Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Sistemul solar ca personalitate

Până acum abordarea noastră a avut de-a face cu factori pur psiho­logici şi am considerat planetele drept simboluri care ne-ar permite să schiţăm cele trei tipuri principale de activităţi caracteristice oricărui organism însufleţit, activităţi care determină ce este organismul, cum se auto-menţine, cum se reproduce. Am studiat apoi problemele apărute ca urmare a reprimării activităţilor natural-organice, aşa cum sunt simbolizate de planetele retrograde. În final, am analizat cele trei moduri de activitate prin intermediul cărora ego-ul particular este capabil să se depăşească şi să participe la universalitate. Imaginea lui Saturn, care reprezintă temelia egoismului particular, se stinge apoi în caracter într-un fel de reprezentare plutoniană. Modul jupiterian compensator de activitate dă drumul procesului neptunian de subli­mare. Tipul marţian de auto-reproducere este înlocuit de creativitatea uraniană.

Dacă abordăm totuşi subiectul dintr-o direcţie inversă, adică pornind de la analiza sistemului solar ca întreg şi proiectând rezultatul acesteia în experienţa noastră fizio-psihologică, obţinem un tablou mai logic şi mai ordonat. Conceptul nostru de personalitate se măreşte şi îşi asumă perspective cosmice. Întregul sistem solar, văzut ca un complex organism de viaţă, devine o personalitate cosmică. Totuşi, trebuie să evităm greşeala de a ne pierde baza de operare: Pământul. „Cosmici”, aşa cum putem fi, suntem întotdeauna înrădăcinaţi în Pământ. Sin­gurul sistem solar pe care îl cunoaştem este cel văzut prin atmosfera Pământului şi prin intermediul simţurilor şi al instrumentelor pământeşti. De fapt, nu cunoaştem nimic dincolo de Pământ şi de reacţiile pe care le experimentează Pământul. Trebuie să rămânem întotdeauna centraţi pe Pământ pentru că atât timp cât operăm prin vehiculele conştiinţei născute terestru, toate experienţele noastre sunt condiţionate de calitatea planetei noastre şi de toate simbolurile vitale pe care le putem concepe, fiind în mod necesar interpretări şi extensii ale acestor experienţe, care trebuie fundamentate din punct de vedere al Pământului şi al Omului ca fiinţă planetară.

De aceea, dacă vorbim despre sistemul solar, acesta apare investi­gatorului ştiinţific ca răspândindu-se pe fiecare parte a drumului descris anual de Pământ. Există corpuri celeste în interiorul graniţelor orbitei Pământului şi există altele în afara lor. Este adevărat că Soarele reprezintă, în mod demonstrabil, unul dintre focarele acestei orbite eliptice a Pământului şi, de asemenea, al tuturor celorlalte orbite planetare. Dar toate acestea înseamnă că noi, observatorii umani, nu suntem în centrul sistemului - acum ştim îndeajuns ca să realizăm aceasta! - ci îi aparţinem ca simplă planetă. Faptul că ştim că Soarele reprezintă centrul sistemului, şi nu Pământul, nu face legitim nici un punct de vedere cu adevărat heliocentric. Noi cunoaştem acest lucru în mod intelectual, totuşi toate experienţele noastre sunt în mod necesar centrate pe Pământ.

Cu alte cuvinte eu (ego-ul) ştiu acum că domeniul conştiinţei mele (propriul meu Pământ) nu este centrul fiinţei mele totale. Eu consider totuşi că există un Sine care, întocmai că Soarele, este centrul acestei fiinţe totale. Totuşi, eu nu experimentez ca un Sine, ci doar ca un ego. Eu postulez posibilitatea unei identificări a acestui ego cu Şinele. Dar dacă am experimentat o asemenea identificare, eu nu aş mai fi de acum încolo o personalitate centrată pe ego. Eu aş fi un Personaj divin, un vehicul solar al conştiinţei.

Se poate întâmpla să existe Personaje divine care operează printr-un corp născut pe Pământ, dar dacă este aşa, personalitatea înrădăcinată în acel corp şi percepută de omul obişnuit nu reprezintă adevărata lor personalitate. Şi astfel nu putem discuta cu folos despre o „Personalitate solară”, pe care noi, ca fiinţe pământene nu o vom experimenta niciodată pe deplin; nu există valabilitate în asumarea punctului de vedere privind centrarea pe Soare ca bază a unui sistem de interpretare de viaţă simbolică. Zborurile noastre cosmice pornesc de pe şi se termină pe Pământ - sau altfel ele trebuie să rămână vise şi speculaţii fără semnificaţie vitală.

Să considerăm, de aceea, sistemul solar din punctul de vedere al Pământului şi al Omului, ca întreg planetar. Vom împărţi sistemul solar în acea parte care este conţinută înăuntrul orbitei Pământului, şi acea parte care este în exteriorul orbitei Pământului. Înăuntrul orbitei Pământului găsim planetele interioare: Venus, Mercur şi Soarele; în afara ei, planetele exterioare: Marte-Jupiter-Saturn şi Uranus-Neptun-Pluto. Poziţiile relative ale acestor planete în cadrul acestor două domenii celeste vor conferi fiecăreia semnificaţia sa simbolică esenţială; pentru că, să repetăm încă o dată, semnificaţiile fundamentale ale planetelor aparţin acestora prin logica poziţiilor lor în relaţie cu Pământul şi datorită caracteristicilor lor astronomice, cum ar fi viteza de Evoluţie şi de rotaţie, masa, culoarea, numărul de sateliţi etc. Cu alte cuvinte, Venus are o anumită semnificaţie fundamentală, pur şi simplu pentru că este prima planetă dintre Pământ şi Soare. La fel, nu poate fi nici o îndoială faţă de semnificaţia fundamentală a lui Pluto, pentru că această semnificaţie este derivată din poziţia, caracteristicile sale orbitale etc. Bineînţeles că o asemenea semnificaţie este atât funda­mentală, cât şi foarte abstractă sau generală - pe cât de abstracte sau generale sunt semnificaţiile numerelor 2 şi 3. De aceea, în aplicarea acestei semnificaţii la interpretarea nativităţilor particulare, statistica şi experienţa acumulată sunt nepreţuite. Ele nu dau, totuşi, naştere semnificaţiei fundamentale.

Acest fapt este important mai ales când considerăm Luna ca factor astrologie. Pentru antici, Luna era „fata în casă” a Soarelui, „lumina” secundară care strălucea noaptea. Întregul simbolism al Soarelui şi al Lunii era construit pe aceste date de experienţă referitoare la lumina Soarelui şi a Lunii şi la corelaţiile fizio-psihologice stabilite între lumina Soarelui (zi, căldură etc.) şi lumina Lunii (noapte, mister, teamă etc.).

Asemenea corelaţii nu mai reprezintă principalii generatori d( semnificaţie în termenii cunoaşterii şi ai comportamentului ştiinţific modern. Mai întâi, lumina artificială a schimbat noaptea în zi şi existenţa oraşului modern a făcut din zilele de serviciu un fel de noapte. Dar mai profund decât aceasta, atribuirea de semnificaţii planetelor (şi tuturor factorilor astrologiei) trebuie stabilită acum în funcţie de ceea ce, pentru noi, oamenii moderni, reprezintă baza noastră de cunoaştere ştiinţifică, intelectuală.

Din punct de vedere astronomic, Luna ocupă într-adevăr un loc special, ca satelit al Pământului. Rotindu-se în decurs de o lună în jurul Pământului, ea se află jumătate din timp în interiorul orbitei Pământului, jumătate din timp, în afara ei. Ca rezultat al acestui lucru, Luna reprezintă legătura între domeniile interioare şi cele exterioare ale sistemului solar, între planetele interioare şi cele exterioare. Datorită acestei funcţii de legătură, ea apare în mod constant crescătoare şi descrescătoare: un ritm clar dualist. La Lună Nouă, Luna se află în cel mai interior punct din interiorul orbitei Pământului. La Lună Plină, ea se află în cel mai exterior punct al orbitei Pământului. Subiectivitate şi obiectivitate.

Anterior, când am studiat planetele pe perechi, am spus că Luna reprezenta contrapartea feminină a lui Saturn. Dar o astfel de afirmaţie, adevărată într-un anumit sens, nu trebuie luată drept categorică. Există un „mister* în legătură cu Luna şi acesta se referă la schimbarea petrecută (cel puţin potenţial) la sfârşitul epocii arhaice (aproximativ 600 î.Ch.). Dacă studiem acum sistemul solar din punct de vedere al orbitei Pământului şi procedăm la împerecherea planetelor exterioare şi a celor interioare, vom avea următorul rezultat:

Marte şi Venus, care stau de fiecare parte a Pământului, devin opuse polar; la fel Jupiter şi Mercur; apoi Saturn şi Soarele. Înainte de a discuta aici semnificaţia Soarelui, să repetăm că planetele exterioare sunt pozitive în sensul că se referă la cauzele activităţilor reprezentate de perechi, în timp ce planetele interioare se referă la rezultate şi astfel sunt numite negative. Marte simbolizează puterea iniţiatoare şi de impulsionare care iniţiază toate activităţile vitale; Venus - energia de împlinire, purtătoare de roade - încheie toate ciclurile de activitate. Jupiter simbolizează puterea de circulaţie din interiorul fiecărui întreg organic şi ceea ce le extinde din interior şi le face întregi. Mercur reprezintă sistemul nervos şi apoi puterea gândului care consolidează şi devine vehiculul puterii jupiteriene. Saturn reprezintă puterea originară, care începe fiecare manifestare vitală prin separarea din oceanul nediferenţiat de viaţă, a unui fragment particular din acesta şi care, prin construirea unui perete în jurul acestui fragment, ne permite să fim o entitate separat-independentă.

Dar cine este opusul polar al lui Saturn? În mod logic, ar trebui să fie Soarele. Au existat multe discuţii în jurul acestui aspect şi s-a în calcul chiar şi planeta intra-mercuriană, Vulcan. Nu ştim dacă Vulcan există sau nu, dar nu se poate pune bază semnificaţiei astrologice pe simple fapte astronomice posibile. Semnificaţia poate fi atribuită mult mai satisfăcător fotosferei Soarelui. Ocultiştii au spus că noi nu cu­noaştem adevăratul Soare, că ceea ce vedem este doar, ca să spunem aşa, lumina care vine printr-o fereastră deschisă. Lumina constituie ceea ce se poate numi suprafaţa Soarelui, partea radiant-activă a Soarelui. De fapt este tot ceea ce ştim despre Soare, în mod senzorial şi fizic. El reprezintă sursa „vibraţiilor solare”; şi aceasta înseamnă pentru noi viaţă şi lumină. Saturn fixează graniţele fiecărui organism particular viu şi ajută astfel la focalizarea ca şi printr-o lentilă, în cadrul acestor graniţe, a luminii difuze a spaţiului interstelar sau galactic. Soarele este, într-un. anumit sens, chiar aceasta lentilă. Fotosfera reprezintă totalitatea razelor de lumină şi căldură focalizate şi care umplu graniţele organismului viu. Saturn diferenţiază. Fotosfera face entitatea diferenţiată vie.

Avem astfel o dublă trinitate de planete interioare-exterioare. Fiecare din aceste planete simbolizează o polaritate a vieţii întreite: trei pozitive şi trei negative. Care este a „şaptea”? - pentru că în toate filozofiile se spune că marele număr al tuturor manifestărilor de viaţă este 7. A şaptea (planetă)este cea care corelează polarităţile opuse. Mai mult, este cea care colectează aceste energii polare şi le distribuie printr-un flux ciclic către organismul viu. Este Luna.

Fără Lună nu ar exista schimb reciproc, nu ar exista nici o relaţie între planetele interioare şi cele exterioare. Nu ar exista nici o curgere de energii în şi prin Pământ. Pe fiecare parte a Pământului stau planetele. Dar Luna este cea care colectează energiile lor, după cum ea se mişcă înapoi şi înainte, între punctul cel mai interior şi cel mai exterior al orbitei Pământului. Adunându-le şi amestecându-le, ea le distribuie Pământului, hrăneşte Pământul cu aceste energii.

Astfel Luna reprezintă pântecul şi mama Pământului. Este fluidul limfatic. Este curgerea apei, seva din interiorul plantei. Ea adună toate forţele cosmice şi le distribuie embrionului din pântecul ei. Ea adună toate sărurile minerale ale Pământului şi le distribuie întregii plante. Este placenta care înconjoară orbital Pământul, aşa cum placenta înconjoară embrionul. Luna poate fi într-adevăr numită „mama”. Ea este iubirea maternă, apele vieţii. Dar este şi iubirea maternă posesivă, care sugrumă şi ţine copilul la piept, trăgându-l înapoi către leagăn. Din punct de vedere psihologic, ea reprezintă complexul matern, sclavia simţămintelor şi sentimentalitatea.

Oare există doar o singură planetă interioară şi una exterioară? Aici începe să se deschidă „misterul Lunii”. Pentru că trebuie să existe bineînţeles, o singură „Lună”, un singur factor de legătură pentru fiecare dualitate polară. Vedem că există trei perechi de planete, trei puteri de viaţă fundamentale (fiind un sine, automenţinându-se, reproducându-se). În fiecare organism viu trebuie să existe trei „Lune” şi atunci Luna noastră fizică reprezintă doar agentul care leagă cea mai apropiată pereche planetară - Marte şi Venus, pentru că ea este cea mai apropiată, cea mai vizibilă, cea mai evidentă, cea mai exterioară şi mai conştient constrângătoare - sursa celor mai manifeste dorinţe şi sentimente. Dar trebuie să existe şi o „Lună” care să coreleze cuplul Jupiter-Mercur şi să le distribuie energiile armonizate spre Pământ; şi din nou o „Lună” care să distribuie spre noi energiile corelate ale lui Saturn şi ale fotosferei.

Dar unde sunt aceste „Lune”? Probabil că nu există mase fizice celeste efective de substanţă care ar îndeplini funcţiile acestor două „Lune mai înalte” sus menţionate. Probabil că ele există într-o stare invizibilă, reflectând prea mult lumina spre infraroşu sau ultraviolet pentru a fi vizibile. Probabil că sunt acele „Lune mai înalte” pe care „clarvăzătorii” le-au văzut şi le-au considerat ca planete care se rotesc în jurul Soarelui. Poate că „planeta-mister” din spatele Lunii este următoarea „Lună mai mare”. Sunt multe „poate”. Dar care din ele?

Ceea ce avem noi în vedere sunt ciclurile mişcării şi distribuţiei de energie. Unul din aceste cicluri operează cu şi prin Luna noastră vizibilă, şi reprezintă un ciclu de aproximativ 28 de zile. Un alt ciclu ! Începe să fie cunoscut ca un ciclu de 40 de luni, care afectează schimburile financiare şi căldura Soarelui. Alt ciclu este binecunoscutul „ciclu de pete solare” de unsprezece ani şi ceva. Toate asemenea cicluri sunt într-adevăr căi ciclice de energie care circulă (sau corelări abstracte ale mişcării). Indiferent dacă ele operează prin intermediul unui corp fizic cum ar fi Luna noastră, sau prin unele fluxuri de particule magnetice - nu există nici o diferenţă în ceea ce priveşte simbolismul astrologie Ceea ce contează în activitatea ciclică este curgerea de „ceva”, astfel ca astrologul să o poată asocia în mod simbolic unei funcţii vitale (colectivă şi socială, ca şi individuală). Ce reprezintă acest „ceva” - dacă este fie o planetă în stare solidă, fie un curent de parti­cule electrice, sau chiar o abstracţiune pur şi simplu - aceasta ar trebui să fie de mică importanţă pentru astrolog. Astronomul este cel care trebuie să găsească toate faptele ştiinţifice în privinţa acestui lucru.

Următoarea schiţă poate ajuta la clarificarea modului în care şi locului unde operează „Lunile” - bineînţeles în mod schematic. Prima (Luna noastră fizică) face legătura între orbitele lui Marte şi Venus şi are o perioadă de aproximativ 28 de zile. Ea se referă la domeniul acţiunii fizice şi al procreării fiziologice. Reprezintă toate „sentimentele” legate de acest domeniu. Ea vitalizează toate lucrurile, chiar pe acelea foarte îndepărtate, legate de sex şi de întreaga activitate creativă, în măsura în care această activitate are o bază materială concretă de manifestare prin mişcări ale corpului (toate artele frumoase, deoarece ele implică o activitate musculară de un gen sau altul). Ea vitalizează aproape exclusiv bărbatul şi femeia care funcţionează la un stadiu instinctual şi fiziologic. Mai mult, ea operează în şi prin ciclul de creştere şi de decădere al tuturor organismelor biologice.

A doua „Lună” leagă orbitele lui Jupiter şi Mercur, colectându-le şi distribuindu-le energiile către Pământ. Perioada acestei activităţi este probabil de 40 de luni. Numărul este semnificativ şi leagă ciclul cu ciclul de gestaţie de 40 de săptămâni. Acest număr 40 este găsit cel mai frecvent în simbolismul biblic şi se referă la o perioadă de suferinţă şi de formare interioară (aşa cum este perioada de gestaţie). Despre răposatul Abdul Baha, conducătorul cauzei bahaiste, s-a spus chiar că a fost întemniţat la Akka (care înseamnă pântec) pentru 40 de ani: un simbol al formării noii ere spirituale începute după moartea sau naşterea sa.

Se pare că ciclul de 40 de luni are două semnificaţii, tot aşa cum Jupiter are două semnificaţii: 1). spirituală - care se referă la procesul de creştere a sufletului şi la dezvoltarea psiho-mentală sau iniţiere; 2). financiară - ca un ciclu de 20 de luni în sus şi 20 de luni în jos, care explică toate mişcările preţurilor şi ale volumului tranzacţiilor

(cf. T.O.Mc Grath, Radiaţia solară şi activitatea în afaceri, din Buletinele din aprilie-mai-iunie, 1934). Destul de interesant, simbolul lui Jupiter reprezintă într-adevăr forma numărului 4. Mai trebuie adăugat că asteroizii dintre Jupiter şi Marte pot fi rezultatul exploziei unei astfel de „Lune”, la care unele tradiţii se referă probabil ca la „Lucifer”.

A treia „Lună” leagă orbita lui Saturn şi fotosfera Soarelui. Ea se referă la „ciclul de pată solară” de 11,2 ani. Conform lui H. P. Blavatsky, acest ciclu măsoară bătăile inimii sistemului solar, „circulaţia sângelui* său. Acest „sânge” magnetico-cosmic curge de la fotosfera spre Saturn (limita sistemului solar, considerat ca o unitate strictă) în 5 ani; se întoarce înapoi la fotosfera în ceva mai mult de 5 ani, şi circulă în interiorul Soarelui însuşi încă un an şi ceva. Ciclul de 11 ani se referă la schimbările magnetice clare din corpul uman - la stările din interiorul coloanei vertebrale. Se referă, probabil, şi la procesul de integrare spiritual-dinamică cunoscut in ocultismul oriental drept „procesul Kundalini. El leagă centrul lui Saturn de la baza coloanei vertebrale cu „lotusul” multi-petală din vârful capului - „aura” sfinţilor şi a buddha-şilor - o adevărată fotosfera sau coroană a „soarelui spiritual” din interiorul capului.

Trebuie să analizăm acum planetele cele mai exterioare: Uranus, Neptun şi Pluto. Dacă luăm în continuare ca element de bază orbita Pământului, vom vedea că aceste planete universale sunt echilibrate numai în interiorul adevăratei „inimi a Soarelui”.

In discuţia noastră anterioară despre „Soarele ca integrator”, am arătat că Soarele reprezintă puterea Sinelui - nicidecum Şinele însuşi. Această putere integratoare a Soarelui operează, întâi de toate, în timpul dezvoltării psihicului omului în limitele conştientului definite de Saturn. Saturn plus puterea-Soarelui (fotosfera) constituie „Eu sunt”-ul - Saturn este „Eu” şi puterea-solară este „sunt” - considerând întot­deauna sistemul nostru solar centrat pe Pământ ca o „personalitate cosmică”.

Apoi saturnianul „Eu” este transcens prin întreitul proces vital simbolizat de Uranus-Neptun-Pluto. Aceste trei planete reprezintă ceea ce Jung numeşte „non-Eu”, cel care trebuie să fie asimilat de către „Eu”. Întrucât această asimilaţie are loc, „personalitatea cosmică” se extinde; mai mult, ea experimentează o repolarizare sau o „conversie ^ în interiorul „inimii Soarelui” răsare transfiguratul „Eu” şi acest „Eu îşi găseşte „sunt”-ul In puterea trinitară a lui Uranus-Neptun-Pluto. Aceasta trinitate planetară constituie procesul prin intermediul căruia „personalitatea cosmică” se găseşte legată de mai vastul întreg astronomic, ca să spunem aşa, de galaxie.

Se poate pune întrebarea: ce se înţelege cu adevărat prin „inima Soarelui”? Este Şinele. Şi Şinele reprezintă totalitatea personalităţii realizate şi integrate - o abstracţiune. Dar chiar şi această abstractizare este susceptibilă a fi concret simbolizată, în termenii „întregului mai vast”. Putem spune astfel că „inima Soarelui”, în termenii întregului galactic (centrat pe Pământ), reprezintă steaua care (în interiorul ga­laxiei noastre) este poziţionată exact în spatele Soarelui. Aceasta, totuşi, are cu greu o semnificaţie practică pentru noi, oamenii obişnuiţi!

Ce are totuşi semnificaţie este ideea că acolo există un ciclu de legătură între orbita lui Uranus şi „inima Soarelui”, a patra „Lună”. Acest ciclu este ciclul de 28 de ani al sinelui individual care, repetat de trei ori (o dată pentru fiecare din cele mai exterioare trei planete), dă timpul simbolicei „construcţii a Templului lui Solomon” (Soarele Omului): 84 de ani - perioada de revoluţie a lui Uranus în jurul Soarelui. Două cicluri de 28 de ani (unul de cincizeci şi şase de ani) constituie, conform lui McGrath, ciclul de afaceri major. Acest ciclu este egal cu trei cicluri nodale de 18,6 ani fiecare şi cu cinci cicluri de pată-solară de 11,2 ani fiecare. Aceste corespondenţe, când sunt pe deplin înţelese, aruncă lumină asupra semnificaţiei lui Neptun, căci perioada siderală a lui Neptun este egală cu trei perioade de 56 de ani.

Toate aceste cicluri, care pot fi considerate drept „Luni” mai înalte, sunt cele mai importante în studiul „personalităţii cosmice” pentru că ele simbolizează „funcţiile de legătură” între energiile-sufleteşti care, atunci când sunt pe deplin integrate, reprezintă substanţa acestei „personalităţi cosmice”, atât de convenabil simbolizate pentru noi de tiparul complex al sistemului solar, aşa cum este el înţeles de pe Pământ. Asemenea „funcţii de legătură” erau păstrate în mod ezoteric şi sacru-misterios în cosmo-psihologia arhaică. De aici, „Misterul Lunii*,

Acest mister, pentru antici, consta în considerarea Lunii drept opusul polar al lui Saturn. Când omenirea funcţiona doar la nivel fiziologic şi mintea reprezenta cu greu un factor independent sau o bază pentru focalizarea energiilor vitale, Luna a fost într-adevăr cea care, ca forţă-Maternă, a însufleţit ego-urile (graniţele saturniene) oamenilor. Oamenii sunt încă, din punct de vedere psihologic, în pântecul Mamei - şi aceasta la nivelul fiziologic-instinctual (Marte-Venus) de operare. Dar când oamenii devin polarizaţi mental şi ies afară din pântecul-Matern psihologic în domeniul energiei pure şi al gândirii independente, ei sunt alimentaţi progresiv cu puterea fotosferei solare. Ego-urile lor saturniene devin iluminate şi „Luna cea mai înaltă”, Lucifer (adică Purtătorul de Lumină), „poartă lumina” către ele, lumină care corelează Jupiter şi Mercur. Pasul următor în dezvoltarea spirituală îi va face iluminaţi de puterea Lunii Kundalini (Isis?) ce leagă Saturn şi fotosfera solară; alt pas îi va vedea vitalizaţi de corelaţia Uranus-Soare (Osiris?).

Noi credem că „misterioasa planetă din spatele Lunii” nu era o planetă, ci această a doua „Lună”, pe care am numit-o Lucifer, legătura dintre Jupiter şi Mercur. Asteroizii sunt rămăşiţele - oare nu reprezintă ei mai degrabă, starea prenatală? - a acestui Lucifer. Oare nu pot fi miriadele de asteroizi un simbol al stării răvăşite a energiilor psihomentale ale oamenilor sau ale forţelor sufleteşti? Marea Lucrare

spiritului reprezintă integrarea acestor forţe sufleteşti răvăşite într-un organism spiritual, un „Templu al Dumnezeului cel Viu”. Astfel, fiecare om trebuie să integreze în propria sa fiinţă aceşti „asteroizi” şi să fac;, din ei o „Lună” prin care puterea sufletului (Jupiter) şi a minţi (Mercur) vor fi corelate şi făcute operative în mod ciclic.

După această muncă preliminară de integrare, concentrare sau yoga psiho-mentală, va veni un nou stadiu - simbolizat de Kundalini-Isis. Atunci vălul lui Isis trebuie să fie ridicat de candidatul la iniţiere. Omul se găseşte înconjurat de aura Dumnezeului cel viu, de strălu­cirea limbilor de foc ale Coroanei. În final, omul însuşi devine un Soare. Inima sa bate la unison cu „inima Soarelui”.

Luna fizică reprezintă astăzi omenirea obişnuită. Cele trei „Luni mai înalte” simbolizează cele trei stadii de iniţiere masonică: Ucenicul, Companionul, Maistrul. Aceste stadii simbolizează, sub aspect ritualic, cele trei faze fundamentale ale procesului de integrare a personalităţii, - ale gestaţiei „Dumnezeului cel Viu”, copilul-Christos din interiorul psihicului.