Daris Basarab
Yüklə 1,28 Mb.
|
|
Acest noian de gânduri, de consideraţii, l-au însoţit tot drumul, peste Dealul Calvariei, pe un ger, parcă, tot mai ascuţit, până la atelierul de pietre funerare unde, căldura godinului şi privirile calde ale celor trei, în frunte cu Şefu, au tras cu buretele peste starea de pacoste ce-l bântuia. Un dărab de pâine, ceva clisă cu piparcă şi câteva vorbe de duh, de o naivitate devenită proverbială în lumea ardelenilor cosmopoliţi, i-au redat cheful de lucru, speranţa în ce va ieşi din cubul de cristal imaculat. Ce era grozav la aceşti colocatari care l-au adoptat ca pe un prunc părăsit, era bunul lor simţ înnăscut, era bucuria de a-l vedea pe prunc lucrând, făcând ca piatra să prindă viaţă, picătură cu picătură, păstrând distanţa pe care o simţeau că-i desparte dar şi apropie. Când maiul începea să sune ca o toacă de mânăstire îndrumând dalta în actul creaţiei, liniştea se aşternea ca impusă de o forţă supranaturală. Lăsau lucrul la o parte, aruncau priviri întrebătoare la care se răspundea doar prin mişcările umerilor şi aşteptau cu răbdare ivirea chipului anunţat, al Maestrului. Această atmosferă de lucru, asistată de o linişte liber consfinţită, avea să-i lipsească mai târziu, când, în atelierul propriu, va fi asaltat abuziv de admiratori, artişti, critici, toţi manifestând o ”prietenie” apăsătoare, sau, de admiratoare, care mai de care mai ademenitoare, dar nu rareori vulgare, definite cu nonşalanţă ”fufele mele”. Mai apăruse un element emoţional pentru Nick. Acum lucra în picioare la portret. Un şanţ adânc, larg, ca să permită o mişcare nestânjenită, înconjura cubul de cristal. Ideea i-a aparţinut unuia dintre cei doi moţi şi a fost pusă în practică într-un timp record. O scăriţă bine gândită permitea cioplitorului sa coboare sau să urce fără probleme. Nick, de parcă n-ar fi remarcat nimic, a coborât dezinvolt, s-a învârtit în jurul pietrei, a mângâiat-o cu privirea şi, fără să scoată nici un cuvânt - lacrimile nici nu i-ar fi permis - a intrat cu dalta în carnea marelui cristal urmând calea, deja cunoscută de când cu experienţa „NEA FANE”, urmărind figura, de data aceasta a Maestrului, în masa transparentă a marelui cristal, sumă a infinităţii cristalelor din structura minerală a marmorei, cristalul magic, accesibil doar celor hărăziţi de gena ascunsă în sufletul unui artist adevărat.
Cine nu a gustat din plăcerea de a modela lutul, în joacă bineînţeles, sau de a degroşa o piatră cu dalta şi ciocanul, nu poate înţelege multe din gândurile unui ”aiurit”, cum era privit de unii, acest sculptor în devenire, sau ”obsedat”, după alţii. Gândurile astea, care-i răpeau deseori orele de odihnă, lipsite de libertate, încingeau până la durere închisoarea în care erau ţinute, cuşca intracraniană, cum îi plăcea să spună, şi, doar arareori ţâşneau în afară, luând forma unor cuvinte necontrolabile, nu tocmai bune pentru urechile ”onorabile” ale celor din preajmă. Nick citea mult şi înarmat cu o memorie de computer reţinea şi stivuia totul într-o ordine de arhivar. Era o plăcere să-l provoci dar şi un pericol: uşor puteai cădea în ridicol. Devora albumele de artă universală, citea istorie, geografie, ştiinţele naturii, iubea expoziţiile de artă pe care le frecventa mascat, da, da! mascat: nebărbierit, cu şapcă trasă pe ochi, îmbrăcat cât mai sărăcăcios, mai neglijent. Se strecura în săli la ore când şi artistul şi amatorii de artă se înghesuiau pentru a da, fiecare în felul său, un spectacol. De ce o făcea era greu de explicat. La acel timp nu era o figură cunoscută. Intrigat l-am descusut. -Măi, astăzi sunt un necunoscut, ”ilustru” cum se spune, dar o fac pentru a nu fi tulburat în procesul observării: expoziţia în sine, dar şi publicul, incluzând aici şi presa. Vreau să văd, să mestec şi să ascult. Oamenilor le face plăcere să-şi dea cu părerea şi nu rareori poţi auzi lucruri nebănuite, mai ales de la tineri şi foarte tineri. Mulţi vin din snobism. Pe ăştia îi recunoşti dintr-o privire. Tinerii vin de plăcere, mânaţi poate de o chemare ascunsă şi fac comentarii scurte, dar la obiect. Când spun tineri, înţeleg, de regulă, elevi, studenţi. Şi mai este un motiv ascuns în masca pe care o împrumut: un gând la viitorul care mă aşteaptă. Mă pregătesc, învăţ să mă comport, să admir dar şi să citesc admiraţia sinceră din ochii celor ”chemaţi”, să ascult pe ascuns, dar să nu reacţionez, să respect părerea celor care populează sălile de expoziţie, a ”consumatorilor de artă”, cum ar spune Ţâru. Ştii bine că mă simt artist plastic, un viitor ”mare” sculptor, am conştiinţa propriei valori pe care o voi apăra cu orice preţ… Da, era plin de această conştiinţă a propriei valori, o va striga în gura mare în viitor, şi nu numai faţă de ”oamenii de atelier”, ci şi faţă de ”prietenii” să-i din umbră, ţiganii care-i confecţionau dălţile, pe care-i va plăti cu ultimii bani de buzunar, savurând privirile lor mândre la vederea lucrărilor, la care participau indirect, blagoslovindu-l cu invariabilul Dom’ şcluptor. Ceea ce avea să se manifeste peste ani, se clădea zi de zi, în anturajul de la facultate, în atelierul Maestrului sau al Şefu-lui, în acel atelier-şopron dintr-un cimitir modest. Ceva din toate acestea le adusese cu el din zbuciumata-i adolescenţă, dar aici, totul lua noi proporţii, evolua de o manieră ocultă, de nepătruns pentru cei din jur. Era şi iubit, şi admirat, şi invidiat, şi respins. Era orgolios şi nu accepta cu una cu două respingerea. Până şi cufundat până la refuz în artă, păstra gustul amar al ”respingerii” din copilărie. Ce-o fi cu taică-meu?! Chiar nici o veste?! Günty s-a dat la fund, sau taică-meu nu se complică?!…Nici tipul cu întrebările şi angajamentul n-a mai dat nici un semn de viaţă. S-o fi lămurit? Ce, dracu, m-ar putea întreba?! Cu relaţiile care le am, n-am habar de nimic. Umblă şi ei să ţină lumea sub control. Mă deranjează, totuşi, să-l ştiu cu ochii pe mine. Oare se ocupă şi de alţii? Aşa ceva nu se întreabă, aşa că n-am cum să ştiu… Şi-a petrecut ziua trăgând tare, fără pauze, fără ţigări, fără chef de vorbă. Abia când şi-a dat seama că a rămas singur în atelier, a simţit o jenă care l-a readus la realitate. Măi, dar eu chiar că sunt un porc. Oamenii ăştia n-au îndrăznit nici să mişte în timp ce lucram şi au plecat pe şest ca să nu cumva să mă deranjeze. De unde atâta bun simţ la nişte oameni simpli?! Păi de la ăştia ai ce învăţa, Nicolae, nu de la cei cu locuri rezervate în lojile sălilor de spectacol sau de la critici. Nici acasă nu m-am bucurat de atât respect. La locul lor de muncă, să primeşti pe un fişte-cine, să-i dai loc de muncă, să i-l şi aranjezi, să-l aşezi la masa ta cu clisă şi pită de casă, să nu-l tulburi în munca lui de creaţie şi să pleci tiptil, fără zgomot, fără vorbă…Pot să mă consider un om norocos! Nu-i dat oricui să guste din omenie…Încep să cred că această lucrare n-o fac pentru Maestrul meu, ci pentru ei. Sunt convins că vor înţelege gestul meu, darul meu de omenie făcut omeniei, că vor păstra ”în colectiv”, dar şi fiecare în parte, amintirea rolului pe care l-au avut în această fază a creaţiei mele. Lucrarea trebuie să iasă bună, pe măsura sufletului lor nobil, atât de simplu şi de deschis. Nicolae, hai acasă, dacă se poate numi aşa infernul de la cămin. Drumu-i lung, frigu-i mare, taman bun pentru a-mi abate gândul de la Ralu… Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe Golgota. Ceva nou se întâmpla în capul lui. Gândurile care-l ardeau provocând o durere, uneori insuportabilă, se cuminţiseră, parcă, umplând cu o linişte, aproape nefirească, cuşca din care scăpau atât de greu. Mergea pe drumul, de loc plăcut din cauza iernii aspre, gâfâind din greu, ţinând batista în dreptul nasului, fără să priceapă ce se întâmpla cu el. Fisa-i căzu atunci când se surprinse vorbind în gura mare. Le-am dat, în sfârşit, drumul gândurilor din cuşcă, capul mi s-a uşurat, am început să râd, să râd de unul singur. Bine că nu-i nimeni pe drum. Nu mi-am dat seama că vorbesc decât atunci când am auzit, spus cam tare, Ralu. Că mi s-a uşurat puţin apăsarea din cap nu-i rău, dar că a început să mă obsedeze numele acesta, nu-i a bună. Sau, poate că tocmai ăsta-i un semn de normalitate. La vârsta mea, ce e rău să fii atras de o muiere, chiar dacă nu-i decât o fetiţă. Nu ştiu, simt că nu-i bine să mă implic, dar cine spune că trebuie să mă implic. Începem să ne simţim bine împreună şi de puţină distracţie n-a murit încă nimeni… 23 La cămin, în holul rece, neprimitor, Sever se întreţinea cu o fătucă, încotoşmănită, bătând un fel de step în faţa caloriferului care, în loc de căldură, aducea, prin ţevile metalice, tot frigul de afară. - Servus, vagabondule, pe unde, dracu, umbli pe frigul ăsta?! Uite, de vreo trei ceasuri tot încerc s-o invit pe fata asta drăguţă, dar ascunsă după fularul ăsta bogat, să intre la noi în cameră, să te aştepte în condiţii, cât de cât, omeneşti. Nu şi nu! Vă las să faceţi cunoştinţă şi, cine ştie, poate, ai să ai mai mult succes. Voi sculptorii nu mângâiaţi numai cu ochii, la voi mâinile înlocuiesc văzul, sau, cel puţin îl completează… - Du-te, măi, cu mângâierile voastre din ochi. Voi folosiţi mâinile şi la dezbrăcat modelul, numai că operaţia asta o faceţi cam lent. Hai, valea, până nu fuge noul nostru model! - Ce model Nicki?! Voi asta faceţi la ”arta plastică”, ca şi croitorii?! Günty te-a prezentat mai altfel. De fapt, dacă te iei după Günty, orice face sau spune el e frumos, cum de fapt te-a şi prezentat. După cât de roşu aprins eşti la faţă, n-aş prea fi de aceeaşi părere. Mă cheamă Hildy, cu y în coadă, cică-i mai puţin nemţesc!? Ca şi cum poţi să ascunzi aşa ceva. Eu de aia nu sunt la facultate, dar nu-mi mai pasă. Sper să scap în curând din infernul acesta în care am ajuns. Decât Bărăganul sau Kazahstanul, mai bine în Germania, chiar dacă nici ei nu ne iubesc. Poate că nu-i bine că trăncănim aici, în hol, hai mai bine pe stradă, până la gară. Eu am tren la miezul nopţii, la Arad. - Nu vrei să iei puţin fularul ăsta la o parte să văd şi eu despre ce fel de frumuseţe vorbea Sever? Chiar aşa, nici nu te cunosc! - Ba, m-ai cunoscut, când eram mică. Tu şi cu Günty m-aţi prostit să mergem la furat mere şi când a venit baba cu bâta, aţi fugit şi m-aţi lăsat singură. Mai ştii? Uite-mă şi fără fular, ce zici? - Vai! Nu pot să cred…Să nu mai pui niciodată vreun fular pe chipul ăsta de înger! Tu nu eşti drăguţă, tu eşti frumoasă! Când erai mică nu arătai nicicum! Pe atunci îţi spuneam Hilda, mai pe româneşte. Ce nume frumos, Hildegard! Nu-l mai poci cu y în coadă. Tu eşti şi vei rămâne o şvăboaică, faină, dar şvăboaică! Ar trebui să-ţi fac portretul, fără să te dezbrac… - Voi, băieţii, sunteţi cam porci, numai că tu eşti un porc frumos. Ţi-a mai trecut roşeaţa, care n-avea nimic cu timiditatea ci cu gerul. Hai, nu putem vorbi aici în linişte! Sunt instrucţiunile lui Günty. - Eşti, cumva, prietena lui?! - Nuuu! E prieten bun, dar un porc de clasă, probabil York, că doar e neamţ-neamţ. Nu, suntem prieteni. De-ai şti câte prostii, ca să nu spun porcării, îmi tot toarnă. Nu mă pot supăra pe el. Are un suflet de aur… - Deci, pot avea drum liber?!… - Acum, chiar vrei s-o faci pe porcul cu mine?! Să ştii că nu merge! Am şi eu un ”prieten”, unul singur, dar face cât toţi porcii din lume! - No, nu mă lua în serios, dar eşti atât de frumoasă încât, te-aş lua de model pentru Maria, o Madonă, cum poate că n-a fost concepută încă de nimeni. Am să te păstrez în memorie, cum fac cu multe alte lucruri care mă copleşesc până la durere de cap. Hai! Şi pune-ţi fularul că-i de rău… - Să ştii că m-am mai obişnuit cu frigul şi, când mă mişc, nu am nevoie de fular. - Muierea-i tot muiere! Cum a auzit că-i frumoasă, e gata să se expună cât se poate…Ia, spune-mi, cu ce te-a trimis Günty? - Cu ceva care o să te bucure, sper! Ai o scrisoare, fără adresă, fără semnătură. Altfel nici nu se putea! E de la tatăl tău…uite-o! - Ooo!…Mein Got!…e în germană,… şi ce caligrafie! Acum înţeleg că şi el a contribuit cu ceva la gena care m-a adus la arte…Nu pot să cred, e de la el, de la taică-meu…Hai, sub felinarul acela, să încerc să descifrez…Nu cred că am să pot, în aşa hal de emoţie, nu mă pot concentra. Hilda, hai, citeşte tu, dar rar. Trebuie să înţeleg tot şi să savurez fiecare cuvânt, fiecare nuanţă. - Nick, linişteşte-te! Tu, şi numai tu, trebuie s-o citeşti…A scris-o în faţa lui Günty şi a plâns tot timpul. Prima pagină a şi rupt-o. Devenise indescifrabilă din cauza lacrimilor. Spunea Günty că pagina arăta ca o pictură abstractă, ca imaginea unor lacrimi albastre. A vrut s-o recupereze, dar nu l-a lăsat. Era prea marcat de ceea ce i se întâmpla. I-a spus că pe front a văzut imagini cutremurătoare dar nu a putut plânge niciodată. Hai, Nick, citeşte! Ai reuşit să-mi transmiţi întreaga ta stare de emoţie. Cu lacrimi abia stăpânite, ştergându-şi ochii cu dosul palmei, trăgând zgomotos nasul şi scuipând în dreapta şi în stânga, Nick a purces la descifrarea celui mai preţios ”document” din câte întâlnise. Era redactat într-o germană ”clasică”, în limba lui Goethe, cum îi plăcea tatălui său s-o spună, într-o caligrafie demnă de un artist, care trăda apartenenţa la vechea şcoală, unde, însuşirea scrierii gotice, era nu numai obligatorie, dar şi o cale de cultivare a ”scrisului frumos”. Era o confesiune, un regret, o mea culpa, o disperare făţiş declarată, o mare dragoste pentru familia lăsată cu ani în urmă, un dor specific românesc. Fiul meu, Ce frumos sunau aceste cuvinte atât de mult râvnite! nu pot să-mi iert plecarea din ’43, chiar dacă am făcut-o pentru a vă elibera de prezenţa mea, de relele care mă bântuiau şi pe care le revărsam incontrolabil asupra familiei, a celei mai nobile fiinţe din câte mi-a fost dat să întâlnesc, mama voastră, asupra celor doi îngeri care, în peregrinările mele m-au păzit, privindu-mă dintr-o fotografie pe care am păstrat-o la piept. Eram eu şi voi doi. - Ştiu care poză, o am şi eu. Am recuperat-o de la sor-mea şi o păstrez ca pe o icoană. Eram bucuros că în poză eram doar cu tata, fără mama, pe care o acuzam că a fost neiertătoare, că nu a înţeles tragedia acestui om superdotat, care s-a cufundat în băutură şi în final a plecat alături de cei pe care nu-i iubea, ci din contra, îi dispreţuia, şi, vorba lui, care a plecat pentru a ne scuti pe noi de prezenţa lui apăsătoare, nedorită.
- Hilda, acesta este cu adevărat tatăl meu, el nu se scuză pentru ceea ce a făcut, el regretă şi, într-un fel, îşi cere iertare. Trebuie să-i scriu, să-i explic faptul că noi suntem cei care trebuie să-i cerem iertare, pentru că nu l-am înţeles, pentru că l-am lăsat să plece… Germania a fost o mare decepţie. O ţară a landurilor, cu graiuri atât de diferite că trebuie să depui un efort deosebit ca să poţi comunica, pe bune, cum spun românii. Dialectele din România nu sunt nimic pe lângă ceea ce poţi întâlni aici. Şi vai de cei care au venit, sau continuă să vină, din afara a ceea ce ei numesc Bundesrepublik. Cel puţin, pe şvabii sau saşii veniţi din România, îi consideră ”zigeuneri”, uitând că ar trebui să se mândrească cu aceşti ambasadori ai tradiţiilor germane, care le-au cultivat şi le-au păstrat cu sfinţenie în Banat, Transilvania, Maramureş sau Basarabia. Unde în Germania mai poţi întâlni aşa ceva? Aproape nicăieri. Nici de nemţii din Rusia nu vor să audă, ca şi cum ei ar fi de vină că au fost lăsaţi de izbelişte. Cei pe care i-au eliberat în campania din răsărit, au fost înrolaţi pe loc şi trimişi în primele linii să lupte, neinstruiţi, pentru ”Neue Heimat”, für Deutschland ”über alles”. Când apare câte unul din aceştia pe aici, se uită la el ca la un ciumat. - Sărmanul meu tată, când îmi scrii aşa ceva, trăiesc sentimentul că o faci şi pentru a-mi tăia orice avânt care m-ar trimite înspre tine, înspre ”exilul” tău. Dacă o faci cu bună ştiinţă, să ştii că nu e nevoie. Eu aici mă simt bine şi aici mă voi împlini. S-ar putea chiar să te temi de o revedere cu un trecut pe care nu-l poţi uita. Vreau revederea, dar o vreau aici, acolo unde am fost o familie, cu bune şi rele, prezentă neîncetat în amintirile mele… - Nick, nu te grăbi cu concluziile, citeşte şi bucură-te de revenirea tatălui tău în viaţa ta. Mi-a spus Günty că a rămas mut când a văzut cele câteva poze cu lucrările tale şi a exclamat: Şi noi care îl pedepseam când desena pe pereţii imaculaţi ai casei! Nick şi-a suflat zgomotos nasul. Lucrurile s-au mai schimbat puţin când am dat diferenţele pentru atestare pe post de profesor la gimnaziu. S-au minunat de germana mea şi de cunoştinţele de cultură generală. Ce era să le spun?!, că ei erau cei care ar fi trebuit sa dea ”diferenţele de atestare” ? Oricum, lucrurile, cel puţin din acest punct de vedere s-au aranjat mulţumitor. - Auzi, Hilde?, era un tip sclipitor: citit, înnebunit după Goethe, talentat, copleşit de muzica clasică, cânta la vioară şi la orgă, îi diviniza pe Bach şi Vivaldi. Îngrozitor cum l-a pierdut băutura şi cercul jucătorilor de cărţi. Dacă mi-a lăsat ceva la plecare, aş spune că aceasta a fost groaza de băutură! Da, am cultivat-o cu toată convingerea, în pofida tentaţiilor din jurul meu şi sper să pot împlini jurământul ce mi l-am făcut, acela de a nu pune în gură nici o picătură de alcool. Ştii, eu nu beau nici măcar bere, la un pahar cu colegii. Se uită toţi ca la o minune, sau poate că mă cred prea zgârcit. De fapt trebuie să fiu şi zgârcit - orice bănuţ îl ţin pentru scule sau materiale. - Tu chiar că eşti o comoară! Aproape că îmi pare rău că ţi-am spus că am un prieten. Şi chiar că eşti frumos, ca şi soră-ta, de altfel. - Ba, bine că nu! Nici aici nu scap de aprecierile astea care mi-au umbrit copilăria. Ea era cea mai cuminte, cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă…Hai, să mai citim! Pentru vremurile pe care le trăim, nu pot spune c-o duc rău. Atmosfera de reconstrucţie te copleşeşte. Sunt prea multe răni de vindecat, dintre care cea mai dureroasă este acuzaţia adusă poporului german de către opinia publică internaţională. E umilitor, dar nu şi de neînţeles. Lumea are dreptul să ne judece, dar numai Dumnezeu are dreptul să ne ierte. Iertarea nu va veni prin despăgubiri de război, ci prin rugăciune. Dar nu asta este cel mai important în relaţiile noastre. Veştile primite de la tine, fiul meu, m-au readus, parcă, la viaţă, dar m-au făcut să mă simt şi mai vinovat. Ştiu că mama voastră nu mă poate ierta. I-am cerut divorţul dar a refuzat. Mi-a transmis că situaţia nu mai poate fi îndreptată. Am încercat să mă resemnez, să iau viaţa de la început. O nouă greşeală! Dintr-o relaţie care am considerat-o normală, s-a născut un copil, fratele vostru mai mic, care, fără nici o vină, va duce mai departe păcatele mele. L-am recunoscut, bineînţeles, dar, cum este şi normal, orice copil îşi doreşte o familie adevărată, ceea ce nu este posibil. Aş vrea să nu mă judeci, dacă aşa ceva este posibil, dar, de data aceasta, în circumstanţele actuale, nu mai cer iertare. Nu sunt fericit, dar viaţa trebuie trăită, viaţa trebuie să meargă înainte! - Deci, Mami a ştiut şi nu ne-a spus nimic! Doamne, ce-o fi fost în sufletul ei?! Auzi, Hilda, am un frăţior şi nici măcar nu i-a pomenit numele! Nu înţeleg de ce se teme de părerea mea şi se ascunde după acel ”nu mai cer iertare”. Se gândeşte că acel copil nu va avea parte de o familie adevărată, de parcă noi mai avem parte de aşa ceva!? Asta da scrisoare de restabilire a relaţiilor! Sărmanul meu tată, nu te invidiez! Şi mama, oare de ce nu i-o fi dat dezlegarea la divorţ?! Aşa, nici noi, nici el!…Îmi vine să nu mai continui. Ce mai pot spera?! Nimic, dar absolut nimic! Marea mea realizare, dacă realizare se poate numi, este că am renunţat la băutură. Am făcut-o de unul singur, fără sfaturi, fără condiţionări. Mă simt alt om, mă simt bine, pentru că am făcut-o din proprie voinţă. Dragul meu, nu sunt cel mai indicat să-ţi dau sfaturi, dar, pot în schimb să te rog ceva: să fugi de băutură ca de Diavol! M-a distrus şi, chiar dacă l-am învins într-un târziu, gustul amar al umilinţei mă urmăreşte. - Uite că am parte şi de sfaturi! Oare nu asta mi-am dorit de mic copil?! E, totuşi, un câştig, chiar dacă are iz de ironie…S-ar putea ca această scrisoare să rămână necitită până la capăt. Cine ştie ce surprize mai ascunde?! Da, Hilda, hai la gară! Scrisoarea asta nu va avea un răspuns. La ce?!… 24 De s-ar termina cu frigul ăsta, să pot să umblu şi eu mai comod îmbrăcat. De ce-oi fi, oare, aşa de friguros?!. Se pare că semăn cu sor-mea. Circulaţie deficitară, după verdictul lui Mami. Golgota asta mă va ucide! De fapt, ce, dracu, caut eu la atelier?!…Ştiu, dar nu vreau să recunosc. Trebuie să mă desprind de visul meu utopic de a-l regăsi pe taică-meu. In fond, la ce puteam să mă aştept după atâta amar de vreme?! O, Vater!…Ce mi se pare atât de straniu în faptul că-şi reface viaţa?! I-am dat noi vreo şansă?! Da de unde! Şi Mami, de ce nu ne-a spus nimic de cererea lui de divorţ, de unser Bruder?! Ce vină are un copil care vine pe lume fără voia lui?! Nu, nu-i drept! Nimeni ca mine nu ştie ce înseamnă să tânjeşti după o familie unită, iubitoare. Cât de mult am dorit o dovadă de dragoste din partea lui taică-meu! Am sperat să-l revăd, să-l fac să recunoască, în sinea lui, că m-a iubit, să-mi arate că mă iubeşte, că e mândru de mine, că ocup acelaşi loc ca şi sor-mea în inima lui. Această reîntâlnire nu are nimic comun cu visul meu. Auzi, Nicolae, ai un frăţior, care-l va acapara, care va suferi aflând ce înseamnă un bastard. Ce cuvânt îngrozitor! Cel puţin românul, sufletist cum e din fire, a găsit ceva mai uman, mai romantic: copil din flori. Într-o zi acest copil, acest frate, ne va urî. Nu era mai normal ca Mami să fi acceptat divorţul?! Chiar dacă-i dureros, trebuie să accepţi durerea fără a o transfera pe umerii unui copil. Cu ce s-a reparat situaţia noastră prin acest gest?! Cu nimic! Din contra, s-a transformat în ceva ireparabil. Cu toată lipsa de reproşuri, scrisoarea, cu, sau fără voie, a etalat, ex abrupto, tocmai când începeam să văd lucrurile în roz, dacă nu o acuzaţie, atunci, cel puţin, o punere la punct. Da, Vater, ai pus la punct o problemă dureroasă pentru toţi. Bineînţeles că trebuia s-o faci dar, dar sunt sigur că nu ai bănuit că Mami nu a suflat nici o vorbă…Ce simt eu acum nu ar putea să încapă nici într-un pustiu: ar da pe dinafară! Doamne, nu lăsa să mi se întâmple să am un copil în afara unei familii! Copilul, această inegalabilă minune a lumii, trebuie să se nască, să trăiască, numai şi numai, în mijlocul unei familii iubitoare. Altfel, totul se transformă în crimă, unde victimă este sufletul copilului, iar scuză, sau circumstanţe atenuante pentru aşa ceva, nu există! Experienţa mea din copilărie şi din adolescenţă m-au făcut să tot afirm că nu vreau să am copii, că nu mă voi însura niciodată, pentru a evita păcatul atâtora, comis cu sau fără voie… Ca niciodată, Golgota nu l-a eliberat de gândurile care se adunau până la refuz, aerul rece, înţepător nu l-a absolvit de apăsările care, parcă, forţau pereţii cutiei craniene, pentru a se elibera, pentru a-l elibera. Şefu, surprins de aerul morocănos, nedisimulat, de pe faţa tânărului ”ucenic”, cum îl prezenta uneori curioşilor care deschideau uşa atelierului, făcu un simplu gest de salut cu mâna, condus de intuiţie, de bunul său simţ. Nick se făcu comod, luă sculele de pe raft, sări în groapa circulară care străjuia marmura precum un şanţ de apărare din jurul unei cetăţi, şi, parcă mânat de o forţă ocultă, începu un fel de război cu stratul de piatră protector, cum îl numea el. Braţele încordate trădau hotărârea cu care pornise în această incursiune de dezvelire a secretului ascuns cu grijă de cubul de cristal, atrăgând privirile îngrijorate ale bătrânului meşter pietrar. Yüklə 1,28 Mb. Dostları ilə paylaş:
|