Data şedinţei: 2005-04-04 Titlul şedinţei

Domnul Puskas Valentin Zoltan:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Distins Senat, daţi-mi voie ca, în numele Grupului parlamentar UDMR, şi în calitatea mea de Cavaler de Malta, cel mai vechi ordin creştin catolic, al cărui membru am devenit prin aprobarea dată de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, să evoc activitatea celui care a fost şi va rămâne cel mai iubit dintre pământeni.

Distins Senat,

„Totus tuus” – al tău în întregime – a fost deviza cu care tânărul preot Karol Wojtyla şi-a început cariera sa clerică şi care a devenit deviza sa şi ca episcop, şi ca suveran pontif. AMEN – „aşa să fie” – a fost ultimul cuvânt al Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea înainte să se reîntoarcă la cel căruia şi-a dăruit întreaga viaţă.

Da, aşa a fost. A fost o viaţă închinată în întregime bunului Dumnezeu, o viaţă pusă în întregime în slujba omenirii.

Motto-ul alocuţiunii rostite la investirea sa ca Suveran Pontif a fost: „Să nu vă fie frică, Dumnezeu este cu voi, este cu noi!” Şi aşa a fost. A trăit o viaţă conform acestei credinţe profunde în Dumnezeu şi în oameni.

A fost un exemplu de smerenie. L-a putut ierta şi pe teroristul care a vrut să-l ucidă, l-a vizitat în închisoare, a purtat corespondenţe cu el şi s-a rugat pentru el.

Istoricii, oamenii politici, clericii se întrec în a-i acorda diferite calificative: PAPA RECONCILIERII, PAPA REUNIFICĂRII CREŞTINĂTĂŢII, OMUL SECOLULUI, PAPA TINERETULUI, PAPA PĂCII, PAPA DREPTĂŢII şi aşa mai departe.

Într-adevăr, a avut o contribuţie hotărâtoare la prăbuşirea comunismului şi la aplanarea marilor conflicte din lume în ultimii 26 ani.

A fost primul Papă care a vizitat o sinagogă, o moschee sau o ţară cu populaţie majoritar ortodoxă. S-a implicat în rezolvarea marilor probleme ale lumii. A vizitat 139 de ţări, a stat de vorbă cu 690 de şefi de stat. A fost un mare prieten al tinerilor. Dar dincolo de orice, Papa Ioan Paul al II-lea a fost un slujitor fidel al omenirii şi al lui Dumnezeu. A fost omul speranţei, care a propovăduit iertarea, credinţa în Dumnezeu şi dragostea dintre semeni.

La ultimul său mesaj, transmis înaintea decesului său, Papa Ioan Paul al II-lea încurajează omenirea să aibă speranţă şi să creadă în mila lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne iubeşte.

Stimate şi stimaţi colegi,

Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea a fost şi un mare prieten al României. Rămâne un act istoric vizita Sanctităţii Sale în România, prima ţară cu populaţie preponderent ortodoxă vizitată vreodată de un Suveran Pontif. Această vizită a deschis şi calea pentru reunificarea creştinismului. După această vizită a Sanctităţii Sale a fost primit în Ordinul Suveran Militar de Malta primul Cavaler de Malta de religie ortodoxă, fratele meu de Ordin, academician dr. Constantin Bălăceanu Stolnici.

Ne-a promis că va reveni şi am trăit cu speranţa că ne vom întâlni încă o dată cu Sanctitatea Sa. Nu a fost dat să fie aşa, dar suntem convinşi că liderul spiritual al lumii a rămas şi va rămâne între noi, cu sufletul său de prieten al întregii omeniri.

L-am întâlnit de mai multe ori pe Sanctitatea Sa. În 1993, când am avut privilegiul să-l întâlnesc pentru prima oară, împreună cu alţi colegi maltezi, ne-a spus: „Trebuie să fiţi cavaleri ai dragostei faţă de semeni.” Da, Sanctitatea Voastră, vă asigurăm că noi toţi, cei care suntem în această sală, senatori ai României, vom depune tot efortul pentru a deveni cavaleri ai dreptăţii şi ai dragostei faţă de oameni.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulţumesc.

Doamna Corina Creţu:

Poftim?

(Din sală, din partea Alianţei ,,Dreptate şi Adevăr PNL-PD);

De unde ştiau de vizită?

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Vă mulţumesc şi eu, domnule senator.

Îl invit acum la microfon pe domnul senator Gheorghe David, din partea Grupului parlamentar al Alianţei „Dreptate şi Adevăr” PNL-PD.

Aveţi cuvântul.

Doamna Maria Petre:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Nu voi spune decât câteva cuvinte, pentru că vă mărturisesc că chiar n-am tăria să spun foarte multe şi cred că n-aş avea nici curajul să spun foarte multe. Ele sună aşa:

Popoarele lumii vibrează astăzi în acord cu corul de îngeri. Am avut printre noi, până mai ieri, un om a cărui dimensiune morală, religioasă şi, în aceeaşi măsură, politică, a dominat marea răscruce ideologică a sfârşitului de mileniu secund. A inspirat mişcarea de eliberare a poporului polonez şi a influenţat decisiv politica Europei post-moderne. Noi, românii, păstrăm în suflete întâlnirea cu Sfântul Părinte. Am avut atunci, în 1999, uriaşul privilegiu să primim binecuvântarea sa aici, la noi acasă. A fost prima vizită a unui Suveran Pontif într-o ţară cu populaţie majoritar ortodoxă. Suntem astăzi cu toţii copleşiţi de tristeţe. Biserica Catolică pierde cel mai important conducător din ultimele două veacuri, iar omenirea pierde un mare prieten. Suntem ca nişte umbre pierdute în deşert. „Fiţi fericiţi!” – a murmurat Papa în marea lui iubire de semeni. Am pierdut un mare prieten, dar am câştigat un stâlp de înţelepciune şi credinţă. Am pierdut un mare om, dar avem fericirea să trăim restul zilelor noastre sub sfânta lui binecuvântare.

Creştinilor catolici din ţara noastră, şi aşa tulburată de vâltoarea vremilor, le dăm cu cea mai curată iubire o înfrăţească mângâiere, o blândă invitaţie la reculegere, la rugăciune.

Fie ca spiritul Sfântului Părinte, mergător, astăzi, spre Domnul, să ne lumineze calea! Marelui nostru prieten, Karol Wojtyla, Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, pace veşnică şi „Dumnezeu să-l odihnească!”
Domnul Adrian Mihai Cioroianu :

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi, sunt deosebit de onorat de faptul că voi închide lista vorbitorilor de azi şi, în acest spirit, permiteţi-mi să încep cu o felicitare dedicată unui adversar politic. Mă refer la domnul Ilie Sârbu.

Sincer, domnia sa… Partidul Social Democrat a avut, la sfârşitul săptămânii trecute, alegeri în judeţul Timiş. Domnia sa a fost ales la preşedinţia acestei organizaţii şi spuneam foarte serios felicitări pentru acest lucru. Sunt convins că împreună vom face din Timiş un tărâm al luptei politice civilizate şi decente.

Acum, trec, practic, la miezul intervenţiei mele. Cu această ocazie, la Timişoara, adică în Timiş, a fost şi preşedintele Ion Iliescu şi mă simt dator, în calitate de membru de onoare al Societăţii Timişoara, să fac câteva precizări.

Îl văd în sală pe onorabilul nostru coleg liberal, domnul Radu Câmpeanu, care cred că, de asemenea, are idee despre ce-i vorba, ca unul care a fost implicat în aceste evenimente.

Domnia sa, domnul Ion Iliescu spunea că, într-o primă fază, o primă versiune a Proclamaţiei de la Timişoara, din martie 1990, ar fi conţinut idei separatiste ale Banatului faţă de România şi faţă de Bucureşti, în special. Mă tem că acest lucru nu este adevărat.

Vă prezint, acum, punctul de vedere al societăţii. A existat o singură variantă a Proclamaţiei de la Timişoara. Evident că nici una n-a conţinut acest sâmbure separatist. Acesta, din păcate, a fost, mai curând, o invenţie a cronicarului TV Cornelius Roşianu, cel care atunci, în martie 1990, lucra la TVR şi a fost cel care a vorbit, pentru prima dată, despre idei separatiste în Proclamaţia de la Timişoara.

Iarăşi, nu este adevărat că preşedintele Ion Iliescu ar fi intervenit pentru modificarea acestei proclamaţii.

Ceea ce este adevărat este că, la o săptămână după citirea Proclamaţiei în Piaţa Operei, un grup de iniţiatori şi membri ai Societăţii Timişoara – e vorba de Vasile Popovici, Daniel Vighi, Dorel Nichit şi George Şerban, regretatul George Şerban – au venit la Bucureşti, s-au întâlnit cu preşedintele Ion Iliescu şi au cerut două lucruri : permisiunea să citească Proclamaţia de la Timişoara la Televiziune şi, a doua, ideea de a introduce punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara în Legea electorală.

Cum o bună parte dintre dumneavoastră poate-şi aduc aminte, acest punct 8 a fost dezbătut atunci în CFSN şi a fost respins.

Deci acesta-i adevărul, nicidecum ideile separatiste care ar fi animat prima versiune, care n-a existat niciodată, a Proclamaţiei de la Timişoara.

Închei, stimaţi colegi, printr-un lucru care pe mine m-a stupefiat. Sunt convins că, în măsura în care aţi luat cunoştinţă de el, v-a uimit până peste poate şi pe dumneavoastră. În seara de 2 aprilie, în momentul în care, practic, toate posturile de radio şi de televiziune publice şi private din România şi din toată lumea anunţau decesul Sanctităţii Sale Suveranul Pontif Papa Ioan Paul al II-lea, la Radio România Actualităţi, în acele momente, avea loc emisiunea „Doctor de inimă albastră” realizată de simpaticul cântăreţ de muzică uşoară Cătălin Crişan. Tema emisiunii era ca ascultătorii să dea telefon să spună ce simt în momentul în care le mor bunicii sau părinţii. S-a anunţat moartea Suveranului Pontif, pe un fond de muzică de café concert şi, din când în când, Cătălin Crişan întreba persoanele care mai sunau: „Ce sentimente vă încearcă acum, la moartea Papei?”, oameni care dădeau telefon să spună ce-au simţit ei la moartea bunicilor lor.

Evident că n-avem nimic cu domnul Cătălin Crişan, care este un cântăreţ – spuneam – simpatic şi apreciat. Poate dânsul este doctor în inimă albastră, dar, în mod evident, nu este un specialist în probleme de religie.

Ce vreau să spun este că, cu o zi înainte, redacţia matinală de la Radio Actualităţi pregătise un grupaj care să fie introdus în momentul în care, din păcate, aşteptata veste ar fi apărut pe telexuri. De asemenea, Radio România Actualităţi avea un om trimis pe teren, la Vatican, să acopere acest eveniment, care a intrat în emisie abia peste câteva ore. La fel, peste câteva ore, Redacţia ştirilor a difuzat, cu întârziere, reacţiile internaţionale importante, de la preşedintele Bush la premierul Tony Blair şi aşa mai departe.

Închei, spunându-vă că, personal, sunt foarte nelămurit de ce domnul Viorel Popescu, cel care este director al Societăţii Române de Radio, a permis o astfel de năstruşnicie. Ştiu, în calitate de membru al comisiei care se ocupă cu ancheta Societăţii Române de Radio şi a Televiziunii, ştiu că domnul Şeuleanu este ocupat să se lupte cu cei care-l contestă, din interiorul instituţiei, din afară, dar, de data aceasta, mie mi se pare că domnul Şeuleanu s-a dovedit totalmente depăşit de evenimente şi cred că ar fi un motiv pentru noi toţi, inclusiv pentru domnia sa, să se gândească la o onorabilă retragere din postul pe care-l ocupă. Mulţumesc mult. (Aplauze.)

Domnul Szabo Karoly Ferenc:

Da. Esenţialul este ca aceste bunuri, aceste active care nu sunt proprietatea ROMGAZ, DISTRIGAZ şi, mai apoi, a entităţilor privatizate sau în curs de privatizare, ci sunt proprietatea cetăţenilor sau a municipalităţilor locale, să fie luate în considerare ca active, ca şi contribuţie, ca aport de capital în acest business în care se realizează un profit, pentru că distribuirea gazelor naturale este o activitate profitabilă. Dar cei care au investit în această afacere, acum, sunt puşi în situaţia, datorită unei prevederi cinice şi cu adânci rădăcini în comunism, a Legii nr. 463/2001 privind reglementarea activităţilor în sectorul gazelor naturale care prevede – încep să citez – „că pot să cedeze fără plată – cu alte cuvinte să fie naţionalizate aceste bunuri realizate din banii altora - către operatorul naţional ,”că nu este altul, chit că sunt mai multe entităţi şi sunt în curs de privatizare.

Atrag atenţia onorabilului corp legiuitor, a domniilor voastre că aceasta este o chestiune vitală, nu numai în sensul ca României să-i fie recunoscut statutul de economie de piaţă şi de stat în care proprietatea este respectată, că aceste elemente care constituie, de fapt, proprietate şi care trebuie să-şi regăsească semnificaţia în afacerea, în business-ul distribuţiei gazelor naturale, să fie recunoscute de către acele entităţi constituite şi care ar putea fiecare, la locul ei, printr-un act în justiţie, să se constituie ca o parte oponentă operatorilor de gaze faţă de această prevedere absolut anacronică şi cinică a Legii gazelor care prevede ca unică posibilitate preluarea, cu titlu gratuit, a unui bun pentru care altul a investit.

Rog foarte frumos, într-o eventuală iniţiativă de modificare a Legii gazelor, să mă sprijiniţi în această chestiune şi să realizaţi că şi domniile voastre se află în situaţie similară cu mine şi cu oricare alt reprezentant al electoratului, al contribuabilului, al cetăţeanului care a investit bani pentru ca să se realizeze o activitate economică şi nu se regăseşte nicăieri în calitate de acţionar sau măcar de parte despăgubită.

Vă mulţumesc şi vă cer, încă o dată, scuze pentru că am abuzat de răbdarea dumneavoastră. Mulţumesc pentru extra-time, domnule preşedinte. (Aplauze.)

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

În continuare, vă propun să mergem înainte cu declaraţiile politice, şi primul calup din aceste declaraţii politice să fie rezervat acestui eveniment deosebit de trist. De aceea, aş vrea să invit la microfon, din partea Alianţei „D.A.” PNL-PD pe doamna senator Maria Petre.

Domnul Szabo Karoly Ferenc:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor senatori,

În urmă cu circa 6 luni, deci în trecuta legislatură, spre sfârşitul ei, am avut ocazia de la această tribună să fac o declaraţie politică rămasă fără un ecou deosebit, din păcate, dar asupra căreia cred că acum, după ce au intervenit anumite schimbări nu numai în ceea ce priveşte firma, nu numai în ceea ce priveşte denumirea şi steagul sau insigna partidelor din Guvern, ci şi în ceea ce priveşte convingerile parlamentarilor şi ale membrilor Executivului în legătură cu chestiuni fundamentale din Constituţie, precum aceea care stipulează că România are economie de piaţă.

Despre ce este vorba? Nu vreau să repet pe de-a întregul textul din urmă cu 6 luni, dar este vorba de o temă de mare actualitate şi care priveşte una dintre funcţiunile statului în legătură cu economia de piaţă, într-un domeniu deosebit de important cum este distribuţia gazelor naturale către consumatori şi aspectele de economie de piaţă care sunt conexe acestui domeniu. Se cunoaşte că în cursul anilor, după ce s-a modificat radical viziunea în legătură cu strategia privitoare la consumul de gaze şi în general cu privire la strategia energetică, a apărut o emulaţie şi un interes deosebit pentru lărgirea şi amplificarea, mai ales în zonele care în trecut au fost private de acest beneficiu, de gazele naturale, deci cu amplificarea activităţii în acest domeniu.

Acest lucru a generat anumite iniţiative din partea comunităţilor locale, a cetăţenilor şi a autorităţilor administraţiei publice locale.

Despre ce este vorba? Concomitent cu dezvoltarea sistemului de transport şi distribuţie, dar, mai ales în sectorul distribuţiei, al gazelor naturale, datorită limitelor bugetare – să le spunem aşa – de înţeles ale acestui domeniu, au apărut eforturi locale care au dus la următoarea stare de fapt : în anumite localităţi, reţeaua de distribuţie a gazelor s-a construit numai şi numai din fondurile care au fost generate de către buzunarul cetăţenilor. În alte localităţi, municipalitatea sau – mă rog – autorităţile administraţiei publice locale au contribuit la acest lucru, iar în alte cazuri, întreprinderile sau companiile interesate în a obţine accesul la reţeaua de gaze şi a deveni consumator de gaze, din nevoi energetice, de tehnologie, au contribuit şi ele.

Prin urmare… (Se declanşează cronometrul.)

Domnule preşedinte, 5 minute n-au trecut, 3 numai. Vă rog să-mi acordaţi... acum mă concentrez pe esenţial.

Doamna Doina Silistru :

Dacă nu, puteţi ieşi!

Fiecare institut de cercetare trebuie să gestioneze în mod autonom un program de cercetare pe bază de buget. Fiecare minister trebuie să lupte pentru ca cercetarea din profilul său să devină puternică, ceea ce garantează calitatea şi caracterul efectiv al cercetării.

Pentru fiecare domeniu de importanţă naţională trebuie să existe un institut naţional.

Prin nefinanţarea cercetării ştiinţifice se realizează de fapt un proces de involuţie a agriculturii româneşti de mâine.

Cea mai economică subvenţionare în agricultură este cea a formării de cunoştinţe şi difuzarea acestora către producători. Se consideră că o unitate monetară cheltuită pentru cercetarea ştiinţifică în agricultură, revine în raport de 1-10 până la 1/20 prin creşterea producţiei agricole.

Fiecare bucată de pământ este o porţiune din patrimoniul ţării şi ea trebuie să producă mai mult decât în prezent. Se consideră adesea că productivitatea muncii trebuie realizată prin creşterea suprafeţelor exploataţiilor. Fără a ne da acest sfat trebuie avut în vedere că prin îmbunătăţirea cultivării pământului şi a creşterii animalelor se pot obţine rezultate mult mai bune, mai ales în condiţiile actuale.

Din acest motiv este o cerinţă stringentă de noi cunoştinţe în domeniul producţiei agrozootehnice, de adaptarea acestora la specificul ecologic şi social şi de difuzare spre producători, indiferent de mărimea exploataţiei.

Informaţia ştiinţifică din agricultură este o resursă infinită şi continuu perfectibilă, producerea ei trebuie să fie continuă şi să se facă în instituite specializate de cercetare agricolă care au în structura lor echipe de cercetare specializate pe anumite domenii ale ştiinţei.

Cu cât aceste echipe de cercetare sunt mai puternice, cu atât un institut este mai valoros din punct de vedere ştiinţific.

În contrast cu ceea ce se întâmplă în ţările Uniunii Europene, la noi fondurile utilizate pentru cercetarea ştiinţifică din agricultură sunt egale cu cele ce se alocă în aceste ţări la un institut de 10 – 15 cercetători.

La noi se cheltuieşte pentru fiecare cercetător aproximativ 1 -1,5% din cât se cheltuieşte în ţările dezvoltate ale Uniunii Europene.

În aceste condiţii mai putem fi competitivi cu ei?

La fel ca armata, sănătatea, educaţia, agricultura şi mediul, cercetarea ştiinţifică reprezintă un domeniu de interes naţional cu valoare strategică care merită să fie tratat separat şi cu maximă seriozitate până nu va fi prea târziu.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Gheorghe Funar :

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor senatori, mi-a fost pomenit de vreo 3 ori numele de către un reprezentant al Alianţei „Dreptate şi Adevăr” PNL-PD şi sunt nevoit să intervin cu o foarte succintă replică.

Aş vrea să menţionez şi să vă reamintesc faptul că Partidul România Mare şi preşedintele partidului, domnul senator Corneliu Vadim Tudor, s-au pronunţat pentru respectarea legii în ceea ce priveşte Autostrada Transilvania. Colegii mei au criticat, ori de câte ori au avut ocazia, faptul că s-a încălcat legea şi lucrările la autostradă au fost încredinţate direct firmei americane Bechtel prin Ordonanţa de urgenţă nr.120/2003. Ulterior, în Parlament, majoritatea PSD – UDMR a adoptat Legea nr.32/2004. Ca urmare, se ajunge la o creştere a costului lucrărilor de două până la trei ori faţă de costul lucrărilor similare din ţările vecine, realizate însă de alte firme.

Aş vrea să le fac cunoscut colegilor senatori din partea Alianţei „Dreptate şi Adevăr” PNL-PD faptul că, în programul Guvernului Tăriceanu este înscrisă finalizarea lucrărilor la Autostrada Transilvania şi, de asemenea, finalizarea lucrărilor pe Coridorul IV până la sfârşitul anului 2008. Aşa scrie în program.

Noi, cei care ne-am întrunit la Cluj-Napoca, senatori din partea mai multor formaţiuni politice, am susţinut să se continue lucrările la autostradă, iar senatorul Funar şi deputatul Călian, din partea Partidului Popular România Mare, am solicitat în plus să se respecte legea în ceea ce priveşte lucrările la autostradă. Mulţumesc.

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

„Mesaj de condoleanţe adresat Nunţiului Apostolic din România, Excelenţa Sa Jean-Claude Périsset.

Monsegnore, la trecerea în veşnicie a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, vă adresez acest mesaj de condoleanţe cu o nemărginită durere şi cu inima înlăcrimată.

În această primăvară a murit cel mai important om al lumii contemporane, a cărui autoritate izvora, pe filiera celor peste 260 de papi din existenţa Creştinismului, direct de la Isus Christos.

Există un fel de predestinare, pe care încă nu pot să o explic, şi anume faptul că, în imensa lor majoritate, cei mai mari oameni ai Istoriei au murit primăvara: Isus Christos, Alexandru Macedon, Iuliu Cezar, Leonardo Da Vinci, Rafael, Shakespeare, Cervantes, Newton, Napoleon, Haendel, Beethoven, Lordul Byron, Goethe, Benjamin Franklin, Abraham Lincoln, Einstein şi atâţia alţii. Iar acum, iată, Papa Ioan Paul al II-lea, cel care a avut destinul excepţional de a trece lumea creştină, cu bine, din Mileniul II în Mileniul III. Dar însemnătatea acestui om a fost cu mult mai mare şi trecerea timpul va dezvălui noi dimensiuni ale operei sale apostolice.

A făcut şi politică? Evident, dar aceea a fost politica lui Isus Christos, de pace şi bună-învoire între oameni, de triumf al binelui, adevărului şi iubirii. Au fost actori în tinereţe şi Ioan Paul al II-lea, şi Ronald Reagan, prin urmare cei care au contribuit, decisiv, la prăbuşirea Cortinei de Fier, care diviza Omenirea, în mod artificial? Da, desigur, dar ei au jucat în piesa scrisă de Dumnezeu!

Papa a ilustrat, în cel mai înalt grad, semnificaţia titulaturii de „Pontifex”, care în limba latină înseamnă „făcător de poduri”. Şi a făurit poduri între oameni, între popoare, între continente şi, mai mult decât atât, între religii. Şi a mai ilustrat ceva, cu o forţă a exemplului personal ieşită din comun: versetul biblic, prin care Dumnezeu ne spune: „Milă voiesc, nu jertfă!”

A fost un om sfânt, făcut din plămada Eroilor, despre care scria Thomas Carlyle. Pe această „Via Dolorosa” care este Planeta noastră, în fiecare noapte de Înviere, el a interpretat, în chip desăvârşit, rolul lui Simon din Cyrene, preluând Crucea Mântuitorului pe umerii săi. El a înnobilat funcţia de Papă cu valenţele unei bunătăţi şi înţelepciuni pe care numai Apostolii le-au mai avut.

De altfel, în făptura sa, acest Papă polonez - care întrupa delicateţea lui Chopin şi hotărârea mesianică a regelui Jan Sobiesky, cel care a despresurat Viena în 1683, a topit câte ceva dintre virtuţile celor trei mari Apostoli ai Creştinismului primar: Sfântul Petru (având în vedere că papii sunt urmaşii lui) şi Sfinţii Ioan şi Paul, ale căror nume le-a purtat cu atâta cinste.

Păcat, mare păcat că Papa Ioan Paul al II-lea nu a fost laureat cu premiul Nobel pentru Pace! Noi, creştinii, ştim şi de ce: pentru curajul lui de a se opune războaielor şi nelegiuirilor, de a spune, deschis, ceea ce îi insufla Duhul Sfânt să spună! Ani de zile au primit acest premiu tot felul de anonimi, chiar şi arhangheli ai războiului, iar un om care întruchipa însăşi Pacea a fost pedepsit de cei care nu suportă să fie contrazişi şi care conduc lumea aşa cum o conduc, spre Apocalipsă. Dar, dacă stăm bine să ne gândim, cine avea autoritatea să premieze un asemenea gigant, când orice gest sau vorbă a lui valora mai mult decât toate diplomele şi medaliile lumii la un loc?

În ceea ce mă priveşte, am avut onoarea de a-i fi prezentat Papei Ioan Paul al II-lea, în mai 1999, cu prilejul istoricei sale vizite în România.

Văzându-i împreună, înveşmântaţi în straie de un alb orbitor, pe Papa Ioan Paul al II-lea şi pe Patriarhul Teoctist, am avut senzaţia că Sfântul Petru a venit să-l întâlnească aici la Gurile Dunării, după 2000 de ani, pe fratele său, Sfântul Andrei. Ce oră astrală pentru noi, românii!

Depun mărturie că atunci a început să se schimbe, în bine, viaţa mea şi că am trăit aceeaşi revelaţie pe care o aveau cei suferinzi când încercau să atingă măcar umbra Sfântul Petru, credinţa lor vindecându-i şi mântuindu-i.

I-am dăruit Papei, în acea zi, o antologie de versuri de-ale mele, tipărită la Torino, în 8 limbi, iar, ulterior, mi-am permis să-i trimit toate cărţile mele, cu autograf, şi de fiecare dată am primit răspuns de mulţumire de la Vatican, ba chiar şi o binecuvântare a întregii mele familii de către însuşi Sfântul Părinte.

În noiembrie 2000, am participat, ca invitat, la Ceremoniile Millenium, de la Vatican, împreună cu soţia şi fetiţele noastre. Şi iar m-am bucurat să-l văd pe Papă, eu şi familia mea trăind, pe viu, sentimentul de sfinţenie şi energizare, împreună cu 100.000 de oameni din toate colţurile Pământului, adunaţi în Piaţa San Pietro, un sentiment care mă trimite cu gândul la limbile de foc ale Duhului Sfânt, pogorât peste creştetele ucenicilor, de Cincizecime.

Aş dori să vă spun că am avut şi un motiv particular să mă simt mai apropiat de acest Papă decât de alţii: pur şi simplu, Ioan Paul al II-lea semăna, la chip, la vorbă şi la sfinţenie cu iubitul şi regretatul meu tată, el însuşi un înflăcărat slujitor al Bibliei!

Astăzi, la trecerea în eternitate a Suveranului Pontif, Planeta este mai săracă şi mai tristă ca oricând. Dumnezeu l-a luat la El chiar între Paştele Catolic şi Paştele Ortodox, ca semn că vrea să-l transforme într-o punte celestă între cele două mari fluvii ale Bisericii Creştine, care, chiar în acest secol, se vor unifica, mai mult ca sigur. Altfel, va fi greu pe pământ…

Aşa cum m-am rugat pentru sănătatea Papei, ani de zile, de acum înainte am să mă rog pentru sufletul său, implorându-l pe Tatăl Ceresc să-l primească alături de Fiul şi de Fecioara Maria, lângă Scaunul Lui.

Agonia de martir a acestui om providenţial a luat sfârşit. Agonia Planetei, din nefericire, continuă, până la împlinirea Scripturilor.

Excelenţă, vă rog ca, în numele meu, al familiei mele şi al mişcării populare şi creştine pe care o conduc, să transmiteţi Vaticanului sincera noastră compasiune, precum şi urarea de a duce, mai departe, torţa de lumină a lui Ioan Paul al II-lea.

Lucrarea lui, timp de aproape 27 de ani, în fruntea celui mai mic, dar şi a celui mai puternic Stat din lume, Vaticanul, a fost plăcută înaintea Domnului şi roadele ei ne vor face viaţa ceva mai suportabilă „în această vale a umbrei morţii” prin care trecem. (Psalmul 23).

Acel porumbel de argint, care i-a poposit pe creştet, la fereastră, era Îngerul Vestitor, sosit să-l anunţe că marea călătorie se apropie.

Oh, Doamne, cât de palide sunt cuvintele în faţa voinţei lui Dumnezeu! Şi cât de neputincioasă este biata fiinţă umană! Nouă, românilor, ne va fi, mereu, dor de cel care a fost şi va rămâne, de-a pururi, reformatorul Ioan Paul al II-lea.

Fie ca pacea şi harul Domnului nostru Isus Christos să pogoare peste Cetatea Sfântă a Vaticanului şi peste Maica Romă! Amin!

Şi în afara acestei telegrame, vreau să propun autorităţilor române să decreteze cel puţin o zi de doliu naţional, în memoria Prea-Sfântului Părinte şi, de asemenea, propun ca pe locul unde, decenii de-a rândul, s-a înălţat statuia lui Lenin, în Piaţa Presei Libere, să se înalţe, începând din acest an, un monument închinat Papei Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu să-l ierte! (aplauze)

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Mulţumesc şi eu domnului senator Zoltan Valentin Puskas şi, dacă nu mai sunt intervenţii la acest punct, vă propun să continuăm cu declaraţiile politice, în ordinea grupurilor.

Îl invit la microfon pe domnul senator Mihai Ţâbuleac, din partea Alianţei Dreptate şi Adevăr PNL – PD.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Mulţumesc. Mulţumesc, doamnei senator Maria Petre, şi-l invit la tribună pe domnul senator Chelaru Ioan, din partea Grupului parlamentar PSD.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Vă rog, continuaţi doamna senator.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Mulţumesc şi eu domnului senator Cioroianu pentru declaraţia prezentată. Cu această declaraţie, am încheiat primul punct de pe ordinea de zi, declaraţiile politice.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Nu mai sunt decât două minute, oricum. Vă rog să avem răbdare.

Doamna Corina Creţu:

Ştiau de vizita în Irak. Şi s-au dus special ca să prindă … şi ce dovadă mai mare vreţi…

Domnul Mihai Ţâbuleac:

Onorat prezidiu,

Stimaţi colegi,

Trecând într-un alt registru, am intitulat declaraţia mea „Adevărata valoare a proprietăţii”.

În prezent, o temă de maximă importanţă se află în dezbatere politică: tema proprietăţii. Tocmai de aceea am considerat necesară şi firească o declaraţie politică în acest sens.

Situaţia dezastruoasă generată de întârzierea restituirii terenurilor şi clădirilor naţionalizate de regimul comunist a determinat iniţierea transpunerii în practică a angajamentului de rezolvare definitivă a problemei proprietăţii. Acest angajament, consemnat, de altfel, şi în Programul de guvernare al Alianţei Dreptate şi Adevăr PNL – PD, a avut la bază necesitatea recunoaşterii, susţinerii şi garantării proprietăţii, ca fundament al unei societăţi deschise, corecte şi prospere.

Scopul este de a se face dreptate proprietarilor, dar şi de a se conferi valoare proprietăţii.

Atitudinea de până acum, rezumată în sintagma „proprietatea privată e un moft”, a împiedicat investiţiile şi competiţia economică, obligându-i pe români să-şi consume energiile mai mult prin tribunale decât la locurile de muncă.

La această dată, pe rolul instanţelor de judecată, sunt peste 1.200.000 procese generate de aplicarea legislaţiei privind fondul funciar, un asemenea proces înregistrând o durată de soluţionare chiar şi de circa 6 – 8 ani.

În ultimul timp, toate procesele judecate la Tribunalul de la Haga au fost pierdute de statul român şi au atras condamnări la plata unor despăgubiri foarte mari. În plus, potrivit raportului AVAS pe 2004, anul trecut au fost înregistrate 6.226 notificări privind situaţia unor imobile naţionalizate prin Legea nr.119/1948, AVAS fiind implicat şi în 1390 de procese legate de modul de aplicare a Legii nr.10/2001.

Recent, Partidul Naţional Liberal a adoptat o rezoluţie conform căreia obiectivul-pilon în ceea ce priveşte proprietatea funciară este retrocedarea integrală, în natură, pe vechile amplasamente, avându-se în vedere şi restituirea proprietăţilor imobiliare, Legea cadastrului general, reglementările privind simplificarea procedurilor privind procesele funciare şi cele referitoare la încurajarea grupării proprietăţilor prin circulaţia juridică a terenurilor.

S-a susţinut, totodată, şi crearea de instituţii specifice: Autoritatea pentru aplicarea legilor proprietăţii, completele judecătoreşti specializate în procese funciare, notariatele rurale şi oficiile cadastrale locale.

Criticile nu au întârziat, însă argumentaţia acestora lasă de dorit.

Citez: „abia am liniştit puţin cadrul legislativ”, „este ceea ce investitorii străini nu-şi doresc” sau „nu ne este permis să ne jucăm cu regimul juridic al proprietăţii” sau „este necesară o dezbatere publică a acestor norme”.

Atrag atenţia asupra faptului că nu cadrul legislativ trebuie să fie liniştit, ci proprietarii, iar investitorii străini nu au de ce să se pronunţe împotriva garantării proprietăţii investitorilor români.

Pe de altă parte, această problematică nu reprezintă nicidecum o surpriză, fiind vorba de o măsură din programul de guvernare.

Demersul privind asumarea angajamentului de rezolvare definitivă a problemei proprietăţii în România porneşte de la conştientizarea că o economie şi o agricultură moderne nu pot funcţiona în condiţii de fărâmiţare şi decapitalizare, iar stabilitatea în domeniul proprietăţii reprezintă o condiţie obligatorie pentru prosperitatea viitoare a ţării.

Susţinem cu fermitate aceste măsuri ale Guvernului. În acelaşi timp, subliniem că simpla existenţă a proprietăţii private nu aduce prosperitate într-o comunitate, ci reprezintă doar o condiţie. Este necesar ca proprietatea să aibă valoarea, iar valoarea nu va fi dobândită decât prin integrarea bunurilor într-un sistem concurenţial loial.

Atâta timp cât guvernarea în ţara noastră se va exercita în aceeaşi manieră de tip perceptor, fără a se ţine cont de faptul că economia şi piaţa generează impozite, şi nu invers, îmi exprim temerea că problema proprietăţii nu va fi niciodată rezolvată definitiv.

Vă mulţumesc.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu :

Vă rog, linişte în sală să putem asculta declaraţiile politice.

Doamna Doina Silistru :

Eu am foarte multă decenţă şi ascult pe toată lumea care este la tribună, vă rog să faceţi acelaşi lucru şi dumneavoastră.

Domnul Teodor Viorel Meleşcanu:

Mulţumesc şi eu domnului senator Viorel Arion şi invit la microfon, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, pe doamna senator Corina Creţu. Aveţi cuvântul!

Doamna Corina Creţu:

Mă scuzaţi. Un singur lucru aş vrea să spun…