Daris Basarab

Urmărit de aceste gânduri, Nick nu simţi zgomotul abia perceptibil al paşilor care îl urmăreau. Tresări speriat când simţi un braţ aşezându-i-se pe umăr.

- Ce faci, Nicolae, te războieşti cu tine însuţi?

- Domnul Paul?! De unde aţi apărut?

- L-am condus puţin pe Ţârulescu, încercând să-l mai liniştesc o ţâră. N-a prea mers, aşa că l-am lăsat să se liniştească singur. L-ai bulversat cu portretul! Este copleşit! E un sentimental incurabil, înzestrat cu un suflet de aur. Tremură pentru tine, pentru viitorul tău. Ştii, pentru timpul scurt care a mai rămas până la examenul de maturitate, cum i se spune mai nou, m-am gândit să-ţi las atelierul, să poţi să te apuci de toceală. Mâine am să fac ordine pe acolo, am să încui toate sculele, ca să nu te tenteze. Ai să poţi sta în linişte, zi şi noapte, să înveţi, să te odihneşti. Ce zici?

- Faceţi asta pentru mine?! Sunteţi formidabil! Toţi sunteţi formidabili! Ce noroc am putut să am să întâlnesc astfel de oameni! Am să reuşesc! Da, da! Am să reuşesc! Numai cu maică-mea nu ştiu cum am să mă descurc...Sărmana, mă vrea arhitect şi pace!

- Nu te frământa, mai e timp până atunci. Se va obişnui cu timpul şi va fi mândră de tine. Nu-i e dat oricui să aibă în familie un artist adevărat!

- Mulţumesc! Mulţumesc mult pentru încurajare, pentru tot! De mâine mă mut în atelier.

Ideea Domnului Paul de a-i asigura condiţii de izolare de restul lumii, a fost salutară. Nick era genul de om care necesita o linişte deplină pentru a se putea concentra asupra lucrului, indiferent de natura acestuia. Inteligent, dotat cu o memorie excepţională, se distra cu lucruri care pentru alţii puteau ridica probleme. Gândirea logică îl ajuta să pătrundă în esenţa lucrurilor, iar memoria de elefant, cum îi plăcea să spună, îi permitea să înmagazineze o diversitate mare de date şi să le folosească cu uşurinţă, la nevoie. Înarmat cu aceste atuuri, Nick s-a pus pe treabă. Nu tu absenţe de la şcoală, nu plimbări prin toate coclaurile oraşului, nu vizite la atelierul de monumente funerare. Nici măcar Ella! Şi asta, cu toate riscurile legate de sensibilitatea acestei fetiţe îndrăgostite.

Ella suferea într-adevăr. Nu putea pricepe cum, Nick al ei, se putea izola în aşa ”hal”, ignorând, pur şi simplu, existenţa ei. Exasperată de răceala lui şi, mai ales, de hotărârea de a se izola până la încheierea examenelor, Ella i-a făcut o vizită inopinată la atelier. Rezultatul a fost un eşec lamentabil. Nick a ţinut-o la uşa atelierului şi, după vreo cinci minute de tratative, a expediat-o, pur şi simplu, acasă. A alergat înecându-se de plâns până acasă, a intrat direct, prin geamul deschis, în camera fetelor şi şi-a cufundat faţa în pernă. Neluată de nimeni în seamă, a aleragat în biroul lui ”apuka”, cuibărindu-se în braţele lui, fără explicaţii.

- Ce-i cu tine, Elly? Te-ai certat cu Kiss bácsi?!

- Nuuu! Am fost să-l văd pe Nick şi n-a vrut să stea de vorbă cu mine. Nu m-a lăsat să intru în atelier şi, pur şi simplu, m-a trimis acasă!? Cică are mult de învăţat!? Cum adică să nu stea de vorbă cu mine?! Ce l-a apucat?! E lud!

- Oh! Credeam că este vorba de ceva mai grav. Trebuie să-l înţelegi, este cariera lui în joc! Acest mic artist trebuie să intre la facultate! Este prea talentat ca să rişte un eşec, un eşec care l-ar putea costa viitorul. Nuuu, fetiţa mea, n-ai de ce să fii supărată pe Nick. Din contra, poţi fi mândră de el! La vârsta lui puţini judecă atât de matur. E de admirat! Lasă-l să-şi urmeze drumul şi totul va fi bine. Nu uita că băiatul ăsta ţine mult la tine, poate prea mult pentru vârsta asta! Gata, gata, nu mai spun nimic! Du-te şi te spală pe ochi şi răsfoieşte şi tu ceva cărţi de şcoală, aşa, din solidaritate.

- Apuka, nu vrei să treci tu pe la el şi să vorbeşti puţin cu el?

- Nuuu, băiatul ăsta trebuie lăsat în pace, să-şi exercite propria lui voinţă, mai ales că vrea ceva deosebit de înţelept!

- Vorbeşti ca un profesor! Care proprie voinţă?! L-au speriat profesorii şi acum se perpeleşte şi nu mai are timp nici pentru mine. Să ştii că Nick mă iubeşte, dar nu-mi place când se poartă aşa şi, nu-mi place nici atitudinea ta! Dacă tu nu mă ajuţi, atunci eu ce să fac?!

- Să nu faci nimic, pentru binele lui Nick, şi totul se va termina cu bine. Te-am răsfăţat cam mult şi tu te porţi ca atare.

Ella a mai încercat în câteva rânduri să-l abordeze pe Nick, dar fără succes. Nick îşi luase soarta în propriile mâini şi era hotărât să rezolve totul de unul singur. Nu absenţe, nu replici necuviincioase, nu desen, nu sculptură. Tot timpul liber era dedicat exclusiv tocelii. Aşa, şi numai aşa, a reuşit să reţină şi să înţeleagă o serie de lucruri, altădată considerate inutile, să capteze bunăvoinţa profesorilor, să treacă cu brio perioada tezelor. Bacalaureatul nu mai putea fi o problemă. Şi aşa a şi fost. Toate au mers ca pe roate, o adevărată surpriză pentru colegi şi profesori. A mai concurat un factor la acest neaşteptat succes, factor ignorat de tânărul artist: lobby-ul făcut cu multă insistenţă de către marii lui admiratori - triumviratul: Ţârulescu, Oşorhan, Didiţă. Fiecare în parte, şi toţi trei împreună, zi de zi, în cancelarie, sau, oriunde aiurea, îşi încolţeau colegii de catedră, mai ceva ca într-o campanie electorală. Încet, încet, Nicolae Krüger, indezirabilul, nonconformistul, căpăta o nouă înfăţişare.

Idea lui Ţârulescu de a face un panou cu lucrările executate de Nicolae în ultimii ani de ”ucenicie” artistică, a dat roade. Profesori care până atunci, mai mult ignorau prezenţa lui Krüger la ore, au început să se înghesuie cu părerile despre artă, despre talentul „copilului minune”. Când s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, Nick a venit printre ultimii să verifice situaţia. Nu acelaşi lucru l-a făcut şi Ella. Ea s-a înfiinţat, la braţ, cu apuka al ei, încă din primele ore ale dimineţii. Cum rezultatele s-au afişat abia pe la orele prânzului, Domnul Széles a trebuit să facă dovadă de multă răbdare şi înţelegere pentru capriciile răsfăţatei sale copile.

- Elly dragă, nu crezi că mă pui într-o situaţie cam incomodă? Ce caut eu aici, printre copiii aceştia, care mă sfredelesc cu privirile lor ironice?

- Apuka drága, nu mai face pe martirul, că şi ţie îţi place de Nick! Tu nu eşti curios să vezi ce a făcut artistul nostru? Ce era să fac? Să vin cu bunica printre golanii ăştia?! Hai să ne plimbăm puţin, sau să mergem la o cofetărie. Poate, până atunci, apare şi Nick şi poţi să mă laşi cu el.

Listele au apărut, oamenii s-au înghesuit, apoi, încet, încet, s-au împrăştiat în grupuri mici, fără multă zarvă. Rezultatele erau previzibile. Ella a stat deoparte până accesul la liste a fost posibil. Prezenţa lui Nick în prima parte, mai bine zis, în prima jumătate a listei, a făcut-o să scoată un strigăt de bucurie.

- Am reuşit, apuka, am reuşit! Pe unde o fi umblând băiatul ăsta?!

- E aici, în spatele tău!

O decentă îmbrăţişare, o strângere de mână din partea lui „apuka”, şi un capitol zbuciumat din viaţa micului artist a luat sfârşit. Pentru Nick, drumul spre realizarea marelui vis, era deschis.

- Domnu’ Széles, ne lăsaţi puţin să ne plimbăm singuri? Vreau să-mi iau rămas bun de la Ella. Mâine trebuie să plec la mama. Sărmana, mă aşteaptă cu sufletul la gură! Trebuie să văd ce fac cu facultatea. Trebuie să-i scot arhitectura din cap!

- Mergeţi copii, dar să nu întârziaţi prea mult! Încă o dată, felicitări şi succes, şi acasă, şi la facultate! Aştept veşti bune de la tine. V-am pupat!

Plimbarea a fost lungă, dar marcată de multă tăcere.

- Ella, nu ştiu cum va fi mai departe, dar ştiu că am să mă gândesc mereu la tine!

12

”Satul Natal”, cum îi plăcea să spună lui Nick, purtând un nume biblic, continua, în pofida ”vremurilor noi”, să fie mândria şvabilor bănăţeni. Prin mărime, prin bogăţie, prin gradul ridicat de conservare a tradiţiilor, satul trezea admiraţia, dar şi invidia, multor localităţi vecine. Pentru Nick, era satul din care, de copil, visase să scape, dar odată scăpat, nu o dată, tânjise după amintirea lui. Era amintirea satului în care, chiar dacă nu se născuse, petrecuse ani de copilărie zvăpăiată, cu joacă şi frământări, marcată de o aparentă indiferenţă a tatălui şi de o panicardă căldură a mamei.

Gara, practic neschimbată, îl întâmpină conform obiceiului, plină de băieţi şi fete, veniţi să întâmpine trenul. Totuşi, nici un obraz cunoscut, nici un chip care să-i zâmbească, lui, şi numai lui, nici o voce care să-i strige un ”bun venit!”. Anii petrecuţi la oraş i-au schimbat puţin optica. Devenise mai critic. Nu mai putea înţelege cum aceşti şvabi, buni gospodari, înstăriţi, au putut lăsa satul fără străzi pavate, fără trotuare care să-ţi permită, pe timp de ploaie, să te strecori în casă, fără să te afunzi în noroaie. Înstăriţi, dar zgârciţi!

Şi cu lumina electrică au făcut la fel. A trebuit să se instaleze comunismul, ca lumina electrică şi difuzoarele să pătrundă în casele lor. Pentru ei, totul era casa, curtea şi grădina, şi poarta, acea poartă înaltă, încastrată într-un zid şi mai înalt, care le asigura o protecţie împotriva privirilor indiscrete, le proteja o intimitate egoistă. Erau gospodării model, dar reci. O vară secetoasă transformase străzile în depozite de praf, sensibile la orice adiere. Nick străbătu kilometrul care-l despărţea de casă, plictisit, intrigat de cât de puţin îl mai atrăgea ”Satul Natal”. Saluta în dreapta şi în stânga, de câte ori întâlnea pe cineva mai în vârstă, primind invariabil răspunsul de bunăvoinţă ”Guten Tag, lieber Junge!”.

Poarta grea s-a lăsat anevoios împinsă, dar fără să scârţâie. Era primul semn al gospodarului. De aici încolo, totul răspândea acel iz şvăbesc de ordine şi curăţenie. Gangul înalt, răcoros, te scotea brusc din lumea arşiţei. Aici încep să simt că sunt acasă! Câte năzbâtii nu ascundea acea uşă înclinată, din lemn masiv, care te îmbia să cobori în pivniţă! Stăteau cu chirie, pe bază de repartiţie, ocupând partea cea mai frumoasă a casei.

O casă mare, cu spaţii mari şi luminoase. Din gang, trei trepte duceau într-o verandă mare, cu un perete format numai din ferestre. De aici, se trecea în două camere mari, luminoase, cu ferestre la stradă. Înălţimea, neobişnuit de mare pentru zilele noastre, te făcea să te simţi liber de orice constrângere. Spaţiu, mult spaţiu! Chiar şi iarna te simţeai bine datorită unor sobe mari de teracotă, care înghiţeau lemnele fără milă. Tot din verandă puteai trece într-un coridor lung, cu ferestre luminoase, care străjuia camerele de interior, ocupate de gazdă. Încăperile, la fel de spaţioase ca şi cele de la stradă, duceau lipsa luminii directe, mulţumindu-se doar cu cea transmisă prin coridor. Întunecimea lor dădea o notă de tristeţe, dar şi un prilej de discuţii între gazde şi chiriaşi. Era urmarea primelor măsuri de restricţie asupra ” chiaburilor şvabi”, luate în numele noii orânduiri, pentru instalarea ”dreptăţii sociale”. Consecinţele aveau să fie dezastruoase.

Modelul satului şvăbesc avea să fie dat uitării, gospodăriile puse la pământ, iar şvabii împinşi la exod, un exod nedorit, dar impus din umbră, cu iz de afacere tenebroasă. Era doar începutul, iar statul se lansa în ceva murdar - comerţul cu oameni. După două camere mari, urma bucătăria de iarnă, spaţioasă şi primitoare în zilele geroase. Curtea din faţa verandei şi a coridorului era umbrită de viţa de vie, întinsă artistic pe o reţea de sârmă. În prelungirea casei se întindea un fel de şopron deschis, unde, bucătăria de vară făcea casă bună cu atelierul mecanic, bun la toate. O fântână îngrijită asigura autonomia gospodăriei în privinţa apei. Curtea pietruită îi scutea pe locatari de inerentele noroaie pe timp de ploaie, atât de frecvente pe străzile satului. O poartă, mai puţin impozantă, delimita curtea casei de grădină, de cocina de porci, de coteţele pentru păsări şi, de marea durere a inconfortului - closetul. Această durere n-a fost înlăturată nici după introducerea curentului electric, când un mic hidrofor ar fi permis instalarea unei băi, cu tot ce presupunea ea.

Grădina era mare, era domeniul preferat al celei care pentru toată lumea răspundea la apelativul de Kati néni, cam unguresc apelativ pentru o şvăboaică get-beget dar, frecvent printre şvabii tributari anilor petrecuţi într-o zonă a Ardealului, unde, influenţa populaţiei de origine maghiară se exercita cu asiduitate, când, până şi intelectualii români, considerau de bonton să vorbească ungureşte. Legume, fructe, struguri - un mic rai pentru acele zile.

Când Nick pătrunse în verandă, doamna Krüger, tocmai, se pregătea să meargă la şcoală.

- Jaj, Istenem! Ce-i cu tine, Puiule dragă?!

- Sărumâinile, Mami dragă! Am venit şi eu acasă, am venit să te văd şi să-ţi spun că plec la Bucureşti, pentru examen la Arhitectură. Cum eşti?

- Tu, n-ai putut să mă anunţi, cumva, că vii? Eu nu am pregătit nimic de mâncare şi mai trebuie să merg şi la o şedinţă. De unde să ghicesc eu că vii acasă?!

- Mami dragă, eu n-am venit pentru mâncare! Slavă Domnului, mănânc foarte bine la Naşa! Am venit să te văd! Şi nu-ţi face griji cu mine! Nu am de gând să stau prea mult. Trebuie să plec la Bucureşti, la preselecţie. Sper să meargă!

- Bine, bine! Nu te înfuria, te rog! Am să vorbesc cu Kati néni să te servească ea cu ceva cald, până mă întorc eu. Îmi pare bine că ai venit, că sora ta este ocupată cu practica, la Zlatna. Gata! Am fugit la Kati néni, sper să aibă ceva bun de mâncare. Doamne, Istenem!

Nick se întinse comod pe canapeaua din verandă şi-şi aţinti ochii în tavan. Aşa păţesc de fiecare dată. Până nu-mi spune că nu s-a pregătit, nu se astâmpără. Ce fire! Când o afla că am nevoie şi de nişte bani de drum, atunci să vezi! Ţine-te tare, Nicolae! După Bucureşti, potopul!

- Puiu, te aşteaptă Kati néni. Am fugit.

Nick se îndreptă agale înspre bucătăria de vară. Kati néni îl aştepta cu braţele deschise.

- Öcsi!

- Grüß Gott, Kati néni!

- Grüß Gott! Wie geht es?

- Gut, danke schön! Und Ihnen?

- Nicht so gut! Der Zeitlauf ist wie ist!

- Ja, Sie haben recht!

Ce putea spune Nick?! Într-adevăr, pentru şvabi, viitorul se arăta acoperit de nori. Se vorbea despre confiscarea întregii gospodării, despre deportare. Se vorbea şi despre şansa plecării în Germania, dar pe baza de ”răscumpărare” în mărci!? Rechiziţionarea numai a câtorva camere, nu mai era o problemă gravă. De aici şi îmbunătăţirea relaţiilor cu chiriaşii impuşi. Înţelegerea vremurilor noi, aducea o nouă relaţie între oameni. Resemnarea începea să-i adune pe oameni. Cu toţii sufereau, indiferent de etnie. O teamă nemărturisită în faţa viitorului, aduna rândurile în jurul speranţei. America devenea cuvântul de ordine al speranţei.

Lumea nu putea crede că un fost regat european putea fi lăsat de izbelişte, în mâna antihriştilor. Anii ce au urmat, au demonstrat contrariul. Nick nu avea astfel de preocupări. Nici nu putea fi altfel la o vârstă ca a lui. Era conştient de talentul său, de menirea sa de a crea frumosul, de a fi răsfăţatul, oriunde s-ar afla, independent de politicul care îl agasa. Nu voia să se lege sufleteşte de nici o ţară, de nici o orânduire politică. Arta este universală era laitmotivul atitudinii sale în orice dispută. Pentru el ”artă pentru artă” trebuia să fie linia de conduită a oricărui artist. Viitorul avea să-l pedepsească aspru pentru aceste adevăruri ”absolute”, dar nu să-l şi învingă. Pentru moment era mulţumit că mâncase pe săturate, că pălăvrăgise cu Kati néni într-o atmosferă destinsă, de familie, departe de amintirea tensiunii care domnise la început. Kati néni asta are un cap superb de şvăboaică; trebuie să-mi notez câteva trăsături, să-i pot face, într-o zi, un portret. Cred că ar fi foarte mândră! Cu gândul ăsta se retrase în dormitor, în căutarea unei coli de hârtie şi a unui creion.

Îşi plimbă privirea peste pereţii camerei, plină de fotografii de familie. Într-o lumină foarte bine aleasă, trona portretul tatălui, făcut pe la cincisprezece ani, cu creioane colorate. Nu e rău, dar nici prea bun. Tată dragă, am să-ţi fac un portret în care să troneze fruntea ta superbă. Doar, ai fost un tip cerebral! Gândurile zburară înapoi, la copilărie, când, sta pitit în biserică şi-l asculta cântând la orgă. Sau serile când cânta la vioară cu ochii aţintiţi la Anna. Ah, Anna! Era, de departe, favorita lui. Ce n-aş da să vină să mă vadă lucrând! Sunt convins că ar fi foarte mândru, dar şi ros puţin de remuşcări! Nick se aruncă pe patul larg şi moale şi-şi afundă capul în perna enormă şi primitoare, ca la mama acasă. Curând somnul puse stăpânire pe trupu-i tânăr, dar obosit. Se trezi în reproşurile lui ”Mami”, care se uita consternată la pantofii prăfuiţi, afundaţi în cuvertură.

- Asta ai învăţat tu la Naşa?! Istenem, Puiule! Cum ai să te descurci când ai să fii singur, la Bucureşti?! Doamne! De ce nu poţi să semeni puţin cu soră-ta?

- Mami dragă, dacă mă iei iarăşi cu soră-mea, să ştii că am plecat! Nu semăn, şi nu vreau să semăn cu nimeni! S-ar putea ca într-o zi să-ţi pară rău că nu seamănă sor-mea cu mine!

- Doamne fereşte! Asta mi-ar mai lipsi!

- Mami scumpă, tu nici nu bănuieşti ce mi-a dăruit Dumnezeu prin tine! Un talent enorm, care s-ar putea să-mi aducă nu numai bucurii, dar şi necazuri! Da, da! Degeaba zâmbeşti! Sunt pătruns de asta şi, de aceea, nu mă pot supăra pe tine. Într-o zi vei fi mândră de fiul tău! Nu ştiu dacă o să iasă ceva arhitect din mine, dar sunt sigur că mă voi realiza în sculptură! Nu, nu te zburli! Ţi-am ascultat sfatul şi mă duc să dau examen la arhitectură, la Bucureşti. Dumnezeu cu mila! Trebuie să mă ajuţi cu ceva bani de drum. Casă mi-am aranjat la un prieten. După aceea, potopul!

- Tu, crezi că sunt fabrică de bani?! Crezi că nu mă doare că a trebuit să te trimit la Naşa ta? Noroc că de soră-ta are grijă fratele meu!

- Păi cum vrei să merg la Bucureşti?! Cu Naşul?! Dacă altfel nu se poate, am s-o fac şi pe asta! Hai să terminăm discuţia cu banii! Probabil te temi că am să cheltuiesc banii pe altceva!? Mâine, oricum, plec şi nu vreau să ne certăm de pomană! Ştii, vreau să iau cu mine portretul ăsta, cu tata. Sper să-i pot face într-o zi un portret adevărat. Mi-ar place să i-l pot trimite. Chiar aşa, mai ştii ceva de el?

- Ce să ştiu? Cel mult, că ar vrea să divorţeze, zice el, ca să nu ne mai încurce. După cele ce s-au întâmplat acasă, şi după peripeţiile de pe front şi din prizonierat, nu mai are cum să se mai întoarcă acasă. Nu uita că a plecat cu nemţii, iar ăştia, de aici, nu iartă aşa ceva. Şi la ce bun ar mai fi o întoarcere?! Familia s-a destrămat, iar eu încerc să salvez ce se mai poate salva!

- Ai adresa lui?

- Sigur că am, dar la ce ar mai folosi? Vrei neapărat să ai un dosar care să te distrugă şi pe tine, şi pe soră-ta? Mie n-are ce să-mi mai strice, dar trebuie să am grijă de voi. Lui, văd că nu i-a prea păsat prea mult...

- Să nu mai spui asta niciodată! De ce n-ai fost de acord să mergem cu el?

- Unde era să mergem cu nebunii ăia?! Uite ce au reuşit să facă, cu războiul lor! Au distrus pe alţii, şi au distrus şi Germania! Din cauza lor au ajuns şi ruşii aici. Tu erai mic şi nu poţi şti care era situaţia, atunci, la plecare. Nemţii aveau nevoie de bărbaţi pentru armată, nu de familiile lor! Populaţia lor trăia într-o mizerie mai mare ca la noi. Şi frontul?! Ei se retrăgeau şi distrugeau totul în urma lor, iar americanii îi împingeau pe englezi să le distrugă oraşele. Uşor de spus, de ce n-am plecat? Oricum, atunci, nu mă puteam baza pe tatăl vostru!

- Mami dragă, eu nu vreau să te supăr cu amintirile, şi înţeleg că ai trecut prin mari greutăţi, dar acuma trebuie să trăim vremurile aşa cum sunt. Eu te-am ascultat şi voi încerca să intru la arhitectură. Să sperăm că voi reuşi, iar dacă nu, îţi promit că mă voi descurca şi altfel. Am talent, l-am moştenit de la tine şi sunt convins că am să ajung departe...

- Să te audă Dumnezeu! Promite-mi că n-ai să bei niciodată, te rog!

- E o promisiune uşor de ţinut! Urăsc starea de beţie şi nici nu-mi place băutura! Nici măcar berea! Nu, ca să lucrez, trebuie să fiu lucid. Atâta doar că, nu pot lucra decât dacă sunt singur! Poţi fi liniştită! Nu am de gând să mă însor şi nici să-ţi fac nepoţi. Poate că sor-mea este mai bună pentru aşa ceva. Eu am nevoie de linişte.

- Eşti prea tânăr ca să iei astfel de hotărâri. Important e să nu te laşi pradă băuturii! Băutura nu iartă pe nimeni şi-i distruge şi pe cei din jur! Acum să văd ce bani pot să-ţi dau pentru Bucureşti. Nu vreau să călătoreşti fără bilet!

- Sărut mâna, mamă!

Drumul până la Bucureşti a fost lung, dar nu suficient de lung pentru a pune ordine în gândurile lui Nick. Problema era, cum să rezolve treaba cu arhitectura, fără s-o supere pe mamă-sa. Examenul eliminatoriu de desen începea cu două săptămâni înaintea examenelor de admitere de la celelalte facultăţi. Trebuia să participe la acest examen eliminatoriu, să obţină nota de trecere şi, apoi, să caute o soluţie pentru a nu putea să se prezinte la examenul de bază. Cum, dracu, fac eu asta? Orgoliul nu-i permitea să ”capoteze” la proba de desen. Ar fi fost prea de tot.

O amforă, la o scară dată, a fost proba de desen după natură. Floare la ureche! Desenul tehnic a avut la bază o machetă reprezentând o coloană dorică. Altă floare! Rezultatul? Locul doi! Cine, dracu, o fi ăsta de pe locul întâi?! Ce a ştiut el să facă mai bine ca mine?! Chiar mă intrigă! Era într-adevăr intrigat, dar şi mulţumit. Greul, însă, începea să se profileze la orizont. Ce era de făcut? Prezentarea la examenele ce urmau se putea termina rău: dacă reuşea? Era un risc prea mare! Ar fi putut renunţa, dar atunci pierdea termenul de prezentare la Institutul de arte!?

Nu, Nick nu putea renunţa la sculptură, iar arhitectura nu-l atrăgea. Arhitectura, în viziunea lui Nicolae, nu era numai artă, era în primul şi în primul rând, tehnică, multă tehnică. Singurul lucru de care nu-i era frică, era perspectiva. Aici se simţea tare şi era convins că-l va ajuta mult în realizarea visului oricărui sculptor - monumentalul! Era derutat, era speriat! Trebuia găsită o cale care s-o convingă pe Mami! Trebuie să inventez ceva credibil!

Cum rezultatele examenului eliminatoriu erau afişate în mai multe locuri, protejat de întunericul serii, Nick a desfăcut prima foaie, foaie purtând antetul şi ştampila instituţiei, pe atunci Institutul de Construcţii - Facultatea de Arhitectură, a împăturit-o şi a strecurat-o în buzunarul de la piept. Măcar am o dovadă că am fost la Bucureşti şi am participat la examen… Nu era suficient, dar ”vremurile noi” i-au venit în întâmpinare.

A doua zi de dimineaţă, învârtindu-se pe lângă panourile cu pricina, a avut surpriza să constate vreo cinci linii roşii care acopereau tot atâtea nume de reuşiţi. Printre acestea figura şi numele lui, sau mai bine zis, urma acestuia. Ei drăcie! Was soll das heissen?! O zbughi pe scări până la secretariat intrând fără să mai bată la uşă. Îl întâmpină o voce răguşită de tutun, din gura unui fel de femeie aflată la vârsta a treia.

- Ce-i cu tine băiatule? Nu ştii să baţi la uşă?

- Ba, ştiu, dar am văzut ceva roşu pe listele cu promovaţii şi am uitat şi cum mă cheamă. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat!?

- Nu s-a întâmplat nimic, numai că am primit o notă de la Comisie care a eliminat de pe listă câteva nume care nu corespund la dosar.

- Şi ce nu corespunde la dosarul meu?

- Păi, poţi să mergi la Comisie, camera cinci, numai să nu uiţi să baţi la uşă!

- Sărumâna, mulţumesc!

În camera cinci, un tânăr stătea îngropat în gânduri, ascunzând cu greu un căscat.

- Ce te aduce, tinere?

- Sunt Nikolaus Otto Krüger, am reuşit al doilea la examenul eliminatoriu şi am văzut că am fost tăiat cu roşu. Ce s-a întâmplat?!

- S-a întâmplat că... Comisia a studiat dosarul tău şi a constatat că nu corespunzi din punct de vedere social-politic pentru a intra într-o instituţie de învăţământ superior. Tatăl tău a plecat cu nemţii şi tu vrei să devii specialist în noua orânduire politică?! Nu eşti nici măcar UTM-ist!?