Danion Vasile Taina iubirii poveşti pentru copiii mari şi mici danion vasile

Testament de haiduc

Iubito, m-au rănit în luptă,

Şi-n piept mă arde-un glonţ hain.

De-abia respir; viaţa mi-e suptă

De parc-avea flinta venin.

Sfârşit, te rog, de vrei, de-acuma

Încalecă pe calul meu.

Pe urma mea să-ţi calce urma,

Să-mi fii zmeoaică, să-mi fii zmeu.

Să-ţi fie codrii fraţi de cruce,

Doar ei să ştie taina ta:

Că-n loc să duci o viaţă dulce

Mai mult iubit-ai a lupta.

Şi de te-or întreba vreodată

Prin care văgăuni m-ascund

Să nu le spui că sunt în groapă

Să le-arăţi codrul fără fund.

Şi să mai ştii că dacă-n luptă

Viaţa-ţi va fi de moarte suptă

În Cer la mine vei veni

Şi-n veci de veci ne vom nunti.

Eu iar te rog, de vrei, de-acuma,

Pe urma mea să-ţi calce urma...

Suspin

O, cât mi-aş fi dorit, iubit Iisuse,

Cu magii la ieslea-Ţi sfântă să mă-nchin,

Ca dar să primeşti şi colindul meu lin

Lângă Fecioara care Te născuse.

Cât m-aş fi bucurat dacă bătrânul

Ce Te-a primit pe braţele-i la Templu

Aş fi fost eu. M-ai fi-mbiat să-mi umplu

Tot sufletul de Tine, dulce Pruncul.

Iordanul de-ar fi vrut să mă primească

Pe malu-i când Botezătorul turna

Pe fruntea Ta apă - în inima mea

Căinţa începea să-nmugurească.

Schimbarea la Faţă de aş fi privit

Pe Muntele Tabor cu-ai Tăi apostoli

În bine mă schimbai. Şi de grele boli

Sufletu-mi pătimaş l-ai fi tămăduit.

Şi dacă la crunta Ta răstignire

Cu Maica Ta sfântă aş fi suferit

Mă preschimbam în giulgiu. Să fi sorbit

Tot sângele cu iz de nemurire.

În rugile când la icoană suspin

Să Te-ntâlnesc, să Te văd faţă-n faţă,

Parcă-mi şopteşti că-n puţina mea viaţă

Îţi pot fi Golgotă - sau nou Viflaim.

Nu vreau să Îţi fiu rană, nici durere,

Ci Simon din Cirene vreau să Îţi fiu.

Sub cruce vreau s-ajung, oricât de târziu,

Să pot îndulci paharul cu fiere.

Dragostea Ta mi-e scut tare de aramă

Şi-mi dă nădejde pe-acest năvalnic drum.

Atinge, Iisuse, al meu suflet precum

Te-ai atins de-a Veronicăi mahramă.

Ctitorii de taină

Am visat o biserică mare, foarte ciudată:

Era construită din cărţile Părinţilor

Aşezate ca nişte cărămizi, cu multă grijă,

Atât de firesc încât nu te mirai

Cum de biserica stă în picioare.

Încercam să îi înţeleg taina

Şi o priveam cu multă atenţie:

„O, câte cărţi alese sunt aici,

Fericit este cel care le are!”

M-am gândit - şi am intrat înăuntru.

Am găsit oameni luminaţi la chip,

Îmbrăcaţi în veşminte de sărbătoare.

O voce îngerească mi-a zis:

„Nevoinţa lor a fost aparte;

Au muncit din greu şi au strâns bani

Cu care au luat mâncare duhovnicească.

Au cumpărat cât mai multe cărţi,

Cărţi care acum par cărămizi,

Şi le-au dăruit celorlalţi.

Şi din bănuţii văduvei

S-a ctitorit Catedrala Cărţilor...”

Lacrimi

Lacrimile rugăciunii mi-au sculptat în

ochi, cu-o geană,

Două candeli ce-s aprinse când veghează

sub icoană.
Lacrimile pocăinţei devenit-au mii de

ruguri

Mistuind ce-i rău în suflet – patimile cu-a

lor muguri.

Ale isihiei lacrimi ce-au tăiat inima-n taină

Ţi-au croit din carnea-i scumpă cea mai

luminoasă haină.
Lacrimile care faţa mi-au arat-o cu-a lor

pluguri

M-au dat Ţie ca recoltă. Tu păstrează-mă

de-a pururi.

Pecete

De te voi uita, Ierusalime,

Uitată să fie dreapta mea.

De te voi uita... Dar cum să te uit?

Lumină, nădejde şi cânt,

Cum să te uit

Când alerg înspre tine,

În timp ce suspin după tine?

Cum să te uit

Când îmi eşti singurul liman?

De te voi uita, ceresc Ierusalime,

Mă cheamă la tine. Tu nu mă uita...

Ultima modă

Ultima modă este o plimbare

Prin Pavilionul Oglinzilor Deformate

Din Orăşelul Copiilor.

Oamenii se privesc în ele cu nesaţ

Şi încearcă să arate cât mai bine în fiecare

Făcându-şi dese şi delicate

Operaţii estetice.

După ce se plictisesc de ce văd

Trec la oglinda următoare.

Singurii fericiţi sunt copiii

Care nu vor să treacă prin acest pavilion.

Căci se înspăimântă de groteştile oglindiri.

Ei îşi admiră feţele doar

În bălţile făcute de ploaie.
Fericiţi cei săraci cu duhul

Că a lor este Frumuseţea adevărată...

Coridă fatală

Intrăm în arena duhovnicească

Fără să ne luăm niciun fel de arme.

Scuturăm pânza roşie a păcatelor

În faţa diavolului

Fără să ne dăm seama că viaţa

Este mai mult decât un simplu joc,

Este mai mult decât un capriciu de moment.

Uităm de multe ori

Că pânza roşie creşte

Încetul cu încetul

Până ne acoperă în întregime.

Şi taurii nu îşi ratează ţinta.

Miniaturi

Unii aşteaptă ca la Judecată

Să-şi poată prezenta colecţiile de titluri,

De medalii, de ranguri şi de aplauze.

Nu îşi dau seama

Că cei din Juriu

Nu folosesc microscoape

Şi nu pot vedea altceva

Decât inimi.

Isihie

Fiecare inimă are o gură cât a chitului

Care l-a înghiţit pe Iona proorocul.

Gură ce înghite vorbele pe care le rostim

Cu rost sau fără.

Dacă ne-am da seama

Că noi digerăm şi asimilăm

Ceea ce le spunem altora

Şi ceea ce auzim de la ei

Am prefera pentru o vreme tăcerea.

Am pricepe atunci

Că gura inimii

Ştie şi să vorbească.

Ştie să cuvânteze.

După tăceri roditoare,

Ştie să dea drumul

Proorocilor.

Pe care mai înainte

Îi înghiţise...

Mahrama Veronicăi

Eu am mahrama Sfintei Veronica...

La bătrâneţe o voi lăsa ca moştenire

Celui care şi-o va dori cu adevărat.

Mulţi creştini se feresc

Să ţină în casă aşa ceva:

Viaţa e frumoasă; nu cade bine

Să vezi prea des o faţă plină de răni.

Acei creştini au evlavie în suflet,

Dar o asemenea mahramă

E inestetică, are prea mult sânge.
Un părinte m-a sfătuit să nu o dăruiesc

Decât celor care au în casă şi în inimă

Icoana cu Răstignirea de pe Golgota;

Celor ce nu se sfiesc de Răstignire.

Oare va mai râvni cineva

Odorul Veronicăi?...