Daris Basarab

- Măi, omule,…

- Stai, nu te grăbi cu vorba şi, şi mai e ceva important, fii puţin cu ochii şi pe profesorul tău. Cu el e mai uşor, la un pahar de vin, ştiu sigur, vorbeşte şi fără să-l tragi de limbă.

- Care profesor, omule, că am mai mulţi?!

- Ei, ăla cu statuile de pe la Oraviţa, care zac acum într-o magazie a sfatului popular. Se spune că le vor trimite la topit. Acum se laudă că e prieten cu Petru Groza. Mare pişicher omul ăsta! Da, da, vreau să ştiu ce mai spune. E totuşi profesor universitar! Mai ieri lucra pentru rege, azi se orientează spre mai marii vremii. Şi, vezi, să nu cumva să mă trădezi! Poţi să refuzi colaborarea, e riscul tău, dar nu poţi trăda. Să ţii minte asta! E mai bine să putem să ne întâlnim prin parcuri decât la noi. Nu trebuie să fii speriat, eu nu te ameninţ. Vreau, numai, să ştii cât de multe ştim despre cei care ni se împotrivesc crezând în, cum îi spune, domnule?, a, da, în utopii. Şi nu discuta cu cei din cameră.

- Ce să discut?!, oamenii te-au filat şi te-au încadrat la hăitaşi, la pedigrişti.

- La ceee?!

- Las-o baltă, cum probabil că ai să mă laşi şi tu pe mine. Nu vezi că nu-mi arde de prostii?! Ai auzit că am talent, nu?! Ei, am de gând să-l folosesc în slujba artei şi, la o adică, ce dacă zbor din facultate?, pot ciopli şi morminte, la nevoie! Pentru acest fel de nesupunere nu puteţi să mă închideţi. Dacă voiam să fug, o făceam de mult. Nu, oameni buni, eu aici am să muncesc şi dacă n-o să mă mai aia la cap, am să fac artă de dragul artei, chiar dacă nu mai sună prea ortodox. Şi nu mă mai căuta la facultate, nu prea ştii, încă, să te acoperi. Salut!

- Eu, totuşi, am să te aştept! Pe curând…

Nick nu i-a mai întins mâna. A luat-o la picior, nu scârbit, cum ar fi fost normal, ci înspăimântat. Mereu a căutat să ascundă o teamă care-l urmărea, lucru pe care-l reuşea numai bravând. Cuvintele lui Günty îi rămăseseră bine întipărite şi, chiar dacă încerca să nu le acorde prea mare importanţă, acţionau din adâncul subconştientului, dându-i stări de emoţie, nu departe ca aspect de emoţiile pe care activitatea sa creatoare i le furniza cu generozitate făcându-l să alerge în căutarea toaletelor în clipele cele mai nepotrivite. Acum, însă, diagnosticul pe care i l-a pus un student de la medicină, de ”sindromul panică”, începea să-l obsedeze. A ajuns disperat la Operă, a alergat ca un apucat şi nu s-a liniştit decât atunci când s-a asigurat că a scăpat cu ”faţa” curată, aşezat pe tronul liniştii, unde, o diaree cumplită şi-a putut face de cap în voie. Ce cretin! Aşa vor ăştia să ne atragă la noua ordine?! Au trecut, deja, ceva ani buni şi, în loc să ne demonstreze buna lor credinţă, se poartă de parcă am fi chiar ”duşmani ai poporului”! Chiar că-ţi vine s-o iei la picior…Uf!…ce bine că nu i-am arătat ce înspăimântat sunt! Sunt convins că ăsta-i numai începutul… Cretinii.

Scăpat din ghearele crampelor şi a efectelor emoţiei, primul gând l-a împins înspre atelierul Maestrului. Trebuia să se descarce, să-l şi prevină asupra atenţiei care i se acorda, şi, mai ales să se liniştească la umbra unui sfat părintesc. Într-o astfel de problemă, profesorul era cel mai potrivit. Bineînţeles că va afla şi Sever, era chiar necesar, ţinând cont de înclinaţiile lui înspre ”studiul” mişcărilor masonice. Era o aiureală, dar o aiureală care-l putea costa. Maestrul fredona o arie din Rigoletto, un monolog, în care cuvintele îi aparţineau: Câtă asemănare, eu cu dalta, ei cu pumnalul…

- Ce-i Maestre, rescriem libretul?! Ce-i cu pumnalul lor?! Şi cine sunt ei?!…

- Măi, Nicolae, am avut şi zile mai bune: scriam şi versuri şi nu de aruncat. Acum am ajuns să improvizez ca să mă descarc. Am fost chemat la comitetul de partid să mi se propună să ”încerc” să devin membru de-al lor. Auzi, tu, să încerc! A ieşit cu dandana şi s-ar putea să mă coste. Când le-am spus ce cred eu despre intrarea unui artist în politică, s-au burzuluit, m-au încolţit cu trecutul meu, mi-au spus că ar trebui să fiu mândru de propunerea făcută, de rolul profesorului în educarea tineretului, de ruperea lui de visurile utopice care bântuie şcolile şi mai ales facultăţile. Bineînţeles, am ţinut-o pe a mea, am refuzat politicos, dacă aşa ceva poate fi politicos pentru ei şi ne-am despărţit ducând cu mine sfatul lor prietenesc: să mă mai gândesc şi să mă gândesc bine! Cretinii!

-Ce coincidenţă! Aşa le-am spus şi eu, în gând, bineînţeles! Iar am fost căutat la cămin, invitat la o plimbare, asaltat cu oferte de colaborare, spre binele meu, spre binele societăţii în care trăim şi căreia ar trebui să-i fim recunoscători. Umbra s-a schimbat, tipul, un tânăr get-beget semidoct, care a auzit multe despre artişti dar nu a prea înţeles multe, un îndoctrinat care, probabil, visează să ajungă sus prin serviciile pe care speră sincer să le aducă societăţii noi. Mi-a cerut, pur şi simplu, să-i culeg informaţii despre atmosfera de la Operă, despre principalii instigatori, etc., etc. Şi asta nu-i totul. Bomboana pe colivă sunteţi chiar Dvs.! Cu firea mea imposibilă, am crezut că mor de frică, am încercat s-o parez şi când au început crampele, l-am lăsat baltă sfătuindu-l să facă la fel, şi, într-o goană disperată am ajuns într-o toaletă de la Operă, spre nedumerirea celor pe care i-am bruscat în cursa mea cu obstacole. După ce m-am liniştit puţin, dar nu suficient, am pornit spre atelier cu speranţa să vă găsesc, să capăt un sfat. Am intrat în panică pentru că nu ştiu dacă ei au aflat de scrisoarea pe care am primit-o de la taică-meu. Ce mă fac?! Din păcate văd că suntem în aceeaşi oală!

- Lasă Nicolae, nu te gândi la mine! Hai, mai bine, să vedem cum stăm cu tine. Ia, spune, ce fel de scrisoare vorbeşti. E ceva compromiţător? Conţine ceva referiri concrete, ceva propuneri?

- Ce să mai povestesc?! E mai bine s-o citiţi personal. Pe mine m-a întors pur şi simplu pentru că mi-am dat seama că şansa de a avea o familie unită s-a dus pe apa sâmbetei. Citiţi-o în întregime, pentru că eu m-am oprit pe la trei sferturi. Am de gând s-o distrug

- Puţin îngândurat, Maestrul şi-a spălat mâinile de lutul cleios, a scos din dulapul de scule o sticlă cu pălincă şi a tras o duşcă zdravănă. Apoi s-a retras pe singurul fotoliu comod din atelier şi s-a cufundat în lectură. Nick urmărea cu atenţie grimasele de pe chipul mentorului său - omul zâmbea, se strâmba nedumerit, revenind mereu asupra ultimei părţi. Un oftat prelung răzbi din pieptul lui atletic punând capăt aşteptării şi liniştii care se aşternuse.

- Emoţionant! Scrisoarea, în sine, nu prezintă un pericol prin conţinut, dar, ca probă de comunicare, în stilul lor de lucru şi în capacitatea lor perversă de a transforma orice în ”probe incriminatorii”, poate servi la întocmirea unui dosar. Sunt ani grei în care, în drumul lor spre ”victoria finală”, calcă totul în picioare, încurajaţi şi sprijiniţi de mentorii lor sovietici, care, de fapt nu-i reprezintă pe ruşi. Ruşii sunt tot atât de victime ca şi noi. Uite-te numai la ce gaşcă de netrebnici au pregătit la ei, i-au trimis să-l sprijine pe Ghiţă de la Dej, ce viţă nobilă!, să cureţe Ţara de elementele ”duşmănoase” şi în final să pună stăpânire pe acest colţ de rai, cu toate bogăţiile şi frumuseţile sale şi, mai ales cu poziţia asta strategică, care, nu o dată, ne-a adus numai necazuri. Cu Pauker, Chişinevschi, Teohari, Walter, Bodnarenco sau Pantioşa, ca să nu pomenesc decât câteva nume sonore, Ghiţă al nostru oricât ar vrea s-o facă pe românul, nu va reuşi mare lucru. N-o spun că ăsta ar fi un cal mai breaz, dar nici un Groza nu are vreo şansă, chiar dacă afişează atitudini convingătoare, cedând de bună voie moşiile , având asigurat un trai de invidiat. Toţi ăştia se vor urmări reciproc, se vor submina şi elimina, vor accepta reţetele de la Moscova şi, în final sovieticii se vor opri asupra unui nume cu rol de păpuşă. Atunci, victoria lor asupra acestui popor disperat, va fi totală. Nu ai auzit cum îi vânează şi-i extermină pe cei care mai cred în eliberare şi se sacrifică, aproape inconştient, luptând în umbra munţilor? Cât vor putea rezista?! Ăştia ştiu să cumpere, să infiltreze trădarea şi în biserică! Pătrăşcanu?! Tot comunist, un utopic, care dacă-i mai calcă mult pe coadă, se va linişti într-o zi cu o ”vină fără vină” de tip stalinist. Apropo, se zvoneşte că Generalisimul e pe ducă. Să dea Domnul! Ce să-ţi spun de scrisoare. Cam înţeleg eu de ce nu ai vrut s-o citeşti până la capăt. E omenesc să gândeşti aşa. Ţi-ai pus multe speranţe în această scrisoare şi noile circumstanţe au tăiat firul lor înainte de mal, vorba ţiganului, sau mai bine spus, ca vorba despre ţigan. Ştii ceva? Astăzi suntem prea marcaţi ca să găsim răspunsuri. Am chef de aer! Hai, să ne plimbăm, pur şi simplu. Afară vremea, gerul, s-a mai domolit.

- Am o idee, am să v-o spun pe drum.!

Plimbarea era o soluţie pentru amândoi. Trebuia să se desprindă de acea ”coincidenţă” care-i adusese în starea atât de benefică, uneori, de confesare conspirativă. Nick vorbise puţin, apelase la scrisoare, dar, în fond spusese multe, provocând reacţia Maestrului care nu s-a lăsat aşteptată. S-a antrenat, a vorbit neobişnuit de mult, s-a ambalat în aprecieri generale, dar, când a fost să tragă o concluzie privind motivul întâlnirii lor, să dea un sfat elevului de suflet, s-a blocat, s-a eschivat şi a propus o amânare sine die.

- Încotro o apucăm?! Vreau să umblu mult.

- Propun să-mi faceţi o vizită la şopron, la cimitir. Am vrut să mai amân această vizită, dar m-am răzgândit pe moment. În clipa asta nu mai am acea stare de emoţie care să mă facă să fiu mai puţin încrezător. Acum, chiar că vreau să aud o părere competentă…numai că drumul e cam greu, peste Golgota. Ce ziceţi?

- În starea în care sunt, poţi să mă faci să urc şi drumul ce duce în iad. Astăzi să stai pe lângă mine, nu de alta, dar parcă aş mai be o ţâră…Dumnezeu te-a adus astăzi la atelier!

Drumul a fost lung din cauza deselor opriri pentru o mai bună oxigenare. Maestrul era într-o formă fizică foarte bună şi încerca să profite de efortul la care era supus trupul lui vânjos pentru a mai restabili starea psihică precară. Au vorbit puţin pentru a evita, ca printr-o înţelegere mutuală, alunecarea discuţiei pe o pantă periculoasă. Doar o licărire de gând îndreptat în direcţia ultimelor noutăţi, risca să deschidă barajul permiţând reluarea unor întrebări retorice care nu puteau decât genera revoltă, nedumerire, teamă.

Autodefinindu-se artişti, pătrunşi de acest statut, nu concepeau viaţa decât în libertate deplină. Nu îndrumări, nu ameninţări, nu compromisuri. Dacă Maestrul, trecut deja bine prin sita vieţii, judeca matur problemele ce se iveau hodoronc-tronc, temperându-şi revolta cu idei ”pragmatice”, artistul în devenire, temător din fire, intra într-o panică soră cu paranoia, simţind mereu prezenţa unei ”umbre” pe urmele paşilor săi. Întrebarea - să mă duc sau nu la întâlnire - se fixase obsesiv fără a primi vreun răspuns. Nici Maestrul nu îndrăznise să-i dea un sfat, nici pe altcineva nu putea să întrebe. Gândul că, poate, Sever, pasibil oricând să fie suspectat de înclinaţii periculoase, ar putea să contribuie cu ceva raţional, îl hotărî să-i toarne toată povestea cu ochii albaştri. Bineînţeles, cele legate de Maestru nu puteau face obiectul unei confesiuni, neaparţinându-i. Când ajunseră la poarta cimitirului, Maestrul gâfâia vizibil, dar chipul lui exprima mulţumire. Se simţea mai bine. De mult timp nu mai încercase exerciţiul mersului pe jos.

- Ăsta-i şopronul-atelier. Haideţi să intrăm!

Rostind aceste cuvinte, Nick simţi că vocea lui tremurase. Un fulger de gând îl trezi la realitate: dacă nu-i place?!

- Bună zâua, Domnúle! Trebă că sunteţi Profesorul, nu? Semănaţi foarte cu portretul dă piatră…

- Ce portret?!…bună ziua…

- Şefu, să-l lăsăm pe Maestru să se uite singur prin atelierul nostru, bine?

- Bine, bine, numa’ că putem să-l servim pe Domnu cu o pălincă de Bihor şi dacă o vre, să şi mâncam ceva clisă, că mere la băutură, nu?!

- Mulţam de invitaţie, meştere. Om be cu plăcere pălinca şi om mânca şi clisă, că arată tare frumos.

- Maestre, chiar ne aşezăm la masă?! Nu prea avem timp mult la dispoziţie, nu?!

- Lasă Nicolae, timp este berechet, dacă nu ne gândim la moarte.

Maestrul luă cu o mână de cunoscător paharul pe jumătate umplut cu elixirul vieţii, ciocni cu Şefu şi cu băieţii şi-şi roti privirea prin atelier. Când să soarbă din pălincă, se opri intrigat. Ce e acolo?! Asta-i Ruşchiţa ta, Nicolae? Ai început ceva la ea? Hai s-o văd de aproape.

Maestrul se opri la marginea şanţului, făcu un ocol de vreo 180 de grade şi rămase cu privirea fixă pe propria-i imagine.

- Replica mea în piatră! Parcă-i o oglindă.

Fereastra arunca o lumină direct înspre ceea ce urma să fie un portret, ”en ronde-bosse”, dar într-o fază neobişnuită de prezentare.

- Ce-i asta Nicolae?! Atac frontal în cubul de piatră?! N-am încercat niciodată să pornesc un portret din faţă, dintr-o poziţie statică, să înaintez în blocul de piatră decupând încetul cu încetul chipul, să adâncesc relieful lăsându-l captiv într-o cutie. Care este intenţia, până la urmă?! Ai de gând să mergi tot aşa până dezveleşti tot ronde-bosse-ul, fără să te învârţi în jurul lucrării?! De unde ţi-a venit ideea?

- Lăsaţi ideea la o parte şi treceţi la subiect! Vă place sau nu portretul? Hai, daţi drumul la artileria grea, fără jenă. Dacă mi-era frică, nu vă chemam, fiţi sigur!

- Meştere, mai ocupă-te puţin şi de educaţia artistului, dacă vrei să mai ai loc în atelier. N-are răbdare s-asculte nici măcar vorbele profesorului său. Mă întreb, ce va face cu criticii, fără de care noi nu ştim să ieşim în lume. Sigur că mă surprinde ”ideea”, sigur că îmi place că mă văd ca într-o oglindă, sigur că îmi ascund emoţia spunând vrute şi nevrute, sigur că vreau să te ţin puţin ca pe jăratic. Da, Nicolae, m-ai convins! Trebuie să te lansezi în lucrări pe cont propriu. E o lucrare de artist, chiar dacă, la prima vedere, pare să fie vorba de un artist trăsnit. Hai să ciocnim pentru succesul tău de azi, pentru succesele care vor veni! Ştii, Nicolae, dacă ţi-ai pus în gând să termini lucrarea, eu ţi-aş sugera s-o laşi aşa, ca o lecţie originală, s-o pui într-o maşină şi s-o aşezi la mine în grădină. Aş fi onorat de aşa cadou.

- Cel onorat sunt eu, dar nu vreau să mai şi ciocnim! Eu zic să terminaţi paharul, să gustăm ceva clisă şi să merem că ne aşteaptă la facultate.

N-a fost să fie aşa. Seara i-a găsit pe toţi cinci participanţi la un pahar prelungit de vorbă, la mai multe pahare cu pălincă şi la o încăpăţânare de ”copil”, vorba Maestrului, legată de refuzul lui Nick de a se bucura de binefacerile unei ţuici de prune.

27

Eu, chiar că am, mai nou, darul de a-mi complica existenţa. Ce-a trebuit să-l car pe Maestru la cimitir?! Lucrarea nici nu era terminată, chiar dacă zice el că i-a plăcut, nici un mediu propice alături de ţuicarii mei, oameni de treabă, nimic de zis, dar tot ţuicari. Doamne!, ce gafă a ieşit! Să-l cari peste Golgota, pe ger, să te opreşti la tot pasul, să se uşureze, să-l convingi că nu mai puteam să ne întoarcem, oamenii fiind plecaţi şi ei pe la căşile lor…Şi cu ce m-am ales?! Acum trebuie să am grijă să ajungă acasă la el, să-l predau în grija nevestei şi să încasez şi ceva reproşuri. Decât aşa, mai bine mă apuc şi eu de băutură! Măcar o să fim în aceeaşi oală. Eu m-am dus după un sfat înţelept şi m-am ales cu o dandana mai mare ca mine.

Nick prevăzuse corect derularea evenimentelor. Acasă, o artistă în adevăratul înţeles al cuvântului, lucrând de zor în faţa şevaletului, făcea presupuneri peste presupuneri. Sosirea triumfală a soţului sprijinit de tânărul artist, studentul lui preferat, citind nedumerirea de pe chipul soţiei, pentru a câta oară?!, avu doar tăria de a duce degetul la buze şi a scoate un fel se sâsâit, după care se afundă într-un fotoliu comod şi adormi pe loc.

- Mulţumesc Nicki! După cum arăţi, se pare că ţii mai bine la băutură. El, în schimb, se sinucide!

- Eu,…eu nu beau de loc! Şi probabil că nici n-am să beau…Vinovatul sunt eu! L-am dus la un atelier dintr-un cimitir să-mi vadă o lucrare şi, din păcate, şeful atelierului, un bătrânel cumsecade, ne-a servit cu nişte pălincă şi clisă. Asta a fost, şi-mi pare rău!

- Nici pălinca, nici clisa nu sunt de nasul lui. La băutură pierde măsura, iar clisa, ce să spun?!, îi omoară şi mai mult ficatul. Ştiu că ţine la tine, mi-a spus chiar că te ţine pe post de ”paznic”. M-aş bucura să fie aşa, dar să ştii că este o misiune grea! Chiar, chiar, nu bei de loc?!

- Nu, şi nici n-am să beau! Am eu motivele mele personale care au greutate. Eu nu-l încurajez la aşa ceva, ar fi să mă trădez pe mine!

Cu un gust amar în suflet, cu gândul la cea de a doua dandana recentă, Nick o luă spre Operă, speriat puţin de întâlnirea care nu mai putea fi amânată, întâlnirea cu Ralu. Cum ies eu curat din încurcăturile astea, numai Dumnezeu ştie!

Într-adevăr, gândul la Ralu nu-i cam dădea pace. Ce idiot! E un copil şi asta mă înspăimântă! Corupător de minore, ce mai?! Se strecură înspre culise, se asigură că repetiţia era în toi, se uită, cumva cu ciudă, la făptura care-i acaparase într-un mod ”nedorit” atenţia, admiră corpul suplu, bine proporţionat, vorba lui, raportul dintre trunchi şi lungimea picioarelor, structura discretă, încă, a fibrelor musculare, chipul de copilă în plină ascensiune şi, se înfurie. Nu, sunt bun de legat!, ce-a fost în capul meu?!…dar, oare, ce-a fost în capul ei?! N-a fost nimic, nici în capul meu şi nici al ei! Ce mă tot învinovăţesc?! Nici măcar nu ştiu ce gândeşte ea despre toate acestea…La dracu!, om trăi şi om vedea. Sunt lucruri pe care nu le poţi planifica şi, basta! Da, dar le poţi opri, nu?! Să i-o spui lui mutu!…

Atelierul îl primea întotdeauna cu generozitate. Spaţiu berechet, linişte, în orele când îşi găsea de lucru, libertate totală de acţiune. I se încredinţase o treabă concretă, un Mednâi Vsadnic, bun pentru a capta atenţia spectatorilor, să-i trimită pe malul unui fluviu în revărsare. Treaba cu apele învolburate era bine gândită, Sever era prea bun ca să aibă probleme cu aranjarea culorilor jucăuşe ale tulului pus în mişcare de curenţii de aer împinşi de câteva compresoare mici, silenţioase, bine plasate. Prima probă urmărită dintr-o lojă a avut un efect nescontat. Nick, a avut revelaţia locului unde avea să plaseze călăreţul, unghiul sub care avea să fie recepţionat de spectatorii din întreg perimetrul sălii de spectacol, nuanţa bronzului uşor coclit şi, bineînţeles, dimensiunile la care avea să se oprească. Privi scheletul pregătit, primele încercări de acoperire cu bucăţi de carton uşor impregnat cu lapte de ipsos, sau cu porţiuni de pânză de sac îmbăiată în soluţie de amidon, aproape transparent încă privirilor indiscrete, şi se cutremură. Gândul că îşi aleseseră un astfel de paravan îl făcu să înjure fără voie, cu voce mult prea ridicată.

- Ce-i Nick, de ce eşti supăhrat?! Aşa mă aştepţi?!…şi de ce n-ai venit iehri?!…

Ralu îl cuprinse cu braţele şi se afundă într-un sărut prelung, sărutul unei mari atracţii, al nerăbdării, al minunatei imprudenţe.

- Mă întrebi ceva şi nici nu aştepţi să-ţi răspund. Tu eşti ludă! Dacă ne vede cineva într-o asemenea postură, s-a zis cu Vsadnicul meu, dar nici de baletul tău n-o să se mai aleagă nimic. Clar?!

- Tu, ahrunci mehreu vina pe mine ca şi cum tu, n-ai nici un amestec. Vhrei să spui că n-ai hrăspuns la săhrutul meu?! Şi, şi ce dacă ne vede cineva?! Astăzi nici n-am făcut, încă, nimic hrău! Pe cine dehranjăm dacă ne iubim?!…

- Nu-mi place ”încă” ăsta al tău! Orice, dar nu un ”încă” aici! Am fost nebuni de legat şi de atârnat în mijlocul scenei, cu o inscripţie deasupra capetelor: nu faceţi ca ei!

- Bine, biiine!, ai dhreptate, şi n-o să mai facem nimic aici, niciodată! Phromit!

- Eu n-am spus că eşti vinovată. Eu sunt dobitocul bătrân care a uitat de el. Vorba ungurului: o fo’ bine, dar o fo’ destul!

- Atunci, hai să plecăm de aici. Eu plec singuhră şi ne întâlnim la voi, la bisehrică, la hromano-catolici. Poate ascultăm puţină ohrgă. Bine?!

- Bineee, numai du-te odată, că nu mai răspund de mine…

- În sfâhrşit, o vohrbă sincehră! Te iubesc!

- Măcar la biserică o să stăm liniştiţi!…

Pentru Nick, noua lui relaţie amoroasă a adus cu sine şi probleme de ordin profesional. Era speriat de uşurinţa cu care se implicase, ţinând cont de ideile lui cu privire la rolul pe care l-ar putea avea femeile în viaţa lui de artist. Era convins, sau, îşi impusese un anumit punct de vedere cu care încerca să evite orice fel de complicaţii în viaţa lui de viitor ”mare” artist. În subconştient mai acţiona o forţă, mai mult sau mai puţin ascunsă, împinsă de felul în care amintirile din copilărie îl măcinau - decât copii nedoriţi, sau familie dezbinată, mai bine un anumit fel de sihăstrie, la adăpostul şi în slujba talentului, al menirii.

Rămas singur în atelier, ieşit cu faţa curată din presiunea momentului, Nick s-a aruncat cu toate forţele în vâltoarea creaţiei. Ştia că nu era vorba de creaţie, dar o lua ca pe un preludiu la opera vieţii care urma să vie - ecvestra. Scheletul a fost dezmembrat parţial, refăcut conform studiului făcut pe post de spectator în sala de spectacol, îmbrăcămintea de carton şi pânza de sac aruncate cât-acolo, iar întâlnirea de la biserică trecută în subsidiar. Totul lua o nouă formă, noua viziune îl împingea cu o forţă ocultă, dăruirea îl îndepărta de cele lumeşti, Mednâi Vsadnic creştea văzând cu ochii. Când, într-un târziu, şi-a aruncat ochii pe ceasul brăţară, Nick s-a pomenit mustrat de o pornire de conştiinţă. Poate că-i mai bine aşa!? Dacă mă iartă, e un punct câştigat, dacă nu, nu!…Sper că nu mă aşteaptă la biserică!? Nick făcu stânga împrejur şi rămase perplex.

- De când eşti aici?! Nu te-ai mai dus la biserică?!

- Ba da, ba da! Am şi fost, m-am şi întohrs, am şi stat pe vine acolo-n colţ, te-am phrivit şi am înţeles că ohri te iau aşa cum eşti, ohri am să înghit în sec şi, şi aşa mai depahrte…

- Îmi pare rău, zău, dar, ţi-am mai spus-o parcă, viaţa mea nu-mi aparţine sută la sută, sunt un sclav, sclavul diavolului care, bun sau rău, zace în mine şi mă dirijează. Asta e şi nu prea am ce face!

- De spus, poate că ai spus-o altcuiva, dar nu asta este impohrtant, impohrtant e că, aşa puştoaică cum mă tot ”alinţi”, eu stau pe picioahre bine înfipte şi nu mă joc cu anumite luchruri, cum, poate, ţi s-a păhrut ţie.

- Da, ştiu, ai mare siguranţă când îţi înfigi poantele în duşumea, dar viaţa nu-i chiar un dans, din păcate. Ar fi mult mai simplu! Şi, în primul rând, eu nu te învinovăţesc de nimic. Sunt singurul vinovat de ceea ce s-a întâmplat şi, culmea, mi-e teamă că nu ne vom opri aici. Da, a fost ceva prea frumos, iar artistul din mine, dacă într-adevăr există, nu poate ignora frumosul pur, nealterat de nimic, şi în nici un caz de o presupusă premeditare…E o latură a vieţii pe care am ignorat-o cu desăvârşire şi e normal să fiu bulversat.

- Nicki, ohri eşti un pohrc desăvâhrşit, ori eşti, cu adevărat Făt Fhrumos! Cu vohrbele astea întohrtocheate poţi să mă înalţi pe culmi nebănuite, sau să mă faci să simt abisul la picioahre. Fie ce-o fi!, eu mă las dusă de val, c-aşa mi-e fihrea. N-ai de gând să mă sthrângi în bhraţe?!

- Aici nu te voi mai strânge nicicând în braţe! Hai, să plecăm pe străzi! Cu tot frigul de afară străzile sunt mult mai sigure, nu crezi?!

- Nu!, dahr, vohrba ta, să fim mai în siguhranţă, ca să nu ocolesc gândurile ascunse care te bântuie.

Dorinţe, temeri, toate legate de o atracţie necunoscută, încă, au marcat evoluţia acestei idile. Întâlniri, prin locuri de nimeni bănuite, cu spaime şi stări de extaz, cu o alunecare tumultoasă prin faţa privirilor tot mai curioase ale celor apropiaţi, cu reprize presărate de întrebări fără răspuns. Amândoi părăsiseră parcă solul şi, plutind prea sus, pierdeau legătura cu pământenii ”de rând”. Vizitele tot mai rare la atelierul cimitirului au avut ca efect abandonarea proiectului ”en ronde-bosse”. Ideea Maestrului de a se opri la faza vizionată, începea să-i pară salutară. Aici era stăpânul său şi nimeni nu ar fi putut să-l tulbure, mai ales că toţi erau de acord cu ceea ce făcea, şi cu cât făcea. La Operă era altceva. Era un angajament ferm, o reputaţie de apărat, o recomandare de justificat: rezultatul, cel scontat de Maestru, de Sever, de cei din jur.