Daris Basarab

Cam acesta era Nick din perioada în care tripticul din butucul de tei îi dădea fiori de plăcere şi de teamă. Era preocupat mai mult de părerea moţilor săi din preajma Albacului decât de eventuala critică ce ar fi putut ţâşni din gura Maestrului. Lucrul înainta din greu, privirile colocatarilor din şopronul cimitirului exprimau nerăbdare şi nedumerire, şi, colac peste pupăză, nesiguranţa începea să-i dea târcoale. Dar, chiar aşa încolţit cum era, Nick ştia în subconştientul lui că, nu se va lăsa bătut. Era încăpăţânat, căpos, cum i se spunea. Era o ”încăpăţânare pozitivă”, o sintagmă cu care se apăra în faţa acuzelor şi avea dreptate. El nu avea idei preconcepute. În sinea lui ceda uşor în faţa argumentelor plauzibile, dar îşi apăra cu ardoare punctele de vedere. Căpoşenia o manifesta în dârzenia cu care lupta, muncind din greu, în activitatea sa artistică. La nu merită să te omori, răspundea cu seninătate, ba merită! De mic a ştiut, sau, mai bine spus, a înţeles sensul cuvântului ”menire”, a crezut în menirea sa şi a demonstrat-o: sculptor şi nu pictor!, şi s-a opus vehement părerilor Maestrului său pe care l-a convins prin fapte şi nu prin vorbe mari. Când Maestrul i-a dat dreptate, Nick a înţeles că aspiraţiile sale nu erau utopice. Şi nici nu i-a trebuit prea mult timp pentru a obţine această recunoaştere.

Practic, Maestrul l-a adoptat ca pe un fiu al artei, un coleg de breaslă, punându-i la dispoziţie toată ştiinţa sa pedagogică, atelierul său, sculele, materialele şi, mai presus de toate, prietenia, ceea ce nu era puţin. A învins, ca de obicei, încrederea şi dârzenia. Când ceva începea să nu meargă, ştia că rezolvarea era în munca fără pauză. Aşa a şi făcut. A început la prima oră şi a scăpat dalta de oboseală când soarele unei noi zile a început să mijească. Era atât de concentrat, încât nimeni din anturajul său nu a îndrăznit să-l tulbure, nici măcar pentru o invitaţie la clisă cu ceapă. Au părăsit atelierul în linişte simţind că, de data aceasta, vor găsi ceva palpabil, pe înţelesul lor. Era pentru a doua oară când Şefu avea să-l găsească dormind în şanţul de mişcare, dar şi de protecţie, ce înconjura butucul de ieri, tripticul de a doua zi. Trei chipuri pogorâte, parcă, din Apuseni, îl priveau exprimând toată dârzenia acestor figuri legendare. Erau trei figuri împletite într-unul singur care te făceau să te închini ca în faţa unei icoane, a unui triptic de biserică. Un lucru îl intriga pe Şefu: cum într-o lumină atât de neomogenă, cele trei chipuri luminau cu aceeaşi intensitate. Din cauza poziţiei fixe a butucului şi a luminii strecurate prin singura fereastră a atelierului, te aşteptai la o prezenţă diferenţiată a chipurilor cioplite. Unde se ascundea secretul acestei ”tehnici” de lucru?!

- Secretul îl deţine aceasta daltă care ştie să mângâie dar şi să pătrundă, dând lumină sau umbră, conturând sau ascunzând amănuntele. Nici eu n-am ştiut cum voi face, dar Diavolul din mine, chiar dacă nu-ţi place că-i spun aşa, e frate cu dalta şi, împreună, îmi conduc mâinile după cum le este voia. Erted? Şi, Şefu, nu mă mai iscodi cu întrebările! S-ar putea ca la unele să nici nu ştiu să-ţi răspund…

Da, acesta era Nick din începuturile lui artistice care, ca şi în anii de adolescenţă, era sclavul unei intuiţii creatoare. Peste ani avea să se exprime critic la adresa acestor începuturi, fără a le nega, însă, rolul avut în formarea şi desăvârşirea artistului din el: În umbra Maestrului, eu m-am format singur!

37

Anul ’54 s-a dovedit a fi un an plin de evenimente care, fiecare în felul său, au marcat viaţa eroilor precum şi pe aceea a celor apropiaţi. În plină vară a avut loc nunta mea. Au participat câteva rude apropiate dar absenţa lui Nick şi a Ralucăi a creat o atmosferă destul de apăsătoare. Nici situaţia materială nu a permis ceva deosebit: o masă la un restaurant, după o cununie religioasă la romano-catolici, unde a trebuit să accept, în avans, botezul copiilor ce ar fi urmat să vie, în religia Annei.

Nici în oraşul universitarilor lucrurile n-au putut lua o turnură mai aparte. Spre toamnă, o altă nuntă în familie, lipsită şi ea de prezenţa unor apropiaţi, dar beneficiind de aportul unor prieteni de aur. Părinţii Ralucăi au trecut peste situaţia economică precară şi au organizat o petrecere, mai puţin obişnuită, în spaţiul confortabil al curţii blocului. A fost o atmosferă deosebită la care invitaţii, studenţi, actori, profesori, au adus cu ei suflul cultural al minunatului oraş. Poarta blocului a rămas permanent deschisă atrăgând ca un magnet curiozitatea trecătorilor. Atmosfera încinsă nu l-a dezechilibrat pe Nick. S-a mulţumit să închine simbolic paharul stârnind zâmbete şi apropouri la abstinenţa mirelui. Ralu, mulţumită dar şi cu o urmă vizibilă de tristeţe în ochi, încerca să facă faţă atmosferei dar şi greţurilor nechemate.

Nick nu a înţeles absenţa mea şi a Annei. Mi-a reproşat-o fără ocolişuri: Anna, cea supusă şi perfectă, nu putea să încalce dispoziţiile scumpei noastre Mami! Dar tu, şi tu ai intrat sub neclintita-i autoritate?! Nu, eu nu intrasem sub nici o autoritate, dar, dintr-un fel de laşitate, am vrut să evit penibilele explicaţii legate de absenţa celei care ar fi trebuit să le dea binecuvântarea.

În tot acest timp, tripticul a stat să aştepte revenirea sculptorului pentru a putea lua o formă definitivă. Nick nu se mai grăbea, ocolind cu bună ştiinţă atelierul. Simţea un gust amar şi încerca să se amăgească singur asupra perspectivelor ce se deschideau la orizont pe făgaşul atât de sensibil al relaţiilor de familie: Nu se poate să nu-şi calce pe orgoliul rănit… Copilul, un nou Nikolaus în familie - nu putea fi decât băiat - o va aduce la nepotul ei, primul ei nepot. Sunt sigur! Lucrurile trenau, însă, cu obstinaţie. A sosit momentul marilor emoţii, aducerea pe lume a noului Nikolaus, Nichişor pentru toată lumea, care nu a creat probleme. Ba, da! Pe tărâmul psihic. Tinerii părinţi, copleşiţi de bucurie, se comportau ca nişte copii, confundând copilul abia născut cu o jucărie. O făceau şi prietenii apropiaţi care au declanşat un adevărat pelerinaj la patul micuţului. Noroc cu mama Ralucăi, care, temătoare ca orice bunică, mai punea, din când în când, puţină ordine în entuziasmul debordant al năvălitorilor.

Şi totuşi, Nick, afectat peste măsură de tăcerea celeilalte bunici, rămânea pironit cu privirea în gol, lăcrima pe ascuns şi făcea eforturi pentru a descifra viitorul apropiat, fără a neglija însă colţul ascuns al menirii sale ca artist: dacă Mami nu se trezeşte, mă tem că toate visele mele legate de sculptură se vor duce pe apa sâmbetei. N-am crezut că voi fi atât de afectat de tăcerea ei. Noroc cu Anna care a reacţionat prompt printr-o telegramă de felicitare şi de urări de bine. N-au venit la eveniment, dar aveau o scuză plauzibilă pentru acele vremuri (oare?!), probleme legate de instalarea la primul lor loc de muncă, pe un mare şantier de tip SOVROM…Oare am să mai pot sculpta în voie?!

Dincolo, factorul psihic îşi făcea datoria. Mami, cea intransigentă, căuta să afle toate amănuntele legate de tânăra familie şi, mai ales, de starea micuţului ”ei” Nichişor. Îşi făcea reproşuri, căuta soluţii reparatorii, dar teama de reacţia neiertătorului ei fiu, o împiedica să ia taurul de coarne şi să se urce în primul tren.

Cât de mult se înşela, aveam s-o aflu de la Nick şi Raluca. Efectiv se amăgeau cu speranţa că, mâine-poimâne, Mami va veni să ia nepotul în braţe. Această întârziere l-a scos practic pe Nick de pe făgaşul preocupărilor sale artistice. A fost o perioadă sterilă. Nici măcar tripticul nu a găsit înţelegere în sufletul lui de artist. L-a abandonat în faza în care-l lăsase şi l-a expediat, prin bunăvoinţa unui moţ, la prietenii săi din Apuseni. Nu avea să se mai întoarcă niciodată la acest proiect alegându-l pentru lucrările sale de viitor doar pe Horea.

Horea, cel al Maestrului îl intriga şi pregătea schiţe peste schiţe pentru un Horea după propria sa viziune. Era o perioadă în care se autoamăgea cu proiectele fără a se implica efectiv. E perioada ’54 - ’55 când, se consolida, fără un plan prestabilit, prietenia cu unii dintre viitorii pictori, colegi de institut, cum au fost Sever Frenţiu, Alfred Grieb sau Lászlo Toth, talente incontestabile care se întreceau între ei pentru a se lansa pe platforma consumatorilor de frumos. După mulţi ani, cotrobăind prin magazia atelierului personal al lui Nick pentru a pune o ţâră de ordine printre materialele aflate într-o ordine dezordonată, am dat peste dovezile acestor relaţii de prietenie din trecut: erau cadouri primite de la prietenii săi. Se aflau într-o stare jalnică. Le-am recuperat, le-am ”recondiţionat” şi, drept mulţumire, am primit trei lucrări: două autoportrete şi o natură moartă care fac cinste micii mele colecţii de obiecte de artă. Proveneau din acea perioadă de criză în care galeria lucrărilor din prima tinereţe prezenta un gol pe care Nick nu putea să-l uite făcându-şi şi peste ani mea culpa. El se născuse dintr-un aluat care nu creştea decât prin frământare. Genul de apatie care pusese stăpânire pe latura lui artistică îl îngrijora făcându-l să se manifeste, uneori, vehement la adresa familiei, al cărei ţap ispăşitor nu putea fi decât Mami. Dar asta nu-l ajuta să iasă din impas lăsându-se mereu în voia aşteptării.

Trebuie să se trezească oamenii ăştia, trebuie să reintre în viaţa mea. Fără familie sunt un nimic! Copilul ăsta trebuie să devină un imbold în creaţia mea artistică, nu o piedică. Oare asta vrei, tu, Mami?! Dacă mai persişti mult în absurdităţile care te domină, n-am să te iert niciodată!…

Primul gest de adevărată apropiere a avut loc la botezul lui Nichişor, când eu şi Anna am devenit naşii lui, semnând legământul de dragoste faţă de acest copil, un ”înger de copil”, după cum era răsfăţat de toţi cei care l-au cunoscut, din cauza frumuseţii lui neobişnuite. Da, a fost un legământ de dragoste uşor de îndeplinit şi datorită răspunsului pe care l-am primit din partea lui. Mai mult decât rude, am fost şi am rămas prieteni şi astăzi. Nu ne-a spus niciodată decât pe nume, spre surprinderea celor de vârsta a treia, printre care se număra şi Mami, bineînţeles. A fost primul act de pace sufletească încheiat cu Nick, un preambul la ceea ce urma, în mod firesc, să se întâmple.

Mami nu a cedat, Mami s-a supus dragostei pe care a nutrit-o din prima clipă, dar, pe care, din cauza firii sale, a ţinut-o ascunsă, suferind în tăcere. Timpul a început să curgă fără a aduce o rezolvare a conflictului. Când Nichişor a împlinit cam un an şi jumătate, a poposit împreună cu Raluca la noi, pe şantier, unde, între timp, am obţinut un apartament. Acest copil s-a născut pentru a cuceri. Atmosfera care a domnit la noi în casă nu poate fi descrisă. Ne-a subjugat fără rezerve. Toţi trei eram în al nouălea cer. Doamne, cât s-a râs! Eram toţi copii. Era atât de frumos încât ne împingea, parcă, afară din casă ca să se bucure şi străinii.

Şi cum toate au un sfârşit, Mami a rupt protocolul impus de ea şi ne-am pomenit cu ea, pe nepusă masă, volubilă şi drăgăstoasă, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Emoţia care ne-a cuprins, alimentată de teamă, ne-a lăsat cu gura căscată.

- Ce-i copii, ce vă uitaţi ca la o minune?! Şi tu, Ralu, nu vii să-ţi îmbrăţişezi soacra?! M-am plictisit să aştept să-mi faceţi o vizită şi m-am hotărât s-o fac eu. Hai, vino să te sărut şi du-mă la Nichişor. Unde este copilul?…

Vorbea ea ce vorbea grasiat Raluca, dar nu era în firea ei să se şi bâlbâie. S-a repezit în braţele soacrei plângând în hohote.

- Vă,…vă mulţumim că…Nichişohr doahrme,…Mami, dhragă…pot să vă spun aşa?!…

- Poţi, poţi,…ce, e după mine?! Hai, du-mă la copil!

Norocul, dacă noroc i se poate spune, a fost că Nick nu a fost de faţă. După cât era de exploziv, sunt convins că ar fi ieşit şi scântei. Aşa, Rubiconul fusese trecut şi toată lumea a înţeles că era timpul să ne supunem legilor naturii. Eram în vara lui ’56 şi Nick nici nu se gândea să facă o vizită în ”Satul Natal”. Ajunsese să manifeste o oarecare indiferenţă faţă de ”Sfânta Familie”, cum repeta mereu, măcina de unul singur nemulţumirea provocată de atitudinea intransigentă a mamei şi, cum era de aşteptat, arunca în aceeaşi direcţie şi responsabilitatea pentru starea lui de apatie din sfera creaţiei. O perioadă importantă din viaţa lui de creator se irosea aruncând nori negri asupra viitorului său artistic, atunci când alţii, cum am mai spus, se zbăteau să iasă la rampă. Se amăgea cu scuza: Măi, cu aşa minune de copil, ajungi să nu-ţi mai doreşti nimic.

Cea care, cu intuiţia ei de femeie în devenire, citea ceva în ochii lui Nick, era Ralu. Îl simţea noaptea, la ore târzii, cum se perpelea de nesomn, cu ochii aţintiţi în tavan.

- Ce-i Nick, nu poţi dormi?…Ce te frământă?

- Ce-ţi veni?! Am dormit prost şi până acum…Hai, mai bine, lipeşte-te de mine şi spune-mi ce crezi de sfârcul ăsta de om care cucereşte tot ce-i în jurul lui fără să facă nimic deosebit. Am primit o scrisoare de la Mami,…să vezi cum face pe niznai şi nu vorbeşte decât de nepotul ei cel frumos. De când l-a văzut la Anna acasă nu mai are alt gând decât să ne vadă pe toţi trei făcându-i o vizită. Sărmana! Bineînţeles că va trebui s-o facem şi pe asta. Nichişor va trebui să se bucure de dragostea tuturor. Numai bunicul lui nu are cum să se bucure. N-am de gând să-i scriu nimic. El a ales calea asta, să-i fie de bine! M-a căutat Mişu. Face pe supăratul. Ce să zic! Nu-mi poate ierta faptul că nu l-am invitat la nuntă. Îţi dai seama ce ocazie a pierdut să fie în mijlocul celor pe care-i urmăreşte zi şi noapte. Şi ce societate! Unul şi unul! Acum încearcă să reconstituie atmosfera trăgând de limbă pe cine apucă. Mare tâmpit! Ştii, Ralu, ai părinţi pe cinste! Dacă era să mă bizui pe ai mei, n-ar fi ieşit nimic…

- Încearcă să dormi!…mi-e aşa de somn!

Totuşi, criza lui Nick era profundă: apatia creativă, preocuparea pentru soluţionarea problemei unei locuinţe adecvate, banii…La mijloc nu mai era vorba de o boemă, era copilul şi siguranţa zilei de mâine. Era ceva nou în viaţa lui - probleme cărora nu le dăduse importanţă în viaţa lui de burlac. A se angaja undeva permanent însemna pierderea autonomiei tocmai în domeniul cel mai sensibil, cel al creaţiei artistice. Ce avea să se aleagă din visul lui adolescentin?! Un zâmbet ironic apărea pe buzele lui când îl fulgera acel ”sunt mare” de altădată. Îşi făcea proiecte de viitor apropiat care însă nu-şi găseau locul trenând totul spre un sine die. Cel care a intuit noua stare de spirit a studentului său favorit a fost Maestrul.

- Nicolae, fătu-meu, se mai lasă omul dus de val dar se şi urcă pe creasta lui. Apucă-te, omule, de treabă! Ce dracu?! Intrăm în anul ’57 şi e cazul să te lipeşti de ceva eveniment expoziţional cu o lucrare mai acătării. Uite, cei din Banat, organizează ceva în cadrul Muzeului Banatului la care speră să aibă participare bogată şi au trimis o invitaţie Institutului. Le-am răspuns cu mulţumiri, dar onoarea ne obligă! Ţi-am pregătit un dărab bun de marmură la care ai putea să te înhami. Timpul este scurt dar merită! Ce zici?

- Nu ştiu, să mă mai gândesc…am să trec să văd piatra şi mai vorbim.

- Numai să nu dureze prea mult starea de cujetare că va fi greu să dilaţi timpul. Te aştept. Şi, şi nu te mai lăsa copleşit de probleme. La tine problemele de abia au început. Trebuie să înveţi să le gestionezi cât mai raţional.

- Am expus la începutul anului la Regionala de la Arad un portret de bătrân în calcar şi un autoportret în marmură, aşa că nu-i vorba de prima ieşire în lume. Culmea, tocmai autoportretul, de care nu eram deloc mulţumit, a fost achiziţionat! Pe nimic, e-adevărat, dar totuşi, achiziţionat…

- De ce, totuşi?! Eu l-am considerat foarte bun.

- Să mă ferească Dumnezeu de aşa ”foarte bun” !…

38

Maestrul nu a putut să treacă cu vederea starea de nesiguranţă prin care trecea Nick. Faptul că a refuzat să se prezinte la examenul de stat bravând cu: ceva lipsit total de valoare, l-a făcut să intervină cu acea propunere de a-l plasa pe orbita unei importante expoziţii. Pentru el ”dărabul” de marmură nu reprezenta mare lucru, dar gestul de a-l reantrena în activitatea de creaţie a avut ecou. Sper să nu mă mai bată la cap cu examenul de stat momindu-mă cu marmura lui!? Şi-ar pierde timpul. Nu mai am chef de explicaţii. Ce să-i spun, că am fost asaltat de Mişu cu tot felul de propuneri şi chiar ameninţări, că l-am trimis unde trebuie, că nu mai vreau să am de a face cu un cretin obsedat de cariera lui,…Nu, mai bine mă lipsesc de diplomă, care nu este decât o hârtie şi nu un certificat al talentului meu. Lucrările vor fi atestarea mea ca artist plastic şi basta!

Nick s-a prezentat la atelierul Maestrului, fără o vorbă, fără un salut, mulţumindu-se să dea aprobativ din cap. Maestrul l-a înţeles şi, imitându-şi discipolul, i-a arătat cu degetul marmura cocoţată pe un banc de lucru.

- Pot să lucrez aici sau s-o duc la cimitir?

- Nicolae, aici ai tot ce-ţi trebuie. Ce rost are să te cari până acolo?!

- Aveţi dreptate, dar cu condiţia să nu mă dăscăliţi. Pot lucra liniştit după paravan, nu? Când nu sunt aici puteţi să vă uitaţi în voie. Am în cap subiectul: şvăboaica. Cred că se potriveşte cu tematica muzeului.

- Da, e-n ordine, numa’ n-o lungi cu începutul…şi, spune-i mai bine, ţărancă. Şvăboaica sună ca o provocare la politica dusă faţă de nemţi.

- Mâine vă arăt o schiţă. Mulţam!

Intr-adevăr schiţa a apărut a doua zi spre satisfacţia Maestrului. Îl cunoştea prea bine pe Nick ca să nu fie sigur de reuşita intervenţiei sale. Şi a avut dreptate. In toamna lui ’57, lucrarea acceptată de juriul de selecţie, a intrat la prima expoziţie adevărată din viaţa artistului, nelansat încă, şi, culmea, a rămas achiziţionată în Muzeul Banatului. Era prima ieşire oficială, prima recunoaştere, primul Carnet CEC. Suma era modică, aşa cum era normal pentru acele vremuri. Mai importantă a fost cronica din ziarele de circulaţie care semnalau apariţia unui nume necunoscut, numele tânărului Nicolae Krüger, absolvent al Institutului de Arte, dotat cu o ”maturitate artistică neobişnuită”.

La vernisaj, Nick a fost abordat de Directorul Muzeului care, felicitându-l, şi-a exprimat dorinţa de a-l păstra printre colaboratorii instituţiei. Vorbe calde au fost exprimate şi de reporterul unei publicaţii locale.

- Maestre, eu sunt şvab şi pot aprecia cum trebuie această redare a femeii noastre. Haideţi să ciocnim un pahar de şampanie, masa este plină, Slavă Domnului!

- De unde ai scos că-i şvăboaică?!…

- Cum să nu-mi dau seama când strigă de la distanţă?!

- O fi strigând ea, dar e mai bine să nu pomeneşti şi în reportaj. E o ţărancă din România, ca toate ţărăncile noastre…Nişte pişcoturi da, şampanie doar pentru a ciocni. Nu beau!

Bucuria lui Nick era reţinută dar savurată în interiorul lui. Curios, nimeni nu m-a întrebat de examenul de stat!?…Întoarcerea acasă, cu o mapă plină de ziare şi un binevenit CEC, chiar şi modic, a fost a unui învingător.

- Uite Ralu, cu banii ăştia, pentru că sunt primii câştigaţi, te duci şi-ţi iei ce vrei tu. Să nu-l uiţi pe Nichişor!

- Nicki, sunt foarte fericită pentru succesul tău. Noroc cu Maestrul tău că a insistat! Cu banii, hai să nu ne grăbim că sunt destule care aşteaptă…

- Fă cum vrei, dar altă ocazie de ”risipă” nu cred că va apărea prea curând, aşa că pierzi o ocazie unică să-mi mulţumeşti pentru un cadou. În viitor, banii se vor topi în scule şi materiale, că doar n-am să primesc totul pe gratis. Atunci ai să vezi ce fericire e să fii nevastă de artist plastic, şi mai ales, sculptor. Ce face fecioraşul?

- Nicki, n-am crezut că un copil poate fi atât de frumos şi, totodată, cuminte. Vrea mereu să se joace. Cu sor-mea se înţelege grozav.

Bucuria succesului a fost împărtăşită şi la atelierul Maestrului.

- Spune, Nicolae, cine ţi-a servit drept model? Trebuie că a fost o femeie deosebită. Oricum, ceea ce ai făcut înseamnă artă, artă adevărată!

- Modelul l-am avut mereu în cap şi în inimă. Am copilărit ţinându-mă de fustele ei, şi erau destule! Este Kati Néni. Am stat la ei în gazdă. Mi-a fost o adevărată bunică…

- Nicolae, o să-ţi prindă bine şi la operă. Altfel ai să pui problema angajării permanente, cu un salariu ceva mai răsărit. Ei ştiau şi până acum că eşti bun, dar, ca artist recunoscut, au o acoperire mai solidă. Ştii bine că astăzi aceste ”aprecieri” sunt importante în construcţia viitorului, pentru oricine ar fi el. Dacă mai laşi puţin de la tine şi mai trânteşti şi un portret al nu ştiu cui, şi-l prezinţi în public, nu se mai leagă nici un Mişu de tine. Vremurile obligă la compromisuri, mai ales dacă ai şi ceva responsabilităţi familiale…

- La ce mă împingi Maestre?! Nu-mi vine să cred! Să mă joc în mocirla politicii, a unei politici impuse, cu politicieni de ocazie, fripturişti, fără nici o ideologie la bază, mocirlă din care să şi ies curat?! Mai bine cioplesc cruci prin cimitire, scriu pe ele nume de oameni cinstiţi, care cred în ceva sfânt, în Dumnezeu! Nu, eu n-am să fac compromisuri, n-am să cioplesc chipuri de nemernici, care vor să închidă, sau chiar să dărâme biserici. Istoria e plină de cărturari, de eroi, de savanţi, de oameni. Nu trebuie decât să mă documentez, să aleg, şi galeria portretelor mele, chiar dacă nu vor fi cumpărate, va fi atestatul talentului meu. Cum să câştig bani pentru fiul meu scăldându-mă în compromisuri.?!…

- Nicolae, şi eu am gândit ca tine, şi eu am crezut şi mai cred în talentul meu, dar viaţa m-a împins şi la compromisuri, ca să nu fiu împins în groapa indezirabililor. M-a preocupat Şcoala Ardeleană, dar am acceptat şi concursul pentru Petru Groza. Şcoala Ardeleană, după un vernisaj al vreunei expoziţii, va zace undeva departe de ochii lumii. Petru Groza, în schimb, va trona în plin Bucureşti şi va purta în văzul lumii semnătura mea. Nu trebuie să-i împărtăşesc înclinaţiile politice, la drept vorbind destul de îndoielnice, ca să fac portretul unui om, şi-l voi face aşa cum îl văd eu şi nu cum mi s-ar putea pretinde. Ai să trăieşti şi ai să vezi câte voci vor încerca să mă facă praf în cadrul comisiei de avizare, şi nu vor fi numai voci de politruci, vor fi şi voci ale marilor maeştri, care luptă şi ei pentru supravieţuire. Nu te grăbi să te pişi împotriva vântului! Tu vei fi cel stropit, nu politrucii…Şi, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu tu ai aplicat compromisul fără să beneficiezi de lecţiile mele? Ce au fost portretele făcute lui Mişu al tău? Au fost acte de compromis, nimic altceva, acte pentru care nu te pot condamna. Ai făcut portrete, nimic compromiţător! Şi defectele unor oameni pot constitui surse de inspiraţie. Totul e că, în vremuri ca cele pe care le suportăm, trebuie să redăm şi hidosul, dar, bineînţeles, într-o formă subtilă. Marele public nu este pregătit pentru a descoperi subtilul, politrucii sunt prea orgolioşi ca să caute să descifreze ascunsul, iar noi, noi nu ne hrănim decât cu ceea ce simţim şi transpunem…Şi mai e ceva, ceva ce trebuie rezolvat pe loc…Nu mă mai lua cu ”Maestre” , nu se mai potriveşte! Nu mai eşti studentul meu, eşti colegul meu de breaslă şi după cum văd, şi eu văd bine, te văd urcând pe podiumul celor ”mari”, a celor buni şi foarte buni, dar, nu neapărat şi simpatici. Te rog să-mi spui pe nume, fără diminutive, simplu: Romul. Batem palma?…

- Batem, cu toate că o să-mi vină peste mână…M-am obişnuit cu ”Maestre”, din respect şi, mai ales, din admiraţie. Ce mai?! Eşti Mare, Maestre Romul!

Nicolae, acuma chiar că ar trebui să mergem undeva să ciocnim o pălincă, ce zici?!…

- Prieteni, prieteni, dar asta nu! Prea seamănă a compromis şi, măcar în acest domeniu, vreau să rămân neclintit…

Nici atmosfera din cămin, nici apropierea de Maestru, nici multiplii vizitatori care veneau să se joace cu Nichişor acasă la ei, n-au putut să-l corupă pe ”neînduplecatul” Nick. De fumat a scăpat fără efort considerând că a fost doar o încercare fără sens. De băutură, şi intram în anul ’58, nu s-a atins niciodată, spre nedumerirea şi chiar iritarea multora din cei din anturaj. Dar şi când s-o apuca, să te ţii!…,erau vorbele care răsunau adesea în spatele lui.