De ce sa participam la viata comunitatii

De ce sa participam la viata comunitatii?

Pe conturul sters al realitatii ne asternem un parcurs existential ce-l inghesuim parca in

umbra vietii noastre inguste. Nu avem o scena a succesului caci pastram un zambet

ingaduitor si lasam paienjenii sa-si teasa panza nestingheriti. Eliberam doar, din cand in cand, o indignare generala si cotrobaim prin constient dupa o cutezanta uitata. Suntem lucizi in luarea deciziile noastre, dar refuzam adesea sa ne scuturam din somnolenta in care ne aduc ceilalti.Si, totusi, stim ca vulnerabilitatea ne arata ca nu am decazut pana acolo unde sa suportam orice.

Avem momente cand ne pasa chiar si de amanunte de mult uitatem, insa avem momente cand nu izbutim sa zarim nici macar persoana noastra. Cu toate acestea, ne lipseste forta cu care sa maturam cu privirile salile intregi in care fiecare membru se epuizeaza pentru comunitatea sa.

Invatam adesea ca, daca avem un mers ghemuit, nu riscam nimic, insa pierdem puterea de a ne inalta. Ramanem cu aceleasi retineri ruginite de o vreme care ne depaseste parca prea usor. Astfel, clocotim in dorinta de a sti unde ne indreptam, dar ramanem doar cu privirea pironita spre intrebare.

Revolta nu exista atata timp cat nu exista implicare. Caci altfel, contemplam o victorie ce nu ne apartine. Alegem sa privim descumpaniti o decizie ce ne prabuseste, insa nu rasturnam perspectivele- ci doar ne conformam.Sau poate mai aspru: tindem spre o epuizare precoce invocand impedimente si intorcem fata de la ce sa petrece in jurul nostru.

Furisam insa o privire spre mirajul satisfactiei. Deschidem larg ochii cand totul se indreapta spre soare si ne lasam sufletul sa rada copilaresc. Stim ca doar impreuna o piesa de teatru depaseste bariera repetitiilor. Invatam incet sa culegem roadele fiecarei decizii sau sa scuturam buimaci cand norii ne surad meschin. Adunam insa fiecare experienta si asteptam aparitia unei noi himere.

Si, totusi, se spune ca sunt momente , care nu imbatranesc si nu mor, pe care dintele vremii nu le musca, cel putin in marginile vietii noastre. Importanta lor e esentiala caci sunt momentele pe care le imortalizam prin participarea noastra la ele. Indraznim atunci sa fortam o miscare de continua pendulare, ravnind parca la hipnotizarea unui viitor. Stim ca e vremea in care mainile crispate ating certitudinea si invaluiesc prioritatile fiecaruia dintre noi. Nimic nu se strabate cu o minte tocita de indiferenta, insa multe isi gasesc schimbarea in fosnetul implicarii.

Zarim stangaci si tragerea cortinei cand dupa fiecare rascolire in cautarea unei solutii am dat de lamuriri, satisfactii si compensari. Infruntam in cele din urma si riscul ratacirii in anonimat, caci amagim si bruma de echilibru ce parea necrutatoare. Definindu-ne, asadar, identitatea in raport cu viata comunitatii implicarea devine o prioritate pentru fiecare dintre noi.

Dragomir Ana-Maria