Dans, dans, dans

Nici un răspuns. Frigul şi liniştea puseseră stăpânire pe încăpere, întunericul părea să se fi adâncit şi mai mult.

— Yumiyoshi! am strigat eu din nou.

— Hei, e foarte simplu! s-a auzit vocea lui Yumiyoshi de pe partea cealaltă a peretelui. Chiar e simplu. Treci prin perete şi ajungi imediat la mine.

— Ba nu! am urlat eu. Pare simplu, dar o dată ce treci de partea cealaltă, nu mai poţi să te întorci. Tu nu înţelegi! Acolo e altfel. Nu e realitatea! Acolo e lumea de dincolo! E cu totul şi cu totul alt loc faţă de lumea de aici.

Nu mi-a răspuns. O linişte adâncă a învăluit din nou încăperea. Tăcerea mă apăsa puternic, de parcă eram pe fundul oceanului. Yumiyoshi dispăruse. Oricât întindeam mâna, nu mai puteam să ajung la ea. Eram despărţiţi de acel perete. Groaznic! Mă simţeam complet neputincios. Eu şi Yumiyoshi trebuia să fim de partea aceasta! Pentru asta luptasem eu atât. Pentru asta venisem eu până aici, urmând toţi acei paşi complicaţi.

Nu mai era timp de stat pe gânduri. Nu mai aveam timp de pierdut. M-am îndreptat spre perete. N-aveam de ales. O iubeam pe Yumiyoshi. Am trecut prin zid ca atunci, cu Kiki. A fost la fel ca înainte. Un strat de aer opac, neted şi compact, rece ca apa. Timpul s-a cutremurat, continuitatea s-a deformat, gravitaţia s-a schimbat. Simţeam cum amintiri străvechi se înălţau ca aburul din abisul timpului. Erau genele mele. Simţeam freamă­tul evoluţiei în carnea mea. Am trecut dincolo de uriaşa încrengătură a propriului meu ADN. Pământul s-a umflat, apoi s-a răcit şi s-a micşorat. Oile se ascundeau în peşteri. Marea era o idee pe a cărei suprafaţă imensă ploaia cădea liniştit. Oameni fără chip stăteau pe ţărm şi priveau valurile. Timpul fără sfârşit era suspendat în văzduh, preschimbat într-un ghem uriaş. Neantul înghiţea oamenii şi era înghiţit, la rândul lui, de un neant şi mai mare. Carnea se topea, scoţând la iveală oasele, care se transformau şi ele în pulbere şi se risipeau în bătaia vântului. Complet şi irevocabil moartă, a zis cineva. Cucu, s-a auzit o altă voce. Carnea s-a desfăcut de pe mine, s-a rupt în fâşii, apoi s-a închegat la loc.

Am trecut prin acel strat de haos şi derută şi m-am trezit în pat, gol. În jurul meu era beznă. Nu mai era acel întuneric deplin, dar tot nu distingeam nimic. Eram singur. Am întins mâna, dar lângă mine nu se afla nimeni. Eram din nou abandonat, singur, la capătul lumii.

— Yumiyoshi! am strigat eu din răsputeri.

Însă n-a fost un urlet, ci doar un şuierat uscat. Am dat să mai strig o dată, dar în acel moment am auzit un declic şi lampadarul s-a aprins. Camera s-a luminat.

Yumiyoshi era acolo. Stătea pe canapea, îmbrăcată cu bluza albă şi cu fusta ei şi încălţată cu pantofii negri. Mă privea zâmbind. Taiorul albastru atârna pe speteaza scaunului, înţepeneala care pusese stăpânire pe mine a început să cedeze uşor, ca un şurub care se desfăcea. Mi-am dat seama că strângeam puternic cearşaful cu mâna dreaptă. I-am dat drumul şi mi-am şters faţa de transpiraţie. Oare suntem de partea asta? m-am întrebat eu. Lumina asta o fi cea reală?

— Yumiyoshi! am zis eu cu o voce răguşită.

— Daa?

— Chiar eşti acolo?

— Desigur, a zis ea.

— N-ai dispărut, nu?

— Nu. Oamenii nu dispar atât de uşor.

— Visam, am zis eu.

— Ştiu. Te-am urmărit. Dormeai şi îmi strigai numele în vis. Te-am văzut, chiar dacă era întuneric. Dacă te străduieşti să vezi ceva, poţi să vezi şi în întuneric.

M-am uitat la ceas. Era aproape patru, puţin înainte de revărsatul zorilor. Ora la care gândurile se adâncesc şi se deformează. Eram rece şi încă înţepenit. Oare chiar fusese un vis? Omul Oaie dispăruse în întuneric, apoi dispăruse si Yumiyoshi. Îmi aminteam perfect singurătatea disperată şi neputinţa pe care o simţisem, îmi aminteam şi atingerea mâinii lui Yumiyoshi. Rămăseseră încă în mine, mai reale decât realitatea. Acea realitate care încă nu revenise la nivelul obişnuit de real.

— Yumiyoshi?

— Daa?

— De ce eşti îmbrăcată?

— Pentru că voiam să te privesc îmbrăcată, a zis ea.

Pur şi simplu.

— Şi n-ai vrea să te dezbraci la loc? am întrebat-o.

Voiam să mă asigur că era într-adevăr aici, că ne aflam în lumea de aici.

— Desigur, mi-a răspuns ea.

Şi-a scos ceasul de la mână şi l-a pus pe masă. S-a descălţat şi şi-a aranjat pantofii unul lângă celălalt. Şi-a descheiat pe rând nasturii de la bluză, şi-a scos ciorapii şi fusta şi le-a împăturit frumos. Şi-a scos apoi ochelarii şi i-a aşezat pe masă, provocând acelaşi sunet plăcut. Apoi a traversat desculţă camera, a ridicat pătura şi s-a strecurat lângă mine. Am strâns-o în braţe cu putere. Avea corpul cald şi moale. Avea consistenţa realului.

— N-ai dispărut, am zis eu.

— Desigur, mi-a răspuns ea. Nu ţi-am zis că oamenii nu dispar atât de uşor?

Aşa o fi, m-am gândit eu, strângând-o în braţe. Ba nu, orice se poate întâmpla. Lumea asta este fragilă şi periculoasă. Cele mai neaşteptate lucruri se pot întâmpla foarte uşor. În plus, mai rămânea un schelet. Să fi fost Omul Oaie? Mi se pregătea moartea altei persoane? Sau poate că al şaselea schelet era al meu? Poate că acum stă şi îmi aşteaptă sfârşitul în camera aceea îndepărtată şi întunecoasă, în acel moment am auzit în depărtare zgomotele Hotelului Delfin, ca şuieratul unui tren de noapte purtat încoace de vânt. Liftul urca huruind. Apoi s-a oprit. Paşii cuiva străbăteau holul. O uşă care se deschide, o uşă care se închide. Era Hotelul Delfin. Totul scârţâie, totul e vechi. Eu eram parte din el. Cineva plângea pentru mine. Cineva plângea pentru toate lucrurile pentru care eu nu puteam să plâng.

I-am sărutat genele lui Yumiyoshi. Yumiyoshi dormea dusă în braţele mele. Eu nu puteam să dorm. Somnul îmi părăsise trupul şi mă lăsase treaz, ca pe o fântână secată. Continuam s-o ţin în braţe pe Yumiyoshi, învăluindu-i trupul. Din când în când suspinam înfundat. Plângeam pentru tot ce pierdusem deja şi pentru tot ce urma să mai pierd. În trupul ei moale şi cald pulsa timpul, în timp pulsa realitatea. S-a crăpat de ziuă. Mi-am ridicat privirea şi am privit limbile ceasului de la capul patului, care măsurau realitatea, înaintau puţin câte puţin. Simţeam pe braţ răsuflarea ei caldă şi umedă.

E realitatea, mi-am zis. O să rămân aici. Limbile ceasului arătau ora şapte. Lumina dimineţii de vară pătrundea pe fereastră şi proiecta pe podea un pătrat puţin deformat. Yumiyoshi dormea dusă. I-am dat uşor la o parte părul de pe ureche şi mi-am apropiat buzele. Am stat aşa vreo trei-patru minute, gândindu-mă ce să spun. Existau atâtea moduri de a spune ce voiam! O să reuşesc să aleg cuvintele potrivite? Mesajul meu o să vibreze în aerul realităţii? Am încercat câteva formulări şi până la urmă am ales-o pe cea mai simplă.

— Yumiyoshi, i-am şoptit. E dimineaţă!

—-------------------