Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

XIV. PRINCIPIILE INTERPRETĂRII ASTROLOGICE

Interpretarea, pentru a fi pe deplin semnificativă şi creativă, trebuie să fie individuală. Prin urmare, nici un om nu ar trebui să-i spună altui om cum să-şi interpreteze experienţa, sau orice structură de viaţă şi eveniment cu care se confruntă. Tot ce se poate face este stabilirea câtorva principii de interpretare universal valabile, care să servească drept pietre de hotar în procesul interpretării; acest proces ar trebui stabilit pentru fiecare individ în parte, în funcţie de modul în care acesta a reuşit să interpreteze faptul fundamental al experienţei sale: el însuşi.

Interpretarea unei hărţi natale nu diferă de interpretarea unei situaţii de viaţă, nici de interpretarea unei lucrări de artă sau a unei personalităţi întâlnite pentru prima oară. Totuşi, pentru a interpreta o hartă natală astrologică ar trebui întâi de toate să existe o informare completă cu privire la semnificaţia generală a faptelor astrologice, sau mai degrabă a simbolurilor. Deşi cunoaşterea conţinuturilor capitolelor precedente ale acestei cărţi este obligatorie pentru o interpretare adecvată, cel puţin din punctul de vedere al atitudinii faţă de astrologie pe care noi o susţinem, totuşi în interpretarea astrologică rămâne întotdeauna ceva misterios, ca în oricare alt exemplu de interpretare a vieţii. Odată stabilite principiile universale care definesc caracterul general al simbolurilor utilizate, individul trebuie să lase aceste simboluri să se organizeze ele însele în întreguri de semnificaţie, în cadrul propriei sale structuri particulare de înţelegere.

Sună foarte simplu şi totuşi, în mod evident, poate fi foarte dificil, începătorul „nu va şti cum să înceapă”. El va fixa harta cu o mută consternare şi nimic nu se va întâmpla. Sau altfel, el va tabela fiecare factor la care s-ar putea gândi şi se va uita în manuale pentru a vedea ce înseamnă. Iar dacă va încerca să adune aceste semnificaţii separate, el va găsi - cu excepţia cazurilor excepţionale - o situaţie confuză, fără ieşire, în care mulţi factori îi vor nega pe mulţi alţii. Stabilind o medie, el va realiza, că fiinţele umane nu sunt aşa de simple pe cât această procedură ar sugera să fie. În mod special, ele nu reprezintă suma totală a factorilor separaţi, ci mai degrabă o relaţie organică a relaţiilor dintre factori. Atunci ar trebui să se înceapă cu „factorii”, cu „relaţiile dintre factori”, sau cu „relaţia organică dintre relaţii”?

Fiecare interpret potenţial trebuie să decidă pentru sine însuşi, conform propriei sale înţelegeri. Unii vor începe de la întreg la părţi, apoi de la relaţiile dintre părţi - şi vor reconsidera din nou întregul ca un organism de relaţii. Alţii vor analiza. În mod înţelept părţile, apoi relaţiile dintre părţi şi le vor însuma prin centrarea semnificaţiilor deja determinate în jurul unui centru de semnificaţie, sau a unui determinator focal”.

Există totuşi o primă operaţie, nemenţionată până acum, care reprezintă într-adevăr temelia - deşi în mod obişnuit una inconştientă - a procesului ulterior de interpretare. Asemenea operaţie este implicată exact în prima privire care se aruncă asupra unei hărţi astrologice; pentru că fiecare om, uitându-se la o hartă ce trebuie interpretată, va determina sau va trebui să determine, în mod clar sau nu, ca fundal al unei investigaţii ulterioare, ce anume caută. Prin această afirmaţie, înţelegem o atitudine a priori faţă de orice date incluse în hartă. Unii interpreţi vor fi decis înainte, în mod inconştient dacă nu deliberat, că ei caută planete bune şi rele, benefice şi malefice, aspecte bune şi rele, semne şi stele norocoase sau nenorocoase. Alţii vor căuta tabloul unei fiinţe umane şi a unui destin şi vor interpreta planetele sau semnele ca un gravor care lucrează cu valori negre şi albe, ca un pictor care lucrează. În clar-obscur.

Cu alte cuvinte, sunt posibile două atitudini fundamentale faţă de interpretare - şi multe combinaţii secundare a acestora două: atitudinea etică şi estetică. Am definit deja în general aceste două abordări de evaluare şi înţelegere a vieţii în capitolul „Astrologia şi psihologia analitică”. Ce rămâne de făcut este să arătăm, pe scurt, cum operează aceasta atitudine estetică în domeniul interpretării hărţii. Funcţionarea atitudinii „etice” nu mai trebuie discutată pentru că fiecare manual astrologie post-medieval şi chiar modern, precum şi tipul obişnuit de practică astrologică, reprezintă exemplificări suficiente a metodei etice şi a evaluărilor sale dualiste: bun şi rău. Însă abordarea „estetică” încă reprezintă un mister pentru majoritatea covârşitoare a cercetătorilor astrologiei.

Motivul pentru care se întâmplă acest lucru, este fără îndoială faptul că orice interpretare şi evaluare a vieţii şi a celor două elemente fundamentale ale sale - precum bărbat şi femeie, yang şi yin, lumină şi întuneric, pozitiv şi negativ - au fost astfel stabilite la nivelul natural-fiziologic al conştiinţei. Cu alte cuvinte, atitudinea vitală a omului s-a bazat considerabil pe instinctele sale şi era influenţată de rezultatul activităţilor instinctuale. Lumina şi vara erau bune pentru că viaţa era mai sigură şi mai uşoară când ambele erau în ascensiune; dar întu­nericul şi iarna erau rele, pentru că viaţa era mult mai nesigură şi mai grea. În mod similar, există o sub-evaluare a femeii şi o supraevaluare a bărbatului din punct de vedere etic, pentru că bărbatul era capabil să-şi păzească mai bine viaţa în Junglă” şi femeia era dezavantajată de dificultăţile fiziologice.

Până recent, omenirea a fost într-un stadiu de dezvoltare strict fiziologic - după cum am văzut în primul capitol al acestei cărţi. Puranele hinduse vorbesc de acest stadiu ca despre „puterea braţului şi a sexului”. O foarte interesantă caracterizare! „Puterea braţului” se referă la activitatea musculară şi, pe baza acesteia, polul feminin-pasiv este văzut ca inferior. Cât despre „puterea sexului”, aceasta depinde în totalitate de modul în care este considerat sexul. Ca manifestare a forţei şi vieţii creative, sexul face din femeie, ca mamă, elementul pozitiv: de aici matriarhatul. Dar ca mod de „activitate” (musculară sau de alt gen), el face din bărbat elementul pozitiv. Tipul de mediu în care triburile umane trăiau aveau, indubitabil, mult de-a face cu deter­minarea atitudinii ce trebuia păstrată. Drept rezultat, avem conflictul dintre sistemul matriarhal şi cel patriarhal.

Toate domeniile relaţiei umane, de la viaţa familială la organizaţiile tribale şi naţional-sociale, au fost pătrunse de un tip fiziologic de evaluare mai mult sau mai puţin conştient. În plus, tot ce părea valabil pentru marea majoritate a oamenilor era efortul de a perpetua cu orice preţ organismul fizic într-o stare de relativă sănătate şi fericire fiziolo­gică. Astfel, tot ceea ce tindea să distrugă - chiar şi temporar - sănătatea şi fericirea (plus prosperitatea) a fost evaluat ca rău, în timp ce tot ceea ce consolida sănătatea, fericirea şi prosperitatea a fost considerat bun. Tot ce dădea naştere unei stări de presiune sau greu­tate, oricăror perturbări de la normalitatea fericită a casei, religiei şi comportamentului tradiţional, a fost etichetat ca „rău”. De aici, Saturn şi Marte sunt malefice. Cuadraturile reprezintă aspecte rele. Opoziţiile şi îndoielile pe care le generează (ca stimulări necesare spre eforturi ulterioare de înţelegere) sunt de asemenea rele. Dar expansivul Jupiter şi constructorul-de-casă Venus sunt benefice; iar trigoanele, care introduc noi perspective şi planuri, sunt aspecte bune.

Deoarece conştiinţa omului începe, totuşi, să se stabilească la nivelul psiho-mental şi să-şi conceapă relaţia cu un întreg mai mare, o serie întreagă de aspecte dobândesc evaluări diferite. Câteva din aceste aspecte sunt: problema puterii pe care conştiinţa poate să o focalizeze deliberat ca fundament pentru activitatea supra-personală (deşi con­ştientă), problema conservării organismului fizic, problema sănătate-fericire-prosperitate şi teama instinctivă faţă de ceea ce ar putea distruge confortul relaţiilor de sânge şi al tradiţiilor fizic-înnăscute. Într-un stadiu de tranziţie, judecata „bun-rău” pare intens subliniată pentru un timp, deşi există o transmitere a focarului de discriminare - după cum vedem în etica creştină; dar mai târziu, viaţa începe să fie considerată cu adevărat „dincolo de bine şi rău” - şi chiar dincolo de fericire. Începe să fie văzută din punctul de vedere al artistului creativ, care ştie bine că într-un desen alb-negru „negrul” este tot atât de necesar şi de semnificativ ca şi „albul”; că fără cele două s-ar putea să nu mai existe formă şi deci semnificaţie. Atunci se naşte atitudinea estetică faţă de viaţă - atitudinea „totalităţii operative”, intenţia de „a elibera putere printr-o formă semnificativă”. Pentru că într-o asemenea atitudine nu există nici „bine”, nici „rău”, ci doar grade de actualizare a semnificaţiei prin forme care poartă mai mult sau mai puţin pur şi precis această semnificaţie. Fiecare viaţă reprezintă o operă de artă care, fie poartă succesiv semnificaţia care i s-a trezit în fiinţă, fie iese în afară ca un conglomerat fără formă, inexpresiv, neconvingător, banal, de eforturi incipiente care n-au condus nicăieri.

Următoarele afirmaţii pot servi ca postulate ale atitudinii estetice faţă de interpretarea astrologică:

A). Nu există planetă rea. Fiecare planetă are o funcţie definită. Fiecare funcţie este necesară pentru realizarea totalităţii organice. Eliminarea este la fel de valoroasă ca asimilarea. Furunculul care eliberează sistemul de otrăvuri este tot atât de valoros ca şi carnea care strânge laolaltă oasele.

B). Nu există aspect rău. Involuţia este la fel de necesară ca şi evoluţia. Distrugerea formelor care au devenit învelişuri moarte şi eliberarea puterii pe care ele o conţin este la fel de valoroasă ca şi construirea de forme noi. Tensiunile sunt la fel de valoroase ca şi liniştea, chiar mai creative.

C). Fiecare semn zodiacal este la fel de bun pentru naştere ca oricare altul. Nu există lună sau zi de naştere mai bune. Ceea ce contează este să realizezi funcţia vitală sau „calitatea” revelată de semn sau de simbolul-grad.

D). Nici o hartă natală nu este mai bună ca alta. Este întot­deauna mai bună din punct de vedere al scopului unei anumite persoane. Deoarece toate scopurile sunt în mod egal valoroase şi necesare în economia întregului mai mare, harta natală a fiecărui om este mai bună pentru scopurile vieţii sale decât harta oricărui alt om.

Dacă există „rău”, el rezidă în identificarea absolută a conştiinţei şi a „Eu”-lui cu doar o singură fază particulară a totalităţii omului, în loc de totalitatea completă a fiinţei. Răul este astfel supra-accentuat; sau mai degrabă, constă în faptul că „Eu”-l este legat şi polarizat de o asemenea supra-accentuare. Orice planetă, în acest sens, este „rea” acolo unde sclipeşte într-o proeminenţă ce neagă operaţia compen­satoare a opoziţiei sale polare. Orice element al unei hărţi, atunci când este văzut a domina complet şi de a trage spre el însuşi aproape toată energia câmpului de conştiinţă, devine „rău”. Mai devreme sau mai târziu, dominaţia lui trebuie să fie sfărâmată, dacă omul trebuie să atingă totalitatea.

Aceasta nu invalidează „focalizarea”. Dar a focaliza totalitatea energiei pentru împlinirea unui individ - şi chiar mai mult, a unui scop supra-personal - înseamnă un lucru; a identifica „Eu”-l unei persoane cu o singură parte a totalităţii fiinţei, astfel încât toate celelalte părţi să devină opuse în dezvoltarea lor, înseamnă alt lucru. Numai ultima Poate fi numită „rea”, dacă se insistă în a se folosi un asemenea calificativ nefericit! Şi chiar o astfel de „răutate” poate fi, în mod simplu, o chestiune pur temporară, care se transformă într-o fază valoroasă a unei dezvoltări ce înaintează prin mari contraste. De aceea trebuie să fim atenţi ca nu cumva să transferăm evaluarea etică de „bun” sau „rău” noului nivel şi să numim întregul „bun” şi părţii „rele”. Dacă există undeva rău relativ, nu este în partea ca parte, ci în totalitatea întregului care abdică în faţa unei părţi ce pretinde a fi sau a conduce întregul. In acest sens, răul trebuie să devină ceea ce omul nu este, iar binele, să împlinească ceea ce omul este. Legea vieţii, legea binelui este legea realizării dharmei, adică a ceea ce omul este inerent şi arhetipal.

Şi astfel gândul ne poartă la marea carte hindusă, Bhagavad-Gita, care, la capitolul trei, spune:

„Fă, de aceea, ce trebuie să faci, tot timpul nepăsător faţă de eveniment; pentru că omul care face ceea ce trebuie să facă, fără ataşament faţă de rezultat, obţine Supremul.... Este mai bine să se împlinească propria îndatorire (dharma), chiar dacă e lipsită de măreţie, decât să se execute bine îndatorirea altuia. Este mai bine să se piară în executarea propriei îndatoriri; îndatorirea celuilalt este plină de primejdie”.

A deveni ceea ce eşti; a deveni deplinătatea a ceea ce eşti; cu alte cuvinte, a trăi întregul - chiar dacă mai târziu această totalitate trebuie focalizată în întregime asupra unui singur lucru, la executarea căruia fiecare element al fiinţei contribuie prin transferare deliberată şi prin substituire psihică - aşa este idealul fără vârstă şi universal pentru individ. Înseamnă corelarea perfectă a tuturor valorilor din interiorul personalităţii aflate pe drumul său spre deplina individuaţie. Înseamnă perfecta corelare a factorilor individual şi colectiv în factorul creativ, cel care operează neîncetat.

Colectivul furnizează elemente substanţiale; individul furnizează o formă de organizare sau de structură - reprezentând exteriorizarea „calităţii” monadice, care, în schimb, este identitatea spirituală a creativului. Şi în afara acestui mereu-activ, mereu-răsunător acord al vieţii şi devenirii - a devenirii care operează în şi prin viaţă, a vieţii substanţialitate şi formulate operativ în şi prin devenire - se manifestă totalitatea creativă a întregului organic.

Astrologia ilustrează, exemplifică, furnizează aplicaţii pentru toate aceste corelaţii. Dar trebuie înţeles întregul. El trebuie integrat în şi printr-o abordare estetică, care singură poate revela o totalitate da semnificaţie. Am văzut anterior cum această corelaţie a vieţii şi a devenirii poate fi percepută în şi prin interacţiunea hărţii natale, a progresiilor, direcţiilor şi tranzitelor. Aici putem arăta din nou eroarea, atât de evidentă în practica astrologică actuală, de considerare a hărţii natale şi a progresiilor ca fiind diferite. Un aspect între planete pro­gresate înseamnă puţin, dacă nu este asociat cu harta natală, cu planetele sale radicale şi cu casele în care operează aspectul. Aspectele de zi cu zi sunt încă şi mai puţin semnificative pentru un individ, dacă nu sunt văzute ca „tranzite” corespunzătoare - adică, referindu-se la harta natală. Geniul astrologiei trebuie să se găsească oriunde lipseşte discriminarea între corelaţii, grupări, în uniunile care echilibrează umbrele, negrul contra albului, agenţii formatori contra celor distructivi - acceptându-i în mod egal pe toţi ca funcţii ale totalităţii organice a întregului - să nu uităm totuşi acceptarea fiecărui element al vieţii ca valabil doar când un asemenea element este la locul cuvenit şi la timpul cuvenit.

Probabil că o analogie din domeniul muzicii ne va ajuta să focalizăm semnificaţia. Am vorbit de harta natală ca de „acordul fiinţei individuale”; şi - cel puţin prin implicaţie, faţă de ceea ce am studiat anterior - am vorbit de această analiză temporală ca de partitura simfoniei în care viaţa şi devenirea se influenţează reciproc în scopul unei mereu mai depline şi mai mari totalităţi manifestate. Ceea ce astrologul ar trebui să descopere este „tonalitatea” acordului şi sim­foniei. Aceasta reprezintă tonalitatea despre care am spus adineauri că reprezintă „relaţia organică a relaţiilor dintre părţi”. Numai cel care poate da la o parte această tonalitate individuală a unei personalităţi şi a unui destin poate fi numit un adevărat astrolog. Pentru că numai aşa poate demonstra că are puterea „perceperii holistice” care îi revelează totalitatea fiecărui întreg.