul Mediator prin care Ordinea Cerurilor este insuflată Statului. Astfel el este supremul astrolog. Sau, mai degrabă, el este chintesenţa însăşi a tuturor virtuţilor cereşti şi, prin intermediul lui, cei patru astrologi ai săi sunt capabili să se împărtă­şească şi ei din misterele Cerurilor.

Acesta reprezintă un stadiu perfecţionat al civilizaţiei astrologice. Nu seamănă însă în mod frapant cu religia creştină, pe un plan diferit? Pentru că nu este Isus Christos unicul Mediator între omenire şi Dumnezeu, unicul Individ Spiritual (fiind unicul Fiu Născut), modelul de perfecţiune al tuturor virtuţilor celeste, unica temelie a mântuirii? Şi nu sunt Apostolii săi şi papii, prin succesiune apostolică, distribuitorii înţelepciunii Sale, întemeietorii unei Biserici militante care trebuie să devină o replică pe pământ a Bisericii triumfătoare din ceruri?

Creştinismul a venit într-un timp de mare haos psihologic, când o nouă lume s-a născut din ruinele trecutului est-mediteranean, când intelectualismul şi individualismul grecesc a condus la confuzie psi­hologică completă. Biserica creştină a devenit apoi simbolul Ordinii Cereşti, singura protecţie într-o perioadă de haos, cea care integrează forţa într-o perioadă de confuzie, de pasiuni şi pervertiri decadente. Dar tocmai asta era şi Statul astrologie al Chaldeei şi al Chinei - unica protecţie împotriva haosului elementar. Cursurile ciclice ale corpurilor cereşti (luate singure) erau simboluri ale unei Ordini universale. Doar cunoaşterea mişcărilor solare şi lunare îl putea salva pe om de tragedia recoltelor distruse - ceea ce ar fi însemnat foamete şi haos. În China, cunoaşterea astrologică era socotită de o asemenea importanţă, încât căderea primei dinastii Hia a fost pusă pe seama eşecului astrologilor imperiali în a prevedea o eclipsă. Ori de câte ori, din cauza unei incomplete cunoaşteri a mişcărilor celeste, o planetă nu apărea exact acolo unde era aşteptată, acest lucru era considerat a prevesti haos şi ruină pentru casa imperială. Dacă diriguitorii nu reuşeau să cunoască cu exactitate evenimentele celeste, singurul bastion împotriva haosului era distrus şi conducătorii trebuiau să plece. Ei trebuiau să fie Integrato­rii, Organizatorii, Păzitorii Ordinii Universale; dacă eşuau în cunoaşterea acestei Ordini, se dovedeau nedemni. Ei trebuiau răsturnaţi, tocmai pentru a salva populaţia.⁸

În planul biologic al lucrărilor agricole şi în planul organizaţiilor etice şi sociale, astrologia însemna atunci Marea Cunoaştere, singura care putea să garanteze siguranţă şi acea încredere spirituală într-o lege cosmică fără de care nu era posibilă nici o civilizaţie. Era o cunoaştere vitală, vie, pentru că la fiecare pas ea se infiltra în desfăşurarea tuturor proceselor vieţii! Era Ştiinţa Vieţii sau, după cum spune M. Berthelot, Astrobiologie - ştiinţa unei vieţi concepută arhetipal ca fiind ordonată şi cosmică, operând identic atât în microcosmos (Pământ), cât şi în macrocosmos (Univers).