Daris Basarab

Ambiţia manifestată atât de vehement până mai ieri, se estompează, lucrările ”mari” se amână sine die, subjugând totul plăcerii de a trăi, recent descoperite, complăcându-se într-un ”dolce far niente” atât de periculos în viaţa unui artist. Era, într-un fel, o foame de mulţumire, de evadare din lumea emoţiilor creaţiei, deloc de neglijat la o fire ca a lui, de savurare a clipelor de fericire, apărute, cumva, din senin, în viaţa lui atât de zbuciumată.

Ralu, nerealizând acest aspect al vieţii artistului în devenire, iubindu-l pur şi simplu pentru felul lui de a fi, neimplicată, încă, în viaţa lui de studiu creativ, departe de a-i cunoaşte ”marele” talent, îşi trăia din plin visul iubirii adolescentine, devenit realitate, descoperind în ea o latură nemanifestată încă: posesivitatea. Culmea ironiei consta în uşurinţa cu care, prin excelenţă posesivul Nick, cedase fără nici o reţinere în faţa noului statut.

Anul ’53 a fost un an greu, marcând profund viaţa omului de rând, nu şi pe aceea a noilor participanţi la veşnicul şi, totuşi, mereu noul ”love story”.

- Nick, te-ai gândit că, odată, cândva, va threbui să avem un copil? Eu mă gândesc mehreu dahr nu hreuşesc să plasez în timp evenimentul…

- Bate-te peste gură, fată! Ce ţi-a venit?! Cine a spus că vom rămâne împreună, că ne vom căsători?! Lasă grija asta în seama timpului care curge: ce va fi, va fi! Neprevăzutul, hazardul, va hotărî viitorul nostru, al amândurora, sau, mai bine zis, al fiecăruia în parte. Aşa că, vorba ţăranului înţelept, nu te ăsta grija asta! Ziceai că ai rămas singură acasă, ce zici, trecem pe la voi?

- Chiar am vhrut să-ţi phropun dahr, dahr n-am îndhrăznit…Ştiu că nu vhrei să dai ochii cu ai mei…

- Păi, eşti sau nu singură?!

- Da, până mâine am să fiu singuhră, singuhrică…

- Dacă vin eu, fii sigură că n-ai să te simţi singură…!

- Să luăm ceva de mâncahre. Am ceva bănuţi la mine.

- Eu n-am nici un fel de bănuţi, i-am dat pe hârtie şi cărbune. După cât mai lucrez, puteam să mai amân, dar asta mi-a intrat în sânge. Bine că nu mai fumez, că nu ştiu ce m-aş face.

- Nici să nu te apuci cât timp ne săhrutăm. E ghroaznic să simţi gustul tabacului din guhra altuia!

- Vorbeşti din experienţă?!

- Nu, încă, dahr nu-mi place când cineva duhneşte lângă mine. Hai!…

Într-o astfel de atmosferă curgea viaţa lor, singuratici, într-un fel, fără prietenii culese din mediul în care se învârteau, fără confidenţe. Cerul era frumos şi albastru chiar şi când nori ameninţători brăzdau văzduhul. Nici măcar premiera Călăreţului de Aramă nu a putut abate această curgere lină de la albia trasată cu atâta nevinovăţie.

Un succes imens l-a lăsat, cumva, rece, pe ”creatorul” ecvestrei. Ecvestra în sine era, cumva, un vis îndepărtat, iar jocul cu decorurile, un simplu joc şi nimic mai mult. Scenaristul nu-şi mai găsea locul, la ieşirile la rampă se încurca în faldurile cortinei, încurcându-i şi pe ceilalţi protagonişti, dacă se poate spune astfel. Cineva din sală, apropiat al operei, cunoscător al dedesubturilor din culise, a strigat printre ropotele de aplauze, un prelung ”bravooo!”, urmat de ”bravo Nicolae, bravo Sever!”.

Maestrul s-a ridicat în picioare şi îndreptându-şi privirile înspre cei doi protejaţi, ascunşi în fundul lojei, i-a aplaudat la ”scenă deschisă”. Sever, mişcat de gestul Maestrului, s-a aplecat cu vădit respect şi recunoştinţă. Nick, revenit, parcă, la apucăturile din trecutul apropiat, a făcut cu mâna un gest a lehamite.

- Ce-i, Nicolae, eşti prea mare pentru gesturi de apreciere atât de mici?!…

- Maestre, sunt destui alţii care merită aplauze cu prisosinţă. Ale mele pot să mai aştepte. Într-o zi, o ecvestră adevărată va străluci într-o piaţă publică sau undeva pe un fost câmp de bătaie, eu voi sta cu sufletul la gură ascultând aplauzele şi, eventual, ceva vorbe de apreciere. Voi fi mândru dacă veţi fi de faţă şi-mi veţi strânge mâna, în văzul lumii.

- Incorigibil, chit că-i îndrăgostit lulea. Pe el l-a interesat mai mult partea coregrafică decât premiera ca atare. Şi asta face parte din viaţă!

Nick era mai relaxat după cea de a doua şedinţă cu Mişu. Se pare că aprecierile de acasă la adresa portretului au fost hotărâtoare. Mişu s-a arătat mai mult interesat de arta portretistică a presupusului viitor colaborator decât de misiunea lui. A mai plecat cu un portret sub braţ, i l-a lăsat pe primul pentru înrămare şi, în modul cel mai firesc, i-a fixat o nouă întâlnire, pe aceeaşi bancă, pentru a-l aduce şi pe al doilea, după o prezentare în familie. Nici un cuvânt despre misiune, despre rolul pe care ar trebui să-l joace Nick pentru consolidarea poziţiei sale socio-profesionale. Nick era mulţumit. Reuşise, datorită talentului său, să-şi corupă umbra care începuse să-l exaspereze: Fii liniştit, Nicolae, ştiu ce trebuie să raportez în cazul tău. M-ai convins că nu mai ai legături cu tatăl tău, că eşti un student model, devotat noii orânduiri, etc., etc…

Uneori rămânea pe gânduri neînţelegând transformările care-i afectau felul proverbial de a fi, nepăsarea faţă de obsesiva preocupare: menirea lui ca ”mare” artist. În faţa oglinzii, întrerupând bărbieritul, maşinal, deschidea un monolog de autoliniştire. Stai liniştit, măi, Nicolae, măi! E o pauză bine venită, normală, probabil, pentru vârsta care-şi cere drepturile. Sunt un animal şi mă comport ca atare, chiar dacă sunt un animal superior, înzestrat cu raţiune. ”Ce e val ca valul trece”, ce panseu!, te scoate basma curată din orice încurcătură. Voi trece şi peste asta. Un pic de pauză nu strică! Proiectele mele de creaţie nu vor suferi. Materialele aşteaptă cu răbdare momentul când vine criza, când nimic nu mă poate opri. Orice s-ar spune, rămân la vorbele mele, voi fi mare.

Era ceea ce o frământa şi pe Ralu. Intuise cu cine avea de-a face, ştia că furtuna putea izbucni oricând, că va trebui să se supună, să-i fie alături, să-l laude, mai ales să-l laude. Prezentul era al ei, îl trăia cu nesaţ, înţelegea drumul talentului de nestăvilit şi credea cu toată făptura în viitorul ei alături de Nick. Vara a venit, cumva, sărind peste primăvara de care nu s-au prea putut bucura din cauza vremii capricioase. Odată cu soarele arzător au apărut şi primele mici diferenţe de opinii. Programul era mai greu de întocmit. În timp ce Ralu adora soarele şi nu scăpa nici un prilej de se expune procesului de bronzare, de expunere a unui corp frumos, artistic construit: chipul, raportul dintre trunchi şi lungimea picioarelor, poziţia fundului. Nick, preocupat din adolescenţă numai de dezvoltarea armonioasă a bicepşilor şi a pectoralilor, nedespărţit de cele două halteraşe de câte un kilogram, neapucând să înveţe să înoate, ura ştrandurile, plajele. Era greu de împăcat şi capra şi varza, dar umbra unor copaci salvatori de pe malul râului ademenitor, îi permiteau lui Nick să cedeze şi să-şi admire sirena în toată splendoarea mişcărilor, cronometrate, de prăjire uniformă.

O vizită în doi la atelirul cimitirului, aţintirea privirii asupra celor doi butuci de tei, trei vorbe şugubăţe ale Şefului şi, dorul de ciocan şi daltă, l-au făcut pe Nick să revină cu picioarele pe pământ. Promisiuni, angajamente, program prestabilit, ca un orar şcolar, au redeschis drumul ”Calvariei” spre liniştea cimitirului. Trebuia doar puţină consecvenţă şi lucrurile ar fi reintrat în normal, în normalul lui Nick, cel de dinainte de criză. Toamna, oricum l-a prins trudind din greu, hotărât să imortalizeze în lemn figura legendară a lui Decebal. Traian nu-l atrăgea. Pentru Decebal umbla să întâlnească ciobanii din Apuseni, să întipărească în minte chipurile lor hotărâte, îmbrăcămintea lor, graiul lor plin de gânduri înţelepte. Îşi umpluse blocul de desen cu schiţe, portrete. La vederea lor Maestrul i-a propus să facă din această preocupare un scop în sine, o galerie de chipuri de ciobani din Apuseni, să expună lucrările în cadrul unei expoziţii a institutului. Încântat de apreciere şi de propunere, Nick, în zilele libere, a organizat un adevărat periplu prin locurile cele mai reprezentative ale Apusenilor, însoţit, deseori, de prea supusa Ralu. A fost o idee grozavă. Natura, cu splendorile ei nealterate de mâna omului pus pe distrugere, l-a cucerit devenind un refugiu la ananghie, de reflecţie, de inspiraţie, de creaţie. Într-o vacanţă de neuitat, şi-a luat sculele şi dus a fost.

Auzise de Padiş, de Cetăţile Ponorului şi a poposit la o stână. A stat o săptămână, s-a hrănit ca la stână, a cioplit în lemn, îmortalizând chipuri de ciobani. Reintrase în febra creaţiei, alături de oameni simpli dar plini de bun simţ, care l-au îndrăgit, au păstrat cu sfinţenie chipurile cioplite, le-au dus pe la căşile lor. N-a fost o ieşire singulară spre nemulţumirea vădită a Ralucăi.

- Eu de ce nu pot veni cu tine?!

- De aia! Nu e locul tău acolo şi nici nu e vorba de o vacanţă, acolo lucrez pe rupte şi mă regăsesc. Ce să cauţi tu în sălbăticia acelor locuri?! Nu, n-ar fi bine pentru nici unul din noi. E bine cum e acum! Să nu ne grăbim să alterăm această lume a noastră. Şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine, e timp destul pentru noi…Să nu ne lăcomim!

32

”Practica” de la stână a avut un efect deosebit asupra artistului care încerca, încă timid, să se reîntoarcă la preocupările sale artistice. Zilele petrecute printre ciobanii din Apuseni care, în treacăt fie spus, erau ciobani de rasă, au adus în viaţa lui Nick oameni noi, diferiţi de cei printre care se învârtea în oraş, oameni viguroşi, cu sănătatea revărsându-se în vorbe, în gesturi, într-o înţelepciune pură, nealterată. Când Nick voia să cucerească, atunci o făcea cu toată ardoarea. Îndrăgit pe loc, liber să spună ce avea pe suflet, fără ocolişuri, specula la maximum farmecul care l-a caracterizat de mic copil, cu toate opiniile contrare pe care le provoca deseori, storcând din aceşti curajoşi ai munţilor, comori de înţelepciune.

Oameni, care se născuseră liberi, în vremuri libere, nu aveau treabă cu legile, cu decretele, cu stăpânirea. Ei ştiau una şi bună: tăte ăstea s-or duce la vale, ca pietrele aruncate de stâncile golaşe, când s-or smuci pă omul rău. Pământu nu rabdă, pământu să cotremură! Ăşe cum o crepat Stalín de la ei, ăşe o să crepe şi de la noi. Nu-i ţâne pământu’ pă ăi care n-au Dumnezeu! Vin, ei, americanii, da ,da, o să vină!

Nick asculta, se amuza şi, mai presus de toate schiţa chipurile ca cioplite din piatră, cioplea câte un chip reprezentativ, cu nelipsita cuşmă îndestată ciar şi vara, cu gândul la istorie, la cei copleşiţi de armatele romane, dar nu învinşi. Chipul lui Decebal legendarul se năştea în închipuirea sa din chipurile întâlnite printre ciobanii din Apuseni.

Mai era un loc care-l atrăgea ca un magnet. Era Albacul moţilor răzvrătiţi, erau ciobanii născuţi în cătunul Arada, mândri că acolo se născuse Vasile Nicola-Ursu, marele Horea care, în 1784, a pornit răscoala ţăranilor. Ştiau totul despre Avram Iancu, despre Cloşca şi Crişan, cu amănunte pitoreşti, gata să depene cele mai năstruşnice poveşti, cu patos împletit cu umor. Acolo şi nu în biblioteci şi-a format Nick imaginea lui Decebal, un om al munţilor de neînvins, el însuşi invincibil, mândru dar înţelept, realist. Din tabloul ieşit din gura ciobanilor, Decebal nu se sinucisese nici din mândrie, nici din laşitate. Copleşit de forţa care mătura totul în cale, dornic să să-şi salveze neamul, a înţeles că dispariţia lui însemna renunţarea la luptă, din dragoste pentru ţară, pentru supravieţuire. Înainte de a se sinucide, Decebal le-ar fi transmis, cu viu grai, porunca dictată de Zamolxis: încetarea luptelor şi convieţuirea paşnică cu duşmanul, stăpân al lumii acelor vremuri.

Nick era fascinat de noii lui prieteni, la fiecare întoarcere în oraşul creaţiei, lăsând amintiri cinstite cu sfinţenie: chipuri de moţi, de ciobani, urmaşi reprezentativi ai lui Decebal, cioplite în lemn, lemn de Apuseni, cum îi plăcea să spună. Pleca înarmat cu imaginea unui Decebal, aidoma celor ce colindau Apusenii, chip mândru, dârz, cu o privire aruncând scântei de înţelepciune. Era perioada când Nick, puiul de neamţ, se dădea în vânt după legendele culese din trecutul istoric al românilor, din studiul vieţii cronicarilor şi nu numai. Plătea un fel de tribut educaţiei imprimate în sufletul lui de copil de Mami, cea născută pe teritoriul vechii Austro-Ungarii, şcolită în şcolile maghiare, strămutată din proprie voinţă pe teritoriul României Mari, acolo unde Grozăveştii îşi aveau originile, adevărata vatră, pornită, prin convingere, dar şi prin fire, împotriva nedreptăţilor suferite, porniri manifestate nu o dată cu vehemenţă. Cunoscătoare a limbii maghiare, nu scăpa nici un prilej de a demonstra ungurilor, de oriunde, în limba lor, dispreţul pentru ”prostia lor înnăscută” de a se crede buricul Europei.

Da, Nick se lega trup şi suflet de tot ce era românesc şi visa să ocupe un loc deosebit în promovarea culturii, a valorilor româneşti. Începutul iernii l-a găsit implicat, ca în timpurile lui bune, în proiectul Decebal, plin de avânt, de contradicţii. Imaginea marelui rege, culeasă de prin biblioteci, nu mai corespundea întru totul cu cea culeasă de pe chipurile ciobanilor moţi, din istoria povestită de aceşti stăpâni ai naturii, de nezdruncinat în convingerile lor, în obiceiurile moştenite peste veacuri, în libertatea lor de a păstra cu sfinţenie tradiţia. Butucul, unul din cei doi, impresionant prin dimensiuni şi ”puritatea” structurii fibroase a lemnului, tei de cea mai bună calitate, şi-a ocupat locul pe tronul de creaţie din atelierul cimitirului, înconjurat de acel şanţ neobişnuit, precum un şanţ de protecţie a unei cetăţi medievale. Pentru Nick, butucul chiar reprezenta o redută ce urma să fie cucerită cu dalta şi ciocanul, pentru a-l elibera din uitarea istoriei pe cel care, prin dârzenie, dar şi înţelepciune, îşi salvase de la pieire supuşii punând totodată piatra de temelie la crearea unui nou popor.

Revenit din călătoria sentimentală ce părea a nu avea sfârşit, Nick, fără a altera povestea reală, trăită cu atâta dăruire, a reluat prin graiul dălţii, drumul ”Golgotei”, ignorând experienţa, nu întotdeauna plăcută, a iernii precedente. Dalta lui a intrat cu gingăşie in lemnul primitor, cu siguranţa cu care, cu un an în urmă intrase în cristalul masiv de Ruşchiţa. Era o lucrare promisă ciobanilor din Albac, pentru Albac, pentru procesul de decopertare a istoriei. Decebal trebuia să fie doar începutul. Promisese şi avea de gând să se ţină de cuvânt: Horea, Cloşca şi Crişan trebuiau să prindă viaţă, să ia drumul spre Ţara Moţilor, Ţara comorilor descoperite, în periplul prin stânele din Apuseni. Planul era măreţ, imaginat pentru o perioadă mai lungă, până la terminarea institutului. Ce proiect de diplomă! Cum să nu fie acceptat de cei în drept?! Se înscria, oarecum, în linia trasată de partid, de cei de la cultură, din învăţământ. Era de ajuns să propui ceva care să înceapă cu o ”răscoală ţărănească” şi te alegeai cu înţelegere şi sprijin. Dacă-l implicai şi pe Decebal, intrai direct în braţele celor care, cu orice preţ, doreau să mai taie, măcar ceva, din rolul romanilor în naşterea poporului român. Romanii erau catalogaţi ca năvălitori, în timp ce Decebal era băştinaşul, infrastructura.

Plecările la ”documentare”, retragerea într-un cimitir, cum se plângea Ralu, scurtarea bruscă a timpului ”disponibil”, afectau într-o oarecare măsură desfăşurarea idilei. Nick nu manifesta o atitudine diferită faţă de ea , era liniştit, atent, cât putea fi el de atent, dornic, la rândul său, de plimbări, de intimitate, dar toate acestea la o scară redusă. Focul nu se stinsese, nu mai lumina cale de o poştă, dar pâlpâia suficient pentru a menţine căldura care-i apropiase.

La operă, odată cu reuşita premierei, lucrurile se calmaseră, lucrările de o mai mică anvergură neafectând practic libertatea de mişcare. Totuşi, ecoul succesului a ajuns şi la urechile ciulite ale colegilor de la Bucureşti şi de aici noi perspective de reangajare intensă. Contractul semnat de cele două opere, privind prezentarea spectacolului şi în capitală, ridica noi probleme pentru cei implicaţi. Nick nu făcea parte dintre acei care gustând o dată plăcerea reuşitei, să se cramponeze de ea. Orice succes era transformat pe loc într-un nou început, un proiect, iar la acea oră, începutul era în atelierul cimitirului. Nu-şi putea permite să scape inspiraţia din mână, jucându-se cu decorurile pe o nouă scenă, fie ea şi a Operei Române de Stat. Trebuia să treacă neîntârziat la proiectul Decebal, să-l contureze măcar, cu dalta, şi apoi să se plimbe.

- Ce nevoie aveţi voi, acolo, de mine?! Eu mi-am făcut treaba iar experienţa de aici va fi suficientă pentru montori. Ei ştiu, mai bine ca noi, ce au de făcut!

Nu a sunat frumos refuzul lui de a contribui la amplificarea ecoului care a bulversat liniştea de la operă, dar, cunoscându-i-se firea năbădăioasă, tratativele au fost sistate. Maestrul, pus la curent a replicat:

- E un sufletist şi n-o să vă lase baltă. Ascultaţi la mine şi pregătiţi totul pentru plecare.

N-a fost chiar aşa. Nici insistenţele bunului său prieten, Sever, n-au avut ecou.

- Sever, frate, ecvestra de la operă a fost doar un mijloc de a pune mâna pe nişte mărunţiş. N-am bani şi ştii cât costă materialele în meseria noastră, dacă meserie îi putem spune. În rest, sufleteşte, a fost un eşec, da un eşec! Cum să te joci de-a decorurile pentru un subiect legat de un vis major?! Să umbli cu leţuri, cartoane şi alte zdrenţe, cu joc de lumini, cu scopul prestabilit de a înşela privirile oamenilor, e prea de tot! Pentru mine subiectul Ecvestra nu este şi nu va rămâne o glumă…

Nici drumul pe urmele lui Decebal n-a fost mai simplu. Ceea ce părea să fie un lemn de tei de cea mai nesperată calitate, s-a dovedit, în mâinile începătorului într-ale lemnului, un material plin de surprize. Contrariat s-a plâns Maestrului care n-a pregetat să-i facă o vizită.

- Nicolae, lemnul ăsta e bun dar nu-i copt încă: a fost uscat sub cerul liber, cred, îngropat în frunzele vreunei păduri, neîntors. Se poate lucra şi aşa, dar cere ceva experienţă în atacarea fibrelor. E ca o virgină care nu-ţi răspunde de la început, care se teme şi reacţionează ca atare. Dacă n-ai răbdare, căci asta ar presupune ceva timp, lucră, fiule, cu grijă, cu tandreţe. Nu te grăbi, lemnul va înţelege şi se va supune, fără să te împingă la greşeli de nereparat. Văd că mai ai un butuc asemănător, pe acesta să-l laşi să se maturizeze. Pomul a fost crud când au intrat cu drujba în el. Cine ştie ce nemernici l-au doborât şi apoi l-au abandonat.

- Aşa am să fac…

A fost o mică lecţie din care Nick a reţinut că puţinul pe care l-a aflat de la NEA FANE despre lemn, era chiar puţin. Totuşi n-a renunţat. Sfaturile Maestrului i-au lăsat, dacă nu o cale, cel puţin o cărare. Emoţiile s-au amplificat, starea de vibraţie continuă, specifică încă din începuturile începutului, din adolescenţă, s-a reinstalat. Nick redevenise copilul răsfăţat, copilul minune al liceului, încrezător peste poate în propriile forţe, în talentul său. Spusele Maestrului în loc să-l descurajeze, îl întărâtaseră. Am mai tras la lemn şi nu m-am împiedicat. Trebuie să meargă! Şi a trecut la treabă, cu încetinitorul, cu o prudenţă soră cu teama. Simţea că dalta întâlnea, parcă, o rezistenţă ocultă, ceva neobişnuit pentru el. Atunci se oprea înciudat şi se întreba dacă toată tărăşenia nu se datora cumva tocmai sfaturilor si atenţionărilor ”preţioase” ale Maestrului. Până să fie dăscălit nu se poticnise în faţa nici unui material, fie el piatră sau lemn, şi atunci, îşi punea întrebarea: nu cumva este o reacţie psihică indusă? Nu că n-ar fi avut încredere în profesionalismul mentorului său, dar uneori, lipsa de tact pedagogic, putea să aibă efecte nescontate, iar Maestrul, câteodată mai dădea şi cu bâta în baltă.

Şi dacă are dreptate? Dacă materialul îşi continuă viaţa şi după doborâre? Dacă în timp, materialul suferă transformări care vor afecta chipul cizelat cu grijă al portretului? Lucrarea ar fi compromisă şi butucul ciopârţit bun de făcut surcele. Lemnul nu e marmură. Se lucrează greu, dar ce e bine făcut, rămâne bine făcut! Mulţi spun că lemnul trebuie lăsat să se liniştească, să adoarmă, să devină stană de piatră. Dar o astfel de stare este posibil să fie atinsă?! Mă îndoiesc! Temperatura, umiditatea, curgerea timpului, pot să-şi oprească influenţele asupra vieţii de după moarte a lemnului?! Nu, aşa ceva nu se poate! Lemnul se usucă, se strânge, se zbârceşte, şi chiar dacă devine mai maleabil la prelucrare , el lucrează continuu asupra ”operei de artă”, făcând-o vulnerabilă. E la mintea cocoşului că nu poţi lăsa lucrări din lemn pentru posteritate. Dar astea eu le ştiu foarte bine şi atunci, ce să fac? Să renunţ la lemn, la materialul care îţi oferă atâtea satisfacţii?! NEA FANE îmi spunea mereu că lemnul este cald în comparaţie cu răceala marmorei şi, de aceea cred, că pe termen scurt, rămâne materialul ”ales” pentru portret. Nu pot aştepta! Decebal, moţul meu de la stână, e atât de viu în capul meu încât mi-e teamă să n-o zbughească într-o bună zi şi să mă lase baltă. Nu, Nicolae, nu te opri, mergi înainte, încet, dar mergi înainte! Şi a mers.

N-a mai fost mânat de diavolul care nu-i dădea pace încă din copilărie împingându-l la superficialitate, lucru recunoscut abia acum, la începuturile maturităţii. A luat-o încet, mângâind fibra lemnului cu privirea şi cu degetele, căutând mereu dalta cea mai potrivită, dozând cu grijă fiecare lovitură de ciocan. Sculptorii susţin că lemnul, şi nu numai lemnul, recunoaşte din start mâna maestrului şi colaborează efectiv, îndrumându-l, potolindu-l, condiţia sine qua non fiind ca meşterul să ştie să respecte această colaborare, să ştie să profite. Nick, dornic să înveţe din mers, dar şi conştient de lacunele în materie, s-a înarmat exact cu ceea ce era mai greu pentru firea lui, cu răbdare.

Liniştea din atelierul cimitirului a fost benefică. Fără vizitatori, fără întrebări, înconjurat de atmosfera plină de înţelegere şi respect creată de cei trei locatari, Nick se simţea în largul lui. Experienţa cu fumatul n-a durat. E o porcărie să-mi otrăvesc plămânii! Ce cap pe mine să mă iau după cei din cămin! Toată povestea cu ”uşor să te apuci, greu să te laşi” era doar o găselniţă a celor care nu doreau s-o facă. Un strop de voinţă alimentată de cunoaşterea realităţii, nimic mai mult, nu?!...

Şefu, duşman declarat al fumătorilor, a făcut cruce, în semn de mulţumire, dar n-a comentat, mulţumindu-se doar cu o constatare şi întrebându-se dacă nu era şi acesta un moft. Discret din fire, dar şi curios nevoie mare, nu s-a răbdat şi a pus întrebarea cheie.

- Nicolae, ce faci tu cu butucul aista? Pă cine faci?

- Păi, ai auzit de Decebal? Pe el vreau să-l cioplesc, după chipul moţului, al munteanului din Apuseni. Ce zici?!

- Eu nu zâc nimică, numa’ stau şi cujet, cum spui tu, , la ce-or zâce ungurii mei dacă or afla ce lucri în atelierul unui boanghin ca şi ei, cum le spuneţi voi rumânii. Cred că s-or zbârci la faţă. Să nu vină să-l fure şi să-l ţâpe în Duna, la Pesta…

- Las’ că nu le spunem, zicem că-i un cioban, un moţ.

33

Iarna lui ’54 l-a prins pe Nick muncind din greu la Moţul lui. Înainta cu viteza melcului spre exasperarea moţilor din atelier, care nu pricepeau de ce nu apare ceva palpabil, cum a fost cu portretul Maestrului. Singurul care nu dădea semne de nerăbdare era Şefu. Avea omul ăsta atâta bun simţ încât l-ar fi putut dărui şi altora. Era şi şugubăţ.

- Nicolae, mai bine fă tu pă Szent István. O să vină ungurii ca la biserică. Punem taxă la poartă…

- Nu te laşi, Şefu? Când m-oi duce la Buda, le fac şi un Szent István, că doar am auzit că-i de pe aici…

- Că n-o fi rumân!? Nu mai spune ăşe că bagă brişca în tine.

- Da de brişcă, de unde ai mai auzit?!

- Aiasta-i de la Bucureşti, Nicolae!

- Ahaaa!...

- Da, ahaaa!...

În timpul acesta pregătirile pentru plecarea la Bucureşti erau pe sfârşite. Sever era solul care trebuia să ducă tratativele cu ”căposul”. Nimeni nu putea înţelege cum Nick, după o reuşită, putea renunţa, în mod egoist, cum era considerat de către cei implicaţi, la o excursie în gaşcă, mai ales că, din gaşcă făcea parte şi Ralu.